Cred Doamne, si marturisesc, ca Tu esti cu adevarat Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

Cu adevarat asa este… si nu e simplu de marturisit, e dureros. Si, probabil, asa este pentru fiecare crestin sincer, care se cunoaste intrucatva si incearca sentimentul rusinii si al suferintei in fata Multmilostivului si Iubitorului de oameni Dumnezeu. “Cel dintai sunt eu”, aceasta sintagma este pecetea rusinii adusa in fiinta noastra de pacat si durerea departarii de Dumnezeu.  Eu sunt primul in lucrarea pacatului si nu in cultivarea virtutii. Eu, Doamne…

Dar tot eu trebuie sa devin si primul care se prinde puternic de mana Ta preasfanta si milostiva si incearca cumplita lupta impotriva pacatului. Eu trebuie sa ma trezesc primul din intuneric si sa pornesc in cautarea luminii. Iar pentru a porni la aceasta lupta, trebuie mai intai sa inteleg ca ea nu se va duce cu cei dimprejurul meu, ci tocmai cu acest “eu” de acum, cu mine cel ce sunt intaiul in pacate.

Asta trebuie sa fac pentru a nu mai fi cel dintai pacatos, ci cel dintai mai putin pacatos…

Constientizarea propriei stari de pacatosenie, gandesc ca este primul pas spre pocainta sincera si spre lupta pentru mantuirea sufletului.

Din nefericire, azi, mai mult ca oricand, acest “cel dintai” in pacate il aplicam foarte usor si nebuneste semenilor nostri si aproape niciodata noua.

Cu multa mahnire observ, din ce in ce mai prezent si statornicit in mintile multora, fenomenul judecarii si condamnarii aproapelui, un miraj periculos si pierzator de suflete. Cadem foarte usor in cursele si capcanele intinse de vrajmasii nevazuti si vazuti, care atatand mandria si orgoliul nemasurat al nostru, ne imping departe de calea sfanta care duce la Hristos si ne abat mult de la telul vietii pamantesti: curatirea sufletului si  pregatirea lui pentru viata vesnica.

Mai ales in ultima vreme s-au intensificat atat atacurile cat si atitudinile si opiniile de  judecare trufasa a credintei ortodoxe, a Bisericii, a clericilor si credinciosilor ortodocsi. In “vizorul” celor ce se doresc judecatorii morali ai vietii, ai lumii si ai societatii au intrat si intra cel mai adesea clericii. Pozitiile ireconciliante, agresive si defaimatoare la adresa Bisericii Ortodoxe si a slujitorilor ei, venite din afara ei, din exterior, nu merita multa osteneala pentru a le analiza in profunzime si descoperi cauzele sau motivele propagarii lor cu atata inversunare. Ele sunt lesne de inteles…

 Peste tot prin gazete si fituici dubioase, pe site-uri sau bloguri de cea mai slaba factura intelectuala si morala, diverse persoane ponegresc  cele sfinte, Biserica si slujitorii ei, intonand in schimb osanale rasunatoare marelui zeu Mamona (Banului) si celor dimpreuna cu dansul (lacomia, mandria, invidia etc., pentru multi cetateni moderni ai lumii civilizate unicul scop in viata prapadita pe care o traiesc azi. E un nou sport nu national, ci international. Vrajmasul omenirii lucreaza si o face din ce in ce mai cu spor, din nefericire. Pentru acestia nici o discutie, nici un argument, nici un adevar nu are sanse de izbanda, ei persistand cu o consecventa uluitoare intr-o incapatanare malefica de a se crede atotstiutori in marea lor ura fata de Hristos si Biserica Sa. Nu ne ramane decat rugaciunea sincera  la Dumnezeu pentru intoarcerea lor, pentru pocainta. Si, poate, amaraciunea…

Mai trist, si chiar infricosator, este faptul ca, din pacate, totalmente surprinzator, Biserica si slujitorii ei sunt pusi la colt si din ce in ce mai defaimati chiar de credinciosii ortodocsi. Va sa zica, nu numai ca nu le este aparata demnitatea, valoarea si prestigiul de slujitori harici ai lui Hristos in fata palmelor nedrepte si ticaloase ale paganilor, ci chiar pastoritii, fratii si surorile, isi aroga dreptul si cutezanta sa aiba o pozitie fariseica, plina de mandrie si aroganta, de a judeca  si da verdicte in ceea ce ii priveste pe clerici.

Si nu este vorba numai de neputinta unor credinciosi de a trece mai usor si repede peste anumite experiente si moment neplacute in relatia lor cu unii clerici, mai putini modele, ci mai ales de mandria si vanitatea multora de a judeca drastic si irevocabil pe ceilalti.

Am fost indurerat si socat sa citesc si sa aud cum ca preotii de azi sunt cazuti din har, ca harul nu mai lucreaza, ca sunt multi preoti tradatori, ca preotia a devenit o slujba facuta pentru bani, ca ierarhii sunt ecumenisti sau masoni, ca Biserica e corupta etc. Trecand peste faptul, important in sine dar nu fundamental pentru viziunea de ansamblu, ca sunt si cazuri nefericite si regretabile, reale insa, de abateri ale clericilor, de lipsa de vocatie, de rautati chiar, m-am intrebat cu mult sinceritate si fara a fi patimas, oare cine are cu adevarat autoritatea spirituala de a judeca si condamna un cleric? Oare cati dintre credinciosii nostri cunosc in amanunt cum se desfasoara o singura zi din viata unui preot? Cati dintre noi am vazut o singura lacrima de durere si compasiune a unui preot aflat in rugaciune pentru sufletele noastre si, mai ales, cati am inteles mesajul ei tainic? Poate un ortodox autentic, cu viata duhovniceasca profunda si cu smerenie, sa-si judece aproapele si chiar pe pastorii lui? Cati dintre noi, fratii si surorile lui Hristos am incheiat procesul de lupta cu pacatul si de curatire a sufletului si, in lipsa de ocupatie, ne-am gandit sa dam o mana de ajutor Celui Atotstiutor in judecarea lumii?

Peste tot citesc amarat articole despre profetii si ziceri ale marilor intelepti si duhovnici referitoare la caderea preotilor in apropierea apocalipsei, atentionari ferme   asupra pericolului iminent  care ne asteapta.  E adevarat ca “iubirea multora se va raci” si deci si a clericilor si, din mila si ingaduinta lui Dumnezeu se vor intampla si asemenea caderi. Dar, oare, preocupati de “cautarea” obsesiva a acestor caderi, vom mai avea ragaz sa vorbim si despre rugaciune, smerenie, post, iertare, intelepciune sau cumpatare. Vom mai avea noi timp de pocainta? Sau aceasta alergare nebuneasca de a vana pacatele celorlalti va insemna tocmai caderea noastra?

Daca inteleg eu bine, concluzia celor ce ridica piatra “cei dintai” este aceasta: multi dintre ierarhii si preotii de azi sunt cazuti. Dar noi, credinciosii? Cu noI ce este? Suntem toti, sau marea majoritate, plini de har si sfintenie?

Adevarul insa, daca vrem sa fim sincer inaintea Celui de sus, e cu totul altul. Si, oricat de dureros ar fie el, trebuie spus raspicat: foarte putini dintre noi mai sunt cu adevarat crestini si ortodocsi si se preocupa realmente de mantuirea sufletelor lor!

As propune cateva clipe de meditatie si reflectie si asupra unui alt unghi de a vedea realitatea duhovniceasca in care traim. Sa avem curiozitatea sa observam, dar si sa intrebam un preot despre starea duhovniceasca si morala a credinciosilor pastoriti, pentru a ne face o idee despre ceea ce are de infruntat un preot in pastoratia sa, cu ce greutati se confrunta, ce dureri si cate lacrimi varsa pentru noi la rugaciune.

De ce ne lipseste curajul si deschiderea sa vorbim si despre caderea noastra, a credinciosilor? Sa vorbim despre rautatea noastra, despre pacatele si patimile care ne stapanesc, despre societatea si lumea pe care o intinam si noi prin faradelegile noastre, sa vorbim despre noi si nu despre ceilalti? Sa constatam cu regret lipsa de bun simt care patrunde cu repeziciune in sfintele locasuri, despre faptul ca nu mai vrem sa ascultam de cuvantul preotului pentru ca noi le stim pe toate, despre venitul la biserica la ora 12, dupa micul dejun, despre faptul ca refuzam sa mai implinim canonul care ni se da la Sfanta Spovedanie, despre faptul ca ne inghesuim si ne agresam verbal si fizic chiar la biserica, despre faptul ca in drum spre biserica si spre primirea Sfintei Impartasanii mai tragem si cate o tigara, despre credinciosii care participa la botez, cununii sau inmormantari doar din complezenta, de forma, fara pic de respect si consideratie fata de slujba care se oficiaza, despre nerusinarea vestimentatiei cu care venim la slujba, despre faptul incredibil si inadmisibil ca sunt unii credinciosi care intra in biserica sa se inchine si trec pe langa preoti fara sa adreseze elementarul salut.

Sa ne intrebam, macar uneori, cum suntem, de fapt, din punct de vedere spiritual, noi, toti credinciosii? Cat de adevarata, sincera, puternica si lucratoare este credinta noastra? Cat de intensa si rodnica este viata noastra duhovniceasca?  Si sa fim sinceri si umili in a recunoaste ca nu e vorba numai despre insufficient de intensa, deocamdata, lucrare de catehizare al Bisericii, care se desfasoara anevoios, cat mai ales de consecintele lipsei de educatie, cultura si credinta, de urmarile pacatului.

Despre acestea si despre multe altele, nu se vorbeste. Sunt subiecte ce par fie banale, fie ireale, de vreme ce noi nu mai suntem dispusi a recunoaste ca suntem “cei dintai” in faptuirea pacatului. Probabil pentru ca nu ne preocupa cu adevarat asa ceva, nu este esential pentru noi cum ne situam noi insine duhovniceste inaintea lui Hristos. Pare mai important este ca vine apocalipsa si antihristul peste noi, nicidecum cum ne gaseste sfarsitul din punct de vedere spiritual, cum intampinam sufleteste acest moment. Insa trebuie sa stim ca primul pas spre pocainta, care este unica cale spre mantuirea sufletului, este recunoasterea starii de pacatosenie in care ne aflam. Aceasta este adevarata si salvatoare marturisire a crestinului authentic. De aici porneste “de cate ori vei cadea, ridica-te si te vei mantui!”.

De ce oare este atat de important pentru noi ca si unii ierarhi si preoti sunt cazuti, iar pe noi, in loc sa ne preocupe propria cadere,  ne vedem, dimpotriva, ca fiind exemple de vietuire crestina, mari rugatori, aspri postitori, blanzi si smeriti cu inima, dar nu cu gura, clevetind si defaimand pe mai-marii nostri?

Ma gandesc ca poate cam asta vrea si vrajmasul, sa palavragim toata ziua, sa ne judecam si sa ne aratam cu degetul unii pe ceilalti, sa ne certam, sa ne dezbinam, sa ne preocupam de lucruri desarte. Sa ne tina ocupati ca sa pierdem din vedere esentialul: mantuirea sufletului.

Sa fie, oare, piedica noastra in obtinerea mantuirii preotii care ne pastoresc, asa cum pot ei si cum le da Hristos?

Personal, mi-as face singur indemnul, mie dar si crestinilor ce au urechi de auzi si vor sa auda si sa inteleaga: Haideti mai bine sa privim barna din ochiul nostru si sa-l lasam pe Hristos sa vada paiul din ochiul pastorilor nostri si slujitorii Lui. Daca dorim cu adevarat sa ne mantuim, avem multe de facut cu noi insine si multe lupte duhovnicesti de purtat inlauntrul nostru. Ne zbatem prea mult in afara noastra si prea putin inauntrul nostru. Luptam prea adesea cu cei si cu cele din jur, si foarte putin cu cele rele din noi.

Adevarul surprinzator si dureros pentru noi, pe care il vom alfla candva daca nu am facut-o inca, este ca toti suntem cazuti, mai mult sau mai putin, si ca “nimeni nu este fara de pacat pe pamant”, iar “dreptatea noastra” este inaintea lui Dumnezeu “ca o carpa lepadata”.

Pr. Gabriel Militaru


Anunțuri