(sursa foto)

La Duminica a VII-a după Paşti, a

Sfinţilor Părinţi de la Soborul I Ecumenic

«Eu nu mai sunt în lume, iar aceştia în lume sunt, şi Eu vinla Tine. PărinteSfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem şi Noi !» (Ioan XVII, 11).

Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte astăzi cu evlavie şi cu credinţă pe cei 318 Sfinţi Părinţi dela Soborul Iecumenic din cetatea Niceii. Îngrădind erezia lui Arie care defăima şi tăgăduia Dumnezeirea Mîntuitorului, «purtătorii de Dumnezeu Părinţi», adunîndu-sela Niceea, au mărturisit lămurit pe Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi ne-au învăţat şi pe noi toţi, în Simbolul Credinţei, să mărturisim cu tărie că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, şi, urmînd dumnezeieştilor lor învăţături, să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfînt, Treimei celei de o fiinţă, întru o Dumnezeire.

De aceea lăudăm şi cinstim pe vasele cele de taină ale Duhului, pe luminătorii prea străluciţi ai adevărului lui Hristos, pe cei ce au cîntat în mijlocul Bisericii cîntarea cea plină de armonie a Teologiei, mărturisind Treimea cea una neschimbată după fiinţă şi dumnezeire; pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii cei tari ai ortodocşilor, care se roagă totdeauna Domnului să mîntuiască sufletele noastre. Căci prin ei s-a arătat pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale şi asupra sfinţilor Săi, despre care vom arăta în cele ce urmează :

Creaţia întreagă arată creştinului pe autorul şi purtătorul ei de grijă, Dumnezeu. Crearea este prima manifestare în afară a iubirii lui Dumnezeu. Din iubire a creat Dumnezeu lumea şi pe om, spre fericirea lor şi pentru preamărirea lui Dumnezeu : «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps. XVIII, 1). Şi dacă întreaga existenţă izvorăşte din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, atunci creaţia, şi omul, centrul ei, sunt un act al bunătăţii dumnezeieşti. «Lăudaţi pe Domnul că este bun» (Ps. GXXXV, 1). «Domnul este bun cu toţi şi îndurările Lui (se revarsă) peste toate lucrurile Lui» (Ps. CXLIV, 9), ne învaţă psalmistul. Dumnezeu a creat pe Adam nu pentru că avea nevoie de om, ci pentru ca să aibă în cine aşeza binefacerile Sale cele negrăite. Creînd lumea şi pe om, Dumnezeu nu încetează a face bine creaturilor Sale. Ba mai mult, «Dumnezeu atît de mult a iubit lumea încît şi pe Unul-Născut Fiul Său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan III, 16). Hristos s-a făcut viaţa noastră a tuturor, ca noi să nu mai trăim nouă înşine, ci lui Hristos Însuşi (Filip. I, 21).

Dumnezeu a adus la existenţă lumea în totalitatea ei şi-i poartă de grijă în continuare, ferind-o de distrugere şi dîndu-i puterea să existe. Sfînta Scriptură ne arată că Dumnezeu poartă de grijă tuturor făpturilor Sale, dar nu le conservă pe toate în veci.

Tuturor făpturilor Sale în general şi omului în special, Dumnezeu le acordă ajutorul Său ca ele să-şi poată atinge scopul pentru care au fost create. Dar Dumnezeu nu suplineşte toată activitatea acestora, ci aşteaptă şi de la făpturile Sale, şi mai cu seamă de la om, care este făcut după chipul şi asemănarea Sa, adică înzestrat cu raţiune, voinţă şi sentiment, o, anumită activitate. Ajutorul divin se împărtăşeşte fiecărei făpturi în parte, potrivit cu natura şi cu puterile ei. Într-un fel conlucrează Dumnezeu cu făpturile neînsufleţite, într-alt fel conlucrează cu făpturile neraţionale şi într-un mod cu totul special conlucrează Dumnezeu cu omul, trimiţîndu-i harul Său dumnezeiesc, care nu desfiinţează libertatea omului ci o ajută şi o întăreşte pe linia adevărului dumnezeiesc şi a binelui. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, primit prin Sfintele Taine, credinciosul înaintează pe drumul asemănării cu Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune.

Cîrmuirea sau conducerea creaturilor în general şi a omului în special este o altă latură a proniei lui Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o făptură raţională şi liberă care se doreşte totdeauna după Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul său. Asupra noastră, Dumnezeu nu exercită nici un fel de silă. El ne indică numai ţinta vieţii; ne arată cum putem ajunge la ea; ne dăruieşte harul Său ; ne arată fericirea sau osînda care ne aşteaptă, după cum am împlinit sau nu cuvîntul Său dătător de viaţă.

Dar colaborarea noastră cu Dumnezeu şi atotcuprinzătoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de om, se realizează în Biserică.

Domnul nostru Iisus Hristos mîntuieşte pe oameni întrucît îi cuprinde în Trupul Său tainic, care este Biserica întemeiată de El, şi întrucît îi asimilează treptat cu omenitatea Sa îndumnezeită după Înviere. În calitate de cap al ei, Hristos nu se desparte niciodată de Biserica Sa, este totdeauna prezent în ea prin Evanghelia Sa, prin Sfîntul Său Trup şi Sînge de pe Sfînta Masă cu care ne împărtăşim, şi prin plenitudinea harului Său dumnezeiesc care ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfînt, prin Sfintele Taine săvîrşite de arhiereu şi preot. Prin Sfînta Euharistie şi prin toate celelalte Sfinte Taine creştem în Hristos, şi se realizează unitatea pentru care Mîntuitorul s-a rugat, cum am auzit din Sfînta Evanghelie de astăzi: «Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat ca să fie una precum suntem şi Noi» (Ioan XVII, 11).

Biserica stă pe jertfa de pe Golgota şi pe învierea din morţi a Mîntuitorului. Ea n-a fost întemeiată de oameni, ci de Hristos prin Duhul Sfînt în ziua Cincizecimii, clar pentru oameni. Ca mădulare ale aceluiaşi Trup Tainic, creştinii participă la viaţa dumnezeiască şi se silesc să sporească în comuniunea cu Dumnezeu şi între ei laolaltă, prin împărtăşirea de Trupul şi Sîngele lui Hristos şi de harul Duhului Sfînt, prin tainele administrate de ierarhia bisericească, şi prin creşterea în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Tainele şi cuvîntul lui Dumnezeu, creştinii le au în Biserică. Biserica este o instituţie divino-umană, căreia Dumnezeu îi poartă de grijă şi o conduce prin Hristos, capul ei, şi prin Duhul Sfînt care împlineşte şi desăvîrşeşte toate în ea şi în fiecare membru al ei prin bogăţia harului dumnezeiesc care este revărsat în ea.

Înălţîndu-se la ceruri,la Tatăl, Hristos a trimis Apostolilor Săi şi Bisericii Sale, dela Tatăl, pe Mîngîietorul, Duhul Sfînt, care dela Tatălpurcede, ca să mărturisească despre El şi să rămînă în veci cu noi şi în noi. Acesta va învăţa pe Sfinţii Apostoli şi pe urmaşii lor, episcopii, toate şi le va aminti cele ce a grăit şi a săvîrşit Mîntuitorul pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii. El îi va întări pe Sfintii Apostoli să predice, începînd din ziua Cincizecimii, Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, botezîndu-le în numele persoanelor Sfintei Treimi şi săvîrşindu-le toate celelalte Sfinte Taine pentru mîntuire.

Întăriţi de Duhul Sfînt, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan înfruntă lanţurile şi bătăile şi ocările sinedriului pentru numele lui Hristos, iar Sfîntul Arhidiacon Ştefan mărturiseşte cu preţul vieţii sale învăţătura şi opera lui Hristos pentru neamul omenesc. Umpluţi toţi de Duh Sfînt, Apostolii Mîntuitorului, în frunte cu Apostolul Pavel care a predicat neamurilor, au pecetluit cu moartea lor martirică adevărul Evangheliei lui Hristos. Sub asistenţa şi cu conlucrarea Duhului Sfînt, Sfinţii Apostoli au luat hotărîri pentru întreaga Biserică (Sinodul Apostolic).

Din porunca Mîntuitorului şi cu puterea Duhului Sfînt, Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. IV, 1; I Petru IV, 10) în Biserica întemeiată de El în ziua Cincizecimii. Dela Sfinţii Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute pînă la cei de azi, curge neîntrerupt harul episcopatului prin care se mijlocesc, tuturor creştinilor, harurile mîntuitoare şi sfinţitoare ale Duhului Sfînt, coborîte în lumela Cincizecime, o dată cu întemeierea Bisericii. Tot dela Apostolis-a transmis în Biserică, fără întrerupere, o dată cu succesiunea apostolică a harului ierarhiei, şi învăţătura dumnezeiască descoperită oamenilor de Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind condusă de Hristos prin urmaşii Sfinţilor Apostoli, episcopii întregii Biserici, şi fiind călăuzită de Duhul Sfînt la tot adevărul (Ioan XIV, 26), Biserica este infailibilă şi singurul cîmp în care ne dobîndim, în mod obişnuit, mîntuirea. Căci Bisericii în totalitatea ei a încredinţat Mîntuitorul adevărul Său dumnezeiesc şi plenitudinea harului dumnezeiesc ce ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine.

Erezia şi schisma amăgesc pe om cu false lumini, îl îndepărtează de adevărul dumnezeiesc şi îl lipsesc de bogăţia harului dumnezeiesc care lucrează în Biserică.

Pronia lui Dumnezeu este însă totdeauna deasupra Bisericii Sale. Acest lucru ni l-a arătat evenimentul sărbătorit astăzi: «Purtătorii de Dumnezeu Părinţi, adunaţi din toată lumea în strălucita cetate a Niceii,… au surpat cu cuget curat învăţătura cea fără de Dumnezeu a primejdiosului Arie, şi Biserica cea a toată lumea l-a alungat prin sobor; şi au învăţat pe toţi să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii…» (Slava Părinţilor dela Stihoavna Vecernieimari). Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu celelalte erezii, condamnate de Biserică prin glasul celorlalte soboare ecumenice.

Biserica în întregimea ei este păstrătoarea adevărului dumnezeiesc. Hristos şi Duhul Sfînt lucrează permanent în Biserică, care este «stîlpul şi temelia adevărului» (I Tim. III, 15). În Biserică sunt însă diferite mădulare şi grupe de mădulare. Lucrînd în Biserică, Duhul Sfînt lucrează diferit în acestea, deşi este acelaşi Duh. Ierarhia bisericească sacramentală are în Biserică o trimitere specială dela Duhul Sfînt, sau mai bine zis prin ea Duhul Sfînt împlineşte o lucrare specială. Potrivit mesajului Mîntuitorului, dat Sfinţilor Săi Apostoli: «Mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, povăţuindu-le să păzească toate cîte v-am poruncit» (Matei XXVIII, 19—20), ierarhia bisericească are, prin Duhul Sfînt, nu numai puterea de a săvîrşi Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, ci şi pe aceea de a învăţa adevărul dumnezeiesc şi a conduce obştea credincioşilor pe calea mîntuirii. Plenitudinea puterii bisericeşti, în întreitul ei aspect, de a învăţa, de a sfinţi şi a conduce, o deţine episcopul. Iar episcopatul întregii Biserici adunat în soboare ecumenice, sub asistenţa Duhului Sfînt, interpretează şi formulează corect, pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, învăţătura Bisericii, condamnînd ereziile şi schismele, şi ia hotărîri valabile pentru întreaga Biserică.

Pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii se arată prin toţi Sfinţii Părinţi care au apărat, au interpretat şi au formulat corect, în soboarele ecumenice şi în lucrările lor, adevărul dumnezeiesc pe care îl avem numai în Biserică. Dar pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale lucrează prin toţi aleşii Săi, prin toată comunitatea Bisericii, cler şi popor, din toate timpurile şi locurile.

Pronia lui Dumnezeu asupra omului în general şi asupra Bisericii şi a sfinţilor Săi în special, izvorăşte din marea dragoste a lui Dumnezeu pentru făptura Sa aleasă. Izvorul întregii existenţe este, cum ne învaţă Biserica noastră, Dumnezeu. Biserica, Trupul tainic al Domnului, este prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfînt în umanitate şi viaţa comuniune în iubire şi har a creştinilor cu persoanele Sfintei Treimi.

Cel ce crede în pronia dumnezeiască vede mereu înaintea sa pe Domnul şi, de aceea, îşi îndrumă toate puterile fiinţei sale spre a simţi necontenit şi în tot locul prezenţa lui Dumnezeu.

În Biserica Sa, niciodată nu ne simţim singuri şi nu suntem singuri, căci avem pe Mîntuitorul care ne face cunoscut pe Tatăl şi ne ridică Tatăl (Ioan XIV, 6) şi pe Duhul Sfînt care strigă cu noi : «Avva! Părinte!» şi mărturiseşte împreună cu noi că suntem fii, după har, ai lui Dumnezeu (Rom. VIII, 15—16). Tot aici este şi Maica Domnului şi sunt sfinţii, cei bineplăcuţi lui Dumnezeu, care se roagă împreună cu noi slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treime de o fiinţă întru o Dumnezeire. Amin.

Prof. Dumitru Gh. Radu

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1969, pag. 520-523)

Anunțuri