La Duminicaa V-a după Paşti, a

Samarinencii

„Despre închinarea „în duh şi adevăr

«Vine ceasul si acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr, căci Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină. Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui, cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine» (Ioan IV, 23-24).

Inchinarea către Dumnezeu este formată din rugăciune şi din ţinuta corpului. În rugăciune, care constituie centrul închinării, un loc însemnat îl are raţiunea şi, prin ea, noi ne recunoaştem micimea, neputinţa, dar în acelaşi timp ne apropiem şi ne supunem lui Dumnezeu; deci, prin cunoş­tinţă, ne suimla Dumnezeu. Astfel, raţiunea este unul din elementele rugăciunii şi ei îi revine să scoată din ideea ce avem despre Dumnezeu, tot ce nu este potrivit cu fiinţa Sa, ca: formă omenească, pasiuni, felul de a lucra ca noi etc. Toate aceste adăugiri sunt «idoli», care desfigurează ideea de Dumnezeu, dar pe care îi purtăm în sufletul nostru pe de o parte, iar pe de altă parte, noi Îl înţelegem greu pe Dumnezeu, fiindcă este perfect, simplu. El este totul, iar noi, mici şi neînsemnaţi, însuşirile Sale nu pot fi arătate exact prin cuvintele noastre. El este atotputernic, bine­făcător, veşnic. Ne închinăm Lui fiindcă slăvim ceea ce este perfect; raţiunea ne învaţă că suntem legaţi de ceea ce este atotputernic, iar nevoile ne îndeamnă să căutăm ceea ce este bun.

«Ceea ce cunoaştem din însuşirile Sale — zice Sfîntul Grigore de Nazianz — face ca sufletul nostru să se alipească de El, ca fiind cel mai mare bun. Cum însă, între noi şi El este o depărtare de netrecut, ne pier­dem în faţa Sa ; tot ce avem în minte despre El dispare, şi ne mulţumim să-L admirăm din depărtare».

Şi cu toate acestea, foarte mulţi îndrăznesc să fie sfătuitori ai lui Dumnezeu; Îi cer socoteală de ceea ce face si vor ca El să rînduiască totul după interesele sau nevoile lor; sub numele de «soartă», aceştia acuză pe Dumnezeu că este nedrept cu ei. Foarte mulţi vrem ca activitatea lui Dumnezeu să se modeleze după pofta noastră : să ne ridice deasupra semenilor noştri ; să ne trateze după închipuirea sau slăbiciunile noastre ; nu vrem să ţinem seama că Dumnezeu nu lucrează ca noi si nu gîndeşte ca noi.

Copleşiţi de ideile şi grijile noastre, Îi cerem să vină în mijlocul nostru, să satisfacă interesele noastre, sau ambiţiile, făgăduind ca în viitor să-I slujim mai bine. Şi de la rugăciune nu ieşim mai liniştiţi şi umiliţi, ci mai aprinşi de interesele noastre. De ce ? Fiindcă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu si facem din El un «idol», un «fetiş», căruia îi poruncim, şi nu ne supunem ca lui Dumnezeu, care ştie ce face.

Unde ne putem închina «în adevăr» lui Dumnezeu ? Numai în biserică, «închinarea — zice Sfîntul Vasile cel Mare — nu este aceea care se face în afară de biserică, ci numai aceea din biserică. Nu-mi născociţi curţi şi adunări deosebite, căci una este curtea cea sfîntă a lui Dumnezeu: biserica» (Comentarii la psalmi, traducere de Pr. D. Fecioru,p. 102). Numai în biserică este cunoscut Dumnezeu aşa cum vrea El şi cum trebuie, fiindcă în biserică S-a descoperit. Biserica ne arată puterea Sa prin minuni, ne sfinţeşte prin Sfintele Taine, care sunt înfricoşate si cer priviri curate; Sfînta Liturghie este jertfa de împăcare, hrana celor cre­dincioşi ; cîntările din biserică sunt suspinele inimilor curate şi credin­cioase; biserica singură are puterea de a curaţi tot, prin binecuvîntare» (Psalm 83, 11). În biserică se vestesc adevărurile mîntuirii, care pătrund în suflete si ne fac să urîm păcatul şi să iubim virtutea. «Drept aceea — zice Apostolul — luînd voi cuvîntul ascultării de Dumnezeu de la noi, nu aţi luat cuvînt omenesc, ci cuvintele lui Dumnezeu care şi lucrează între voi, cei ce credeţi» (I Tesal. II, 13).

*

 Închinarea în Duh este cuprinsă tot în cuvintele Mîntuitorului: «Duh este Dumnezeu şi cel ce I se închină, în Duh să I se închine». Dumnezeu ne-a creat după chipul Său şi noi avem datoria să ducem această ase­mănare la desăvîrşire în sufletele noastre; deci, cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să se asemene cu El, şi fiindcă El este Duh, foarte curat şi simplu, trebuie să avem inimile curate si să ne apropiem de El, stăpîniţi de gînduri curate si năzuinţe duhovniceşti.

Să uităm lumea cu tot ce este al ei; să nu vedem decît pe Dumnezeu şi prin această umilire adîncă înaintea Lui, să mărturisim, ca şi îngerii, ea El singur este puternic, nemuritor, nemărginit şi singur vrednic de iubirea şi închinarea noastră.

Rugăciunea trebuie să plece dintr-o inimă curată, ca şi aceea căreia se adresează ; nimeni nu primeşte ceea ce îi este opus, ci ceea ce îi este asemănător, închinarea în duh este aceea care pleacă din curăţenia gîndului, reculegere, meditaţie, stăruinţă. Gîndurile ne vor îi curate cînd, alipindu-ne de Dumnezeu, vedem în El fericirea veşnică pe care o dorim şi care este El Însuşi.

Să dezvoltăm în noi şi să trăim ceea ce este asemenea lui Dumnezeu : dreptatea, sfinţenia, bunătatea, pacea; să nu satisfacem poftele trupului, ci să ne ostenim pentru asigurarea fericirii veşnice.

Binevoitori din interes si miloşi de nevoie, făgăduim puţin, ca să cîştigăm mult: ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu lucruri neînsem­nate, chiar vătămătoare. Nu cerem ajutorul Duhului, care ne aprinde ini­mile şi ne întăreşte voinţa, Duh pe care Dumnezeu I-a trimis în inimile noastre, şi el ne face să strigăm: «Avva» (Părinte).

«Nu ştiţi oare — strigă Sfîntul Apostol Pavel — că voi sunteţi tem­plul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi ?» (I Corinteni III, 16 ; cf. I Corinteni VI, 19 ; II Corinteni VI, 16). «Nu ştiţi că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă faceţi soco­teli greşite ; nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor…, nici furii, nici nesă­ţioşii de avere, nici beţivii, nici cei răi de gură, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (I Corinteni VI, 9-10). Din contra: «roadele Duhului sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea; împotriva acestora nu este lege» (Galateni V, 22-23; cf. Efeseni V, 9). «Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fără de lege şi răzvrătiţi, pentru ucigaşii de tată şi mamă, pentru omorîtorii de oameni» (Timotei I, 9).

«Să ne supunem lui Dumnezeu — zice Sfîntul Ioan Gură de Aur în Omilia IV despre pocăinţă —, şi să nu ne rugăm spre fală, şi nici să nu-L învăţăm pe Dumnezeu cum să ne ajute. I-ai spus păsul tău ? Nu-I mai spune şi cum să te ajute, căci El ştie bine ce-ţi foloseşte. Sunt foarte mulţi care, cînd se roagă, spun mii şi mii de cuvinte şi zic: «Doamne, dă-mi sănătate trupului, îndoieşte-mi averea, pedepseşte pe duşmanul meu ! Să lăsăm la o parte toate acestea şi să zicem ca vameşul : Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosul» (Luca XVIII, 12).

*

 Explicînd psalmul 28, Sfîntul Vasile cel Mare ne învaţă aşa : «Cel ce este în biserica lui Dumnezeu, nu spune vorbiri de rău, nici vorbiri deşarte sau cuvinte ruşinoase, ci în biserică, oricine spune slavă. Căci aici se găsesc de faţă îngerii cei sfinţi şi Domnul, care cercetează dispoziţiile lăuntrice ale celor ce vin în biserica Lui. Înaintea lui Dumnezeu se arată rugăciunea fiecăruia: unul cere cele cereşti, din pornirea lui lăuntrică ; devotamentul altuia stă numai pe vîrful buzelor, în timp ce inima lui este departe de Dumnezeu. Unul ca acesta, chiar dacă se roagă nu cere altceva decît sănătate trupească, bogăţie şi slavă omenească. Noi însă nu trebuie să cerem nimic din toate acestea, căci în biserica lui Dumnezeu, oricine trebuie să spună numai slavă. «Cerurile spun slava lui Dumnezeu» (Psalm 18, 2). A slăvi pe Dumnezeu este un lucru înge­resc ; îngerii au de făcut acest singur lucru: să dea slavă Creatorului. Făptura toată, atît cea mută cît şi cea vorbitoare, cea mai presus de lume, cît şi cea de pe pămînt, slăveşte pe Creatorul oi. Oamenii însă, venind în biserică cu scopul de a folosi ceva, nu ascultă cuvintele lui Dumnezeu ; nu iau cunoştinţă de natura lor, nu se întristează simţindu-se năpădiţi de păcate; nu se căiesc atunci cînd ajung la cunoştinţa stării lor de păcat şi nu tremură la gîndul judecăţii, ci zîmbind si strîngîndu-şi mîinile unii cu alţii, fac din biserică loc de vorbărie. Şi tu, nu numai că nu dai slavă, dar eşti şi o piedică pentru celălalt, întorcîndu-te către el, si cu zgomotul tău acoperi sunetul învăţăturii duhului.

Tu ai psalmi, ai profeţii, porunci evanghelice şi predica Apostolilor. Deci, limba ta să cînte, iar mintea ta să cerceteze sensul celor glăsuite de tine, pentru ca să cînţi cu duhul şi să cînţi cu mintea (I Corinteni XIV, 15). Să nu ţi se pară că Dumnezeu are nevoie de toate acestea, căci El nu voieşte altceva decît ca tu să fii vrednic de a da slavă, pentru că «ceea ce seamănă cineva, aceea va şi secera» (Galateni VI, 7). Pe unul ca acesta îi binecuvîntează Dumnezeu. Şi cea mai desăvîrşită dintre binecuvîntări este pacea, deoarece ea este echilibrul desăvîrşit din om şi din lume».

În Omilia 33 la Evangheliadupă Ioan, Sfîntul Ioan Gură de Aur ne învaţă: «Prin cuvintele: «vine ceasul si acum este», să nu ne gîndim că este vorba de vreo întîmpinare care va avea loc într-un timp mai apro­piat sau mai îndepărtat, ci Mîntuitorul face aluzie la biserică, adevărata şi vrednica închinătoare a lui Dumnezeu. Spunînd Mîntuitorul că «Dum­nezeu este duh», ne învaţă că Dumnezeu este incorporal. Singura închi­nare care se potriveşte unei fiinţe incorporale este, la rîndul ei, tot incorporală; ca urmare, prin mijlocirea principiului spiritual care este în noi, să-I aducem lui Dumnezeu această închinare, prin suflet şi inimă curate». Darul Evangheliei este pentru toată lumea. Dragostea lui Dumne­zeu, harul, pacea, sfinţirea, închinarea, sunt comune tuturor oamenilor, sunt universale.

 Pr. Iordache Pascu

(Publicata in rev. Glasul Bisericii,  nr. 5-6/1960, pag. 363-366)

Anunțuri