(sursa imaginii)

La Duminica Rusaliilor

«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie».  (Ioan VII, 38).

 Prima zi a Bisericii, ca mediu istoric de dezvoltare şi realizare a vieţii creştine — e ziua Cincizecimii — în care toţi apostolii uniţi în dragostea În­văţătorului se umplu de Duhul Sfînt.

Aceiaşi Apostoli, care altădată trecuseră prin diverse stări de osci­lare, de plusuri sau minusuri în fidelitatea faţă de Mesia, astăzi devin în mod suprafiresc, poligloţii împărăţiei cerurilor — fenomen unic în istoria omenirii.

Elementele sumare transmise de Faptele Apostolilor arată că odată cu vîntul puternic, limbi de foc se împart deasupra fiecărui Apostol. Toţi se umplu de Duh Sfînt şi încep să vorbească în alte limbi, după cum le da duhul să grăiască.

În Ierusalim se aflau oameni din toate neamurile de sub cer. Mulţimea se aduna — auzind sunetul acela — şi fiecare aude vorbind în limba lui. Toţi se miră, se minunează. „Oare cei ce vorbesc nu sunt Galileeni? Cum e posibil, ca fiecare din noi să-i auzim în graiul nostru, în care ne-am născut?

Parţi, mezi, elamiţi, iudei, capadocieni, asiatici, frigieni, egipteni, libieni, romani, păgîni sau prozeliţi, cretani, arabi — aud — fiecare în graiul său — lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Pe toţi îi cuprinde uimirea şi nu ştiu ce să creadă. Unii, neputînd participa la cutremurătoarea simfonie a inimilor şi a tuturor graiurilor din istorie — eşuează în ridicol. Refuză să accepte mi­nunea. Mentalitatea lor, etichetează: «Sunt plini de must». Fenomen natural deci, explicabil prin aceleaşi măsuri verificabile, sau ipoteze ale ra­ţiunii: «Sunt beţi!» Apostolul Petru nu suportă aprecierea aceasta, sarcas­mul unor oameni. Tot ceea ce profeţii au prezis, astăzi se realizează.

Duhul dumnezeiesc se revarsă peste orice făptură. Feciorii şi fecioa­rele voastre vor prooroci; chiar şi peste robii şi roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum; soarele se va pre­face în întuneric şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Atunci, oricine va chema numele Domnului, va fi mîntuit. (Fapte, II, 17-21).

Cuvintele Apostolului Petru amplifică sensurile profeţiilor, iar momen­tele minunii Rusaliilor unifică înţelesuri tainice: «Pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul» (Isaia 35, 1). Sîmburele de flacără de deasupra Apostolilor e lumina din ziua neînserată a raiului, care astăzi, prin biserică, prin propovăduirea Apostolilor, deschide omului zări de mîntuire.

«Celor izbăviţi de Domnul… o bucurie veşnică le va încununa capul de veselie şi bucurie se vor umple» (Isaia, 35, 10).

Nici o altă bucurie nu poate suplini, nici egala bucuria celor care astăzi recunosc în Apostoli pe adevăraţii eliberatori ai sufletelor lor.

Eliberarea de idolatrie senzualistă, eliberarea de religii eronate, devin posibile prin Apostoli.

Nici o bucurie nu poate procura renaşterea spirituală, în afară de aceea care astăzi se revarsă supranatural prin Apostoli.

«Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor». (Evrei 12, 29).

Focul Rusaliilor e focul despre care Mîntuitorul spunea că ar dori să ardă pămîntul. Rugul aprins în deşert, semnele de lumină, ce au înca­drat şi au străfulgerat istoria poporului evreu, sunt raze din oceanul de foc al dragostei lui Dumnezeu, care astăzi îşi revarsă corolele pe creştetul Apostolilor.

Botezul Duhului Sfînt anunţat de Sf. Ioan se realizează astăzi în prima zi a Bisericii Creştine, una, Apostolică şi totdeauna Sobornicească.

«Vă veţi bucura şi vă veţi veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie». (Isaia, 65, 18).

Orice suflare care astăzi aude graiul său «lucrurile minunate ale lui Dumnezeu», care depăşesc prejudecăţile, umilele calcule ce-l reţin într-o stare de somnolenţă spirituală, devine un Ierusalim în veselie. Poporul, gîndurile, acţiunile, faptele, întreaga sa activitate, capătă un sens superior: acceptarea integrală a Evangheliei.

Apostolul Petru propovăduieşte popoarele pe Iisus. «Dumnezeu a înviat pe acest Iisus şi noi toţi suntem martorii Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit dela Tatălfăgăduinţa Du­hului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi».

Inimile celor ce ascultă rămîn străpunse. «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă — le-a spus Petru — şi fiecare din voi să fie botezat în Nu­mele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi Darul Sfîntului Duh… Cei ce au primit propovăduirea Lui au fost botezaţi, şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete».

Nenumărate suflete se adaogă ucenicilor, din ziua coborîrii Duhului Sfînt. Biserica e experienţa integrală a divinului în istorie. Ea nu e un panaceu de curiozităţi, o imensă grotă de rituri anacronice, sau formule inadecvate omului credincios, ci e întîlnirea salvatoare între om, eu, tu, el, cu ceata apostolilor şi a acelor ce se adaogă fără întrerupere, pînăla Judecatade apoi. Adevărul Salvator, mărturisit în numele Sfintei Treimi, Biserica Apostolică, Sobornicească, în comuniune nezdruncinată, în ecumenicitatea ei nelimitată — dreapta credinţă înfloreşte şi biruie, văzut şi nevăzut, chemînd omenirea să se împărtăşească din dragostea lui Iisus.

Exegeţi renumiţi, savanţi filologi, au analizat minunea cuvîntului Evangheliei şi, expansiunea primei zile a Bisericii. Cum auzea fiecare în graiul său? Era o singură formă de articulaţie, accesibilă tuturor, sau fiecare Apostol devenise instrumentul specific al fiecărui grai în parte?

Sinteza teandrică — om şi Dumnezeu, raportul dintre om şi Divi­nitate, nu e un raport rece, de formulă matematică sau exigenţă logică, ci o realitate vie, care creşte, se dezvoltă într-un spaţiu istoric pe temelia Apostolilor.

Bogăţia de har, frumuseţe, foc, lumină, prefacerea limbajului într-un vehicul universal cu eficienţă maximă şi imediată, dinamismul covîrşitor al cuvîntului Evanghelic din ziua primă a Bisericii, e afirmarea pentru vecie, că Biserica e comuniunea istorică de adevăr, lumină şi dragoste, mediul cel mai propice pentru dezvoltarea religioasă a omului.

Biserica nu refuză nimănui apelul. Acest dramatic şi sincer «ce să facem?», este strigătul permanent al oamenilor credincioşi, care aderă in­tegral la mesajul suprafiresc al Bisericii. Ne adăogăm apostolilor, ucenici­lor, mucenicilor, creştinilor din toate deceniile, din toate veacurile, prin opţiunea noastră sinceră, prin dăruirea fiinţei noastre.

Fenomenul supranatural al limbilor de foc, transparenţa inimilor, capacitatea de a înţelege, de a simţi, de a preface fiinţa noastră, intelectual-morală, pînă la dimensiuni de uimire, arată că omul e chemat la o comu­niune ale cărei însuşiri depăşesc limitele cadrului istoric. În centru se pro­filează drama Fiului ceresc, cu victoria Sa asupra morţii, căci Biserica este comuniunea de har, dragoste, adevăr, a celor regeneraţi, renăscuţi, che­maţi la viaţa veşnică, teognosia, cunoaşterea lui Dumnezeu.

În sensul de experienţă istorică, de eveniment care a avut loc precis în istorie, localizat, se leagă prin o sumedenie de primejdii. Unii pot afirma că pentru a experimenta divinul, nu e nevoie de circumscrierea temporală, că nu e nevoie de a rămîne în comuniune cu apostolii, cu creştinii, că luînd contact cu potenţialul divin evanghelic, se realizează un mod creştin autentic. O astfel de poziţie, cu coloratură protestantă, implică un vid grav de înţelegere şi un salt printr-o aventură cu cele mai puţine şanse de salvare.

O experimentare divină în afară de comuniunea persoanelor, de parti­ciparea împreună cu ele, la marea zi a Bisericii, ale cărei învăţături, a cărei viaţă creşte direct din Iisus, prin apostoli, prin ierarhie, prin toţi creştinii, în mediul istoriei, e un non sens.

Nu e vorba de o adunare mecanică, ci de o aderare intens de conş­tientă, de o libertate de a adera sau nu, văzînd, simţind, experimentînd, că aci în Biserica lui Hristos se află adevărul revelaţional, integral, cel prin care ne salvăm, cel prin care sperăm şi ne rugăm să fim mîntuiţi.

Stăruirea şi învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni, formează conţinutul istoriei, în ce are ea mai profund creştin.

Intensitatea credinţei primilor creştini, fervoarea, altruismul, trăirea adevărurilor evanghelice — transformau structura economic-socială în oare se aflau, au creat aspecte de revoluţionare spirituală.

Între oameni pot exista distanţe cu mult mai mari decît între cele mai depărtate astre. Diferenţierile, specificul îi situează la diferite niveluri de dezvoltare istorică, dar ei se pot uni, în comuniunea în Hristos, practic realizabilă.

Duhul Sfînt îşi revarsă darurile peste persoanele, care aderă la adevă­rurile evanghelice şi trăiesc în comunitatea Bisericii, nealterate de veacuri, milenii, mai strălucitoare din ce în ce, veacurile nefiind decît clipe pe traiectoria reală a istoriei, al cărei centru e Iisus Hristos.

Protos. Emilian Birdaş

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 4-5/1957, pag. 233-235)

Anunțuri