Motto:

Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36).

INTRODUCERE

Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a întrupat, ne-a învăţat şi s-a jertfit pentru noi, spre a ne izbăvi de păcat. Însă, pentru ca mântuirea obţinută de El pe Cruce să fie  împropriată de fiecare după Înaltarea Sa la cer, El a întemeiat Biserica Sa (Matei XVI, 18; Fapte XX, 28) spre a ne dărui prin ea harul mântuitor. Din Biserică fac parte toţi cei care cred şi se botează în El şi urmează dreapta credinţă.

Mântuitorul continuă să conducă Biserica în chip nevăzut, pentru că El este capul ei (Efeseni I, 22-23; Coloseni I, 18), iar creştinii mădularele trupului Lui. Aceştia stau într-o strânsă legătură cu Mântuitorul, cât şi între ei. Căci toţi creştinii care formeză Biserica stau într-o strânsă legătură nu numai între ei, cei vii, ci şi cu cei morţi. Toţi formează o comuniune vie ca un organism (Romani XIV, 8-9) şi toţi se ajută între ei. Chiar cei vii (biserica luptătoare) comunică şi se ajută cu cei morţi (biserica triumfătoare) prin rugăciune. Cei vii se roagă pentru iertarea păcatelor celor morţi, iar cei morţi, cei bine plăcuţi lui Dumnezeu – sfinţii -se roagă, mijlocesc la Mântuitorul pentru cei vii.

Sfinţii sînt acei oameni aleşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu pentru că s-au consacrat întru totul slujirii Lui. În Biserică, noi cinstim pe sfinţi pentru că aceştia au colaborat cu Dumnezeu prin harul Lui şi s-au învrednicit de o viaţă virtuoasă.

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Făcând parte din aceeaşi comuniune a Bisericii, relaţia noastră cu sfinţii e o relaţie de dragoste frăţească, noi având îndrăzneală către ei, iar ei ca prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu au îndrăzneală către El ca să se roage pentru noi. Sfinţii duc o viaţă conştientă, cunoscând prin harul lui Dumnezeu trebuinţele lor de pe pământ, se bucură când aceştia se pocăiesc şi se întristează când noi creştinii perseverăm pe calea păcatului.

Sfinţii sunt cu puterea lor printre noi. Precum stăm în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos, aşa stăm şi cu sfinţii din cer. Sfântul Apostol Pavel zice: „V-aţi apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri şi de Dumnezeu Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desavarsiti”(Evr. XII, 22-23)

Această legătură prin mijlocirea Bisericii între noi şi Sfinţi, precum şi legătura noastră cu sufletele celor adormiţi, se numeşte Comuniunea Sfinţilor. De ea aminteşte Simbolul Apostolic care datează din primele veacuri ale Bisericii. Din această strânsă comuniune între Biserica luptătoare şi cea triumfătoare şi între capul ei (Mântuitorul Hristos) avem cinstirea sfinţilor.

CINSTIREA SFINTILOR ÎN BISERICA ORTODOXĂ

Cinstirea sfinţilor, numită şi venerare sau dulie, a început odată cu respectul şi lauda adusă primilor martiri, care şi-au jertfit viaţa mărturisind, apărând credinţa în Iisus Hristos.

Biserica Ortodoxă cinsteşte sfinţii pentru că-i cinsteşte Dumnezeu pe sfinţi. Sfinţii sunt sfinţii lui Dumnezeu şi cinstindu-i pe sfinţii lui Dumnezeu, cinstim pe Dumnezeu Însuşi, care este minunat între sfinţi.

În al doilea rînd, cinstim pe sfinţi şi-i invocăm în rugăciunile noastre, cerându-le ajutorul în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. De altfel, încă în viaţă fiind, sfinţii s-au rugat pentru semenii lor. Astfel, Sfîntul Pavel, în multe din epistolele sale mărturiseşte că se roagă pentru creştinii din comunităţile înfiinţate de el: “Căci totdeauna, spunea el, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi cu bucurie” (Filipeni I, 4; I Tesaloniceni I, 2-3; II Tesaloniceni I, 11; II Tesaloniceni I, 11; II Timotei I, 3).

De asemenea, sfinţii pot să răspundă rugăciunilor noastre, pentru că încă din viaţa lor pământească ştiau gîndurile şi nevoile oamenilor şi făceau minuni pentru a-i ajuta. După moarte, ei duc o viaţă conştientă, cunoscând de acolo necesităţile şi necazurile noastre. Viaţa sfinţilor, după moarte este asemănătoare cu cea a îngerilor (Luca XX, 36), ca şi dragostea lor pentru semeni: “Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca XV, 10).

Şi în Vechiul Testament sînt cazuri unde cei drepţi intervin la Dumnezeu, rugându-se pentru necazurile semenilor lor. Astfel Avraam se roagă la Dumnezeu şi vindecă pe Abimelec şi soţia lui şi roabele lui (Facere XX, 17-18). De asemenea şi drepţii şi profeţii adormiţi ai Vechiului Testament se roagă pentru semeni. Este cazul arhiereului Onia şi profetului Ieremia care se roagă pentru poporul lui Israel şi sfînta lor cetate, Ierusalim (II Macabei XV, 14-15).

Deci, cinstea ce o dăm sfinţilor trece oarecum tot asupra lui Dumnezeu„Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una, suntem” (Ioan XVII, 22). Sau: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca X, 16). Sau: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte şi cel ce Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua; şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, răsplata dreptului va lua” (Matei X, 40-41). Deci, dacă cinstim pe sfinţi pentru sfinţenia lor, răsplata lor o vom lua. Apoi, sfinţii sunt numiţi de Sfânta Scriptură „prieteni” ai lui Dumnezeu. Aşa numeşte Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli (Ioan XV, 14), aşa e numit Avraam (Iacov II, 23). Iar Sfântul Apostol Pavel îi numeşte pe Efeseni „Casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. II, 19).
Cinstea ce le-o dă Mântuitorul Apostolilor este aşa de mare, că-i va face părtaşi la judecata lumii: „Adevărat zic vouă, că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe scaunul Slavei, veţi şedea şi voi pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei XIX, 28).

Dar cinstind pe sfinţi, noi ţinem în acelaşi timp necontenit în faţa ochilor noştri pilda vieţii lor, care ne ajută să ne îmbunătăţim mereu viaţa noastră.

Pe Maica Domnului o cinstim mai mult decât pe toţi sfinţii şi îngerii. Dar, totuşi, nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu (adorare). Cinstirea ce se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare sau hiperdulie). Ei i se cuvine această preacinstire, pentru că e Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, ca ceilalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (Axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ca e mai presus de sfinţi şi de îngeri se arată de acolo că şi îngerii şi oamenii i se închină.

Sfinţii, cât au fost pe pământ, au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând adeseori minuni, cu ajutorul lui. Harul acesta îl au în sufletul lor într-o măsură mai mare şi în viaţa cerească la care s-au dus. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el locaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: „Au nu ştiţi că trupul vostru este templu Duhului Sfânt, care este în voi?” (I Cor. VI, 19).
Se înţelege că şi cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. “Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela ai Cărui ucenici sunt şi cinstim pe slujitori în aşa fel încât cinstirea lor să treacă asupra Stăpânului, Care a zis: „Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.

Pentru cinstirea memoriei sfinţilor s-a hotărât să fie prăznuită ziua morţii lor, ca zi a naşterii lor spre viaţa de veci; pe mormintele lor să fie ridicate altare şi lăcaşuri de închinare; se rânduiesc adunări religioase cu săvârşirea de slujbe şi rugăciuni speciale, iar chipul lor să fie zugrăvit pe icoane. Sfânta Tradiţie ne prezintă diferite aspecte ale cultului de cinstire a sfinţilor. La Sinodul al VII-lea ecumenic s-a stabilit că, respectând cuvintele Mântuitorului şi ale sfiniţilor apostoli, creştinii au datoria de „a cinsti şi slăvi mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, prooroci şi martirii cei adevăraţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă pe noi bine plăcuţi lui Dumnezeu“.

RUGĂCIUNILE ŞI MIJLOCIREA SFINŢILOR

Sfinţii sunt mijlocitorii noştri către Dumnezeu! Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu nu numai aici, în timpul petrecerii cu noi, ci încă mult mai mult după moarte.

Mijlocirea este de două feluri: mijlocirea către Dumnezeu adusă de Mântuitorul care prin jertfa Sa ne-a împăcat cu Dumnezeu, numită mântuire obiectivă, adusă pentru toţi oamenii; şi însuşirea meritelor mântuitoare de către fiecare individ în parte, prin credinţă, evlavie şi fapte bune, numită mântuire subiectivă. Ea se însuşeste prin botez şi efort personal Mântuirea obiectivă a efectuat-o numai Mântuitorul; în mântuirea subiectivă noi cerem ajutor sfinţilor să ne ajute prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Despre aceasta ne spune şi Sfîntul Iacov: “Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov V, 16). Apostolii se rugau şi mijloceau totdeuna pentru credincioşi: “Pentru aceasta ne rugăm pururea pentru voi…” (II Tisaloniceni 1, 11; Filipeni I, 3-4; Fapte VII, 59-60). Deci, pentru mântuirea subiectivă, pentru ajutor în desăvîrşirea noastră personală şi a semenilor noştri, cerem mijlocirea sfinţilor.

Sfinţilor ne rugăm numai ca să mijlocească la Dumnezeu. Chiar atunci când ne dau şi ei ceva, ne dau prin puterea lui Dumnezeu care e în ei şi potrivit cu voia lui Dumnezeu pe care ei o împlinesc când ne dau acel bun, aşa cum Apostolii au făcut minuni cu puterea şi cu voia lui Dumnezeu. Deci când le cerem Sfinţilor mijlocirea (Fapte IX, 32-42; XX, 9-11; XXVIII, 3-9) sau ajutorul, tot pe Dumnezeu Îl slăvim. Pe Dumnezeu Îl rugăm ca El însuşi să ne dea de la Sine tot ce cerem, ca Acela care este izvorul tuturor bunurilor.

Ştim că nimeni în afară de Iisus Hristos nu este mijlocitor înaintea Tatălui, pentru că nimeni în afară de El nu s-a adus pe sine jertfă pentru mântuirea lumii. Deci, în afară de Hristos, nimeni nu poate mântui de păcate. Cinstind pe sfinţi, însă, nu îi punem în locul lui Hristos, nici măcar alături de El. Dar mărturisim că sfinţii intervin pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, din iubire pentru ei, Mântuitorul ne comunică şi prin ei ceea ce are în Sine pe seama noastră.

Când sfinţii se roagă pentru noi, ei cer lui Hristos tocmai ca El să mijlocească mântuirea noastră. Şi, în acest înţeles, spunem că mijlocesc şi ei pentru noi. Singurul care mântuieşte este Hristos, iar sfinţii, prin rugăciunile lor, cer mântuirea noastră, dar nu o dau ei înşişi.

Prin rugăciunea sa, sfântul întreţine o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, conlucrează la mântuirea semenilor, căci rugăciunea lui este altruistă şi dragostea pe care o dobândeşte ca dar îl dezbracă de orice pornire egoistă sau individualistă.

Fiind încă în viaţă, sfinţii s-au rugat pentru noi. Strădania lor cea mai mare în viaţă a fost să ajute cât mai mulţi oameni să se mântuiască. Ceea ce îi făcea pe ei sfinţi era o dragoste mistuitoare faţă de Dumnezeu şi de oameni. Dragostea lor faţă de oameni şi preocuparea de a aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu n-a încetat nici după mutarea lor de aici. Dimpotrivă, fiind mai aproape de Hristos, şi puterile lor sufleteşti crescând, dragostea lor de oameni a crescut şi ea.

În Apocalipsă se spune: „Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi cupe de aur pline de tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (V, 8). Iată, aşadar, pe Sfinţii din cer înfăţişând înaintea tronului ceresc rugăciunile sfinţilor de pe pământ. Iar prin sfinţii de pe pământ se înţelegeau pe vremea Apostolilor toţi membrii Bisericii (Col. I, 4; Efes. I, 1). Rugăciunea sfinţilor din cer este folositoare membrilor Bisericii de pe pământ când aceştia din urmă se roagă şi ei, adică atunci când rugăciunea sfântului din cer însoţeşte rugăciunea celui de pe pământ, deci când acesta nu stă nepăsător.

Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Cei doisprezece sfinti apostoli au săvârşit diferite vindecari (Matei, X, 1; Marcu, III, 14-15; VI, 7, 13; Luca, IX, 1-6). Cei saptezeci de ucenici au facut diferite minuni (Luca, X, 9, 17). Apoi alte nenumarate minuni ale apostolilor (Marcu XVI, 20; Fapte, II, 43; V, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte, III, 2-8), moartea lui Anania si a Safirei (Fapte, V, 1-10), vindecari de bolnavi (Fapte, XV, 16), vindecarea slabanogului Enea (Fapte, IX, 34), învierea Tavitei (Fapte, IX, 36-41), redarea vederii lui Saul (Fapte, IX, 17-18; XXII, 11-13), orbirea lui Elimas (Fapte, XIII, 11), învierea lui Eutih (Fapte, XX, 9-12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte, XXVIII, 8), şi alte nenumărate minuni şi puteri.

Tot astfel, unii sfinţi aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi.

Mijlocirea Maicii Domnului este una cu totul specială. Maica Domnului nu mijloceşte pentru noi numai prin rugăciuni şi cereri, ci în mod direct. Mijlocirea înseamnă ajutor, iar ajutorul înseamnă har, energie a Duhului Sfânt, putere de creştere duhovnicească. Aşadar, Maica Domnului ne dă şi har, ne dă ea însăşi ajutor şi întărire spre mântuire. Maica Domnului cuprinde în ea toate darurile Sfântului Duh, ea este plinătatea desăvârşită. Ea stă lângă Fiul ei Care este izvorul harului.

Ca Maică a noastră e normal ca să-şi ajute ontologic fiii, să le dea ajutor nu numai prin mijloace indirecte, ci mai ales în mod direct. Ca rugătoare , ea se arată a fi om, dar ca mijlocitoare ea se arată a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Mijlocirea Maicii Domnului nu e numai una morală, ci una ontologică. Ea are o lumină a ei prin a cărei strălucire ne luminează pe noi. Dar lumina ei îi este dată de Fiul cu care stă în strânsă legătură.

Dumnezeu a lăsat ca sfinţii să se roage pentru noi nu pentru că n-ar auzi rugăciunile noastre, când se fac singure, aşadar nu pentru că El are trebuinţă de ele, ci noi. Pe de o parte rugăciunile noastre se încălzesc când ştim că şi alţii se roagă cu noi şi pentru noi, iar dragostea noastră faţă de ei creşte, ca să răspundă dragostei lor. Rugăciunile unora pentru alţii sunt un semn şi un mijloc de sporire a dragostei, a unirii între mădularele Bisericii. Pe de altă parte noi ne smerim când ne dăm seama că avem trebuinţă şi de rugăciunile altora. Şi e bine să nu fim mândri când ne rugăm socotind că n-avem trebuinţă de nimeni ca să fim ascultaţi de Dumnezeu, că suntem tot aşa de vrednici să fim ascultaţi de El ca oricare altul, că ne ajung rugăciunile noastre. De aceea spunem că rugăciunile noastre se înalţă prin rugăciunile sfinţilor până la Dumnezeu, pentru că rugăciunea noastră însăşi a devenit mai caldă, mai simţită, mai pătrunzătoare, mai smerită. Această încălzire a noastră se datoreşte şi faptului că puterea şi simţirea cu care se roagă Sfântul pătrunde într-un chip tainic şi în inima noastră, scoţând-o din amorţire.

Dumnezeu primeşte rugăciunile şi mijlocirile care se fac către El, prin sfinţi şi prin îngeri, fiindcă El voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei Îl slăvesc în cer şi pe pământ. Fiindcă sfinţii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slavă, ci şi darul de a face minuni mari, chiar mai mari decât a făcut El când era pe pământ, împlinindu-se astfel cuvântul Mântuitorului care a zis: “Cel ce crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face” (Ioan XIV, 12).

Trebuie însă să amintim că sfinţii nu pot totdeauna să intervină la Dumnezeu pentru toate păcatele noastre. Există păcate grele, păcate de moarte pentru care sfinţii nu pot mijloci la Dumnezeu. “Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate. Este <<păcat de moarte>>, nu zic să se roage pentru aşa păcat” (I Ioan V, 16).

Iată deci, că sfinţii nu ne ajută numai prin modelul vieţii lor, ci ne pot fi aproape zi de zi, în necazurile noastre. Fiecare dintre noi ne simţim mai apropiaţi de unii sfinţi mai mult decât de alţii. Rugându-ne mereu lor ca să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru noi, ni-i facem ca nişte prieteni, cărora le putem cere ajutorul în orice clipă şi pentru orice problemă. Şi nu trebuie să mergem departe ca să îi chemăm să ne ajute, ci doar să îi rugăm. Şi dacă avem dragoste faţă de sfinţi, ei ne vor răspunde întotdeauna.

ROLUL SI LUCRAREA SFINŢILOR ÎN TĂMĂDUIREA BOLILOR SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI

Imediat după ce Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat suflare de viaţă, sufletul şi trupul său posedau o sănătate deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine. Astfel, Sfântul Grigore Palama notează că “harul dumnezeiesc completa prin foarte multe binefaceri, insuficienţa naturii noastre.” ” Erau feriţi de boală (…) datorită darurilor primite la creaţie,” remarca Sfântul Vasile cel Mare.

Datorită păcatului neascultării protopărinţilor noştri Adam şi Eva, am pierdut haina de lumină protectoare dumnezeiască, trecând în această lume trecătoare şi pieritoare, fiind osândiţi să ducem o viaţă care este pradă multor rele şi nenorociri. Acum, sănătatea trupului, pentru orice om, nu mai poate fi un bun dobândit în mod definitiv; ea nu există niciodată în mod absolut şi de fapt nu este altceva decât un echilibru parţial şi provizoriu, o stare de mai puţină boală.

Un însoţitor inevitabil al vieţii noastre este boala. Oricât am vrea s-o evităm, oricât ne-am strădui să ne păstrăm sănătatea, totuşi, cândva , aceasta se va clătina şi va ceda şi, astfel ne vom îmbolnăvi, adică ne vom găsi în patul durerii: bătrâni, tineri şi copii, bărbaţi şi femei, buni şi răi.. Toţi, fără nici o deosebire, trecem prin această ” probă de foc” care este boala. Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră nu fără un scop anume; întotdeuna scopul lui Dumnezeu este relaţia noastră cu El.. Durerea trupescă are drept scop să ne determine a ne apropia de Hristos.

Hristos Doctorul, care a venit printre oameni pentru a vindeca bolile sufleteşti, n-a ezitat niciodată să-i uşureze de bolile şi neputinţele lor trupeşti pe cei ce-L rugau. El n-a văzut în ele o durere necesară şi a dat pildă în ce priveşte atitudinea pe care se cuvine să o adoptăm împotriva lor. El nu ezita niciodată să se prezinte oamenilor ca doctor: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi”. (Mc. II,12: Lc.VII,31). „Acesta, neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt. VIII,16-17: Is. LIII,5).

Chemându-i pe cei doisprezece mucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. VI,7; Lc. IX,12), precum şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa (Mt. X,1 şi Lc. IX,2). După Învierea din morţi, Mântuitorul, arătându-se ucenicilor, uimiţi încă şi neîncrezători de măreţia întâmplării, i-a trimis la propovăduire spunând, între altele: “Celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.”(Mc. XVI,17-18). Hristos rămâne totuşi „singurul Doctor” căci, prin apostoli şi sfinţi, El este întodeauna Cel care vindecă. Această putere tămăduitoare a fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.

Părinţii Bisericii consideră ortodoxia întâi de toate o credinţă, dar şi o ştiinţă a tămăduirii şi un tratament, denumită chiar prin această sintagmă în predicile acestora; cele două ipostaze se intercondiţionează şi se presupun reciproc, şi astfel credinţa strămoşească este condiţia vindecării omului, dar şi calea cea mai luminoasă de a ajunge la tămăduire şi de a dobândi cunoaşterea lui Dumnezeu. Tămăduirea prin credinţa în Dumnezeu se concentrează aşadar mai ales pe vindecarea bolilor sufletului, pentru cei care cred în cuvântul Domnului. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, în raport cu scopurile ultime ale omului şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu putinţă decât prin biruinţa asupra păcatului.

Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte, raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică comportamentul metabolic. Urmările păcatului, dezechilibrele sufleteşti şi fizice, se derulează apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul notează la modul general: ”O viaţă bine ordonată este cauză a sănătăţii, în schimb dezordinile spirituale se traduc inevitabil, în suflet şi în trup, prin tulburări patologice.

Sănătatea reprezintă, astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea este creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică.

În cazul sfinţilor, uneori trupul face dovada suferinţei şi a stricăciunii, iar alteori le este dat să manifeste în corp sănătate prin harul lui Dumnezeu, transformând soarta obişnuită a materiei. Trupurile sfinţilor s-au făcut nestricăcioase pentru că au fost curăţite de această flacără prea curată a dragostei dumnezeieşti, fiind pătrunse de harul divin, dobândind astfel însuşirea nestricăciunii, fiind cei dintâi care realizează în această lume premizele transfigurării şi ale învierii asigurate întregului neam omenesc prin Hristos.

Biserica Ortodoxă iubeşte atât de mult experienţa sfinţilor. Sfinţii pregustă sau primesc în arvună, încă din lumea aceasta, lumina slavei şi bucuria negrăită a Împărăţiei lui Dumnezeu, după ce, adesea, au trecut prin necazuri, suferinţă, pocăinţă şi despătimire. Ei mărturisesc înaintea tuturor oamenilor despre sfârşitul oricărei boli, despre vindecarea naturii umane totale prin ” doctorul suprem al sufletelor şi al trupurilor ”, manifestând primele roade ale acestora şi aducând o chezăşie a sănătăţii superioare şi definitive din Împărăţia Cerurilor.

Foarte mulţi dintre sfinţii cunoscuţi au avut de la Dumnezeu putere terapeutică pentru diverse boli. Unii puteau tămădui orice boală; alţii numai unele neputinţe. Manifestarea unor astfel de daruri a stat şi la baza alcătuirii unor rugăciuni special, pe care Biserica le foloseşte în cultul său.

Astfel, la otpustul Sfintei Taine a Cununiei este invocat Sfântul Mare Mucenic Procopie (8 iulie), care îndemna la nunta cea cerească pe creştini; în rugăciunea de ungere de la Sfântul Maslu sunt pomeniţi, pentru puterea lor vindecătoare, Sfinţii Doctori fără de Arginţi: Cosma, Damian, Chir, Ioan, Pantelimon, Ermolae, Samson, Diomid, Mochie, Anichit, Talaleu şi Trifon; la rugăciunea pentru dureri de cap sunt invocaţi: Sfânta Mare Muceniţă Marina, Sfântul Stelian, Cuvioasa Parascheva cea Nouă şi Sfântul Sfinţitul Mucenic Elefterie, ca unii care au tămăduit astfel de suferinţe; Sfântul Vasile cel Mare este prezent şi invocat în rugăciunile speciale din Molitvelnic ”pentru cei ce pătimesc de la diavol şi pentru toată neputinţa”, iar Sfinţii Doctori fără de Arginţi sunt chemaţi în ajutorul celor tulburaţi de duhuri necurate.

Sfântul terapeut este alesul lui Dumnezeu, purtătorul unui accentuat sentiment de milă creştinească, activă şi eficace, ceea ce face ca vindecării să i se deschidă multiple posibilităţi, iar accesul la marea putere a sfântului să nu ţină seama de teritoriu geografic, limbă, poziţie socială sau origine. El îşi pune necondiţionat puterea sa extraordinară în slujba oamenilor care au nevoie de el şi cărora le oferă vindecarea, cu sprijin dumnezeiesc.

Creştinii ortodocşi sunt încrezători în puterea sfinţilor de a vindeca ori ameliora anumite boli şi mărturisesc că minunaţii prieteni ai lui Dumnezeu îşi menţin şi astăzi aceste puteri, revărsându-le asupra celor care le cer ajutorul.

Cultivarea credinţei în puterea minunată a acestora de a dezlega pe oameni de suferinţele fizice şi psihice izvorăşte din minunile pe care – cu darul lui Dumnezeu – le-au săvârşit fie în timpul vieţii, fie prin moaştele lor preacurate. Aceste minuni  sunt o alinare şi o încurajare a creştinilor cuprinşi de diverse maladii, oferindu-le nădejdea unei însănătoşiri posibile, graţie mijlocirii sfinţilor.

SFINŢI TAUMATURGI

1.  Luminători ai orbilor

Mare şi adâncă suferinţă îi încearcă pe cei ce nu văd. Toată frumuseţea lumii, chipurile semenilor, lucrurile de care ne folosim nu au nici o reprezentare. Orientarea se face cu anevoie şi, de cele mai multe ori, cu călăuză. Orbii sunt damnaţi la dependenţă.

Sfintele Evanghelii fac dese referiri la minunea redării vederii de către Hristos a multor orbi (Mt. IX,27-31; XII,22; XX,30-34; Mc. VIII,22-26; Lc. XVIII, 35-43). Luând putere de la Dumnezeu, un însemnat număr de sfinţi au avut darul special de a vindeca orbii, oferindu-le posibilitatea să admire minunea lumii în care trăiesc.

Vom aduce în atenţie câteva exemple de astfel de tămăduitori, către care suferinzii de orbire pot înălţa, cu nădejde, rugăciuni de vindecare.

Unul din primii martori ai învierii lui Hristos, Sfântul Mucenic Longhin (16 octombrie), nimeni altul decât sutaşul însărcinat cu paza mormântului Mântuitorului, pentru că „a văzut minunea cea mare”, a refuzat să mintă, aşa cum dorea arhiereii şi cărturarii evrei, cum că trupul Domnului a fost furat de ucenici. El a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii de orbire.

Între multele puteri tămăduitoare cu care a fost dăruit Sfântul Mare Mucenic Pantelimon din Nicomidia (27 iulie), se numără şi vindecarea orbilor. De fapt, acest dar i-a adus şi mucenicia sfântului în anul 303.

Pe când Sfântul Mucenic Epimah (31 octombrie), „bărbat foarte frumos la faţă”, suferea chinuri pentru credinţă, în Alexandria, s-a dovedit darul său de a vindeca ochii bolnavi, o picătura din sângele său vindecând ochiul bolnav al unei femei.

Tot astfel, în vreme ce Sfântul Mucenic Iulian (8 ianuarie) era torturat pentru credinţă, „unul din chinuitorii lui, bolnav de un ochi, a fost vindecat de mucenic şi a crezut în Hristos. Apoi aceluia i s-a tăiat capul.

Cu darul lui Dumnezeu, Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru (18 august), care erau fraţi gemeni şi se îndeletniceau cu tăierea pietrei, au vindecat ochiul cel bolnav al unui oarecare Atanasie, fiul unui preot idolesc.

Cuviosul Petru din Galatia (1 februarie)a vindecat de durerea ochilor pe maica Fericitului Teodoret, apiscopul Cirului.

De o boală grea de ochi a fost vindecat şi Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (11 martie), de către Sfinţii Chir şi Ioan (31 ianuarie), „cărora, drept plată a vindecării, le-a cerut îngăduinţa să treacă în scris minunile săvârşite de ei în fiecare zi.

Şi Sfânta Elisabeta (24 aprilie), stareţa mănăstirii Sfântul Gheorghe de pe „Dealul Mic” din Constantinopol, a ajuns cunoscută pentru darul de a profeţi şi a tămădui. Se ruga cu putere, mai ales pentru femeile care sufereau de prea mare scurgere de sânge şi pentru orbi.

Sfântul Mucenic Filimon (14 decembrie) poate fi considerat vindecătorul celor ce li se întâmplă a-şi pierde vederea din cauza unui accident. Suferind chinuri, pe vremea lui Diocleţian, pentru că îmbrăţişase credinţa în Hristos, când Sfântul Filimon a fost atârnat de un măslin şi săgetat, o săgeată s-a îndreptat spre ighemon şi i-a străpuns ochiul. În ziua în care sfântul împreună cu alţi mucenici au fost îngropaţi, ighemonul Adrian s-a dus la mormânt şi luând ţărână de pe mormântul sfântului, aşa cum acesta îi spusese inainte de moarte, i s-a vindecat ochiul, apoi a primit botezul şi, în cele din urmă, el însuşi a fost martirizat.

Pe când se afla în Asia Mică, Sfântului Epictet (8 iulie) preotul i-a fost înfăţişată o femeie oarbă, care plângea cu durere, întrucât medicii n-o putuseră vindeca. Rugându-l pe sfânt să-şi pună mâna dreaptă peste ochii ei, mucenicul lui Hristos i-a îndeplinit rugămintea şi femeia şi-a redobândit vederea.

Marele Arhiereu al lui Hristos, Cuviosul Ioan Postitorul (2 septembrie), patriarh al Constantinopolului, a vindecat de curgerea ochilor pe Ioan Gazetanul, scolasticul.

Prin puterea rugăciunii, Sfântul preot Iona din Odessa (17 mai) a vindecat doi copii de orbire, fapt care i-a determinat pe comunişti să deschidă o anchetă. Fântul a ieşit biruitor din această încercare.

Fiică a Sfântului Mucenic Audact (4 octombrie), Sfânta Callistena (4 octombrie), după mucenicia tatălui său, trăia travestită în bărbat. Ducându-se la o femeie din Tracia, a cărei fiică era beteagă la ochi, a tămăduit-o.

Mulţi alţi sfinţi au redat vederea orbilor, fără să cunoaştem prea multe despre acest minunat dar al lor. Îi menţionăm aici pe câţiva dintre ei cu convingerea că, invocaţi în rugăciune, pot să ajute celor suferinzi: Cuvioşii Ilarion (4 mai), Petru Sihastrul (25 noiembrie), Toma din Maleo (7 iulie), Patapie (8 decembrie), Mal (16 octombrie) şi Sfântul Mucenic Arghir (11 mai) etc.

2.  Exorcişti

Una dintre cele mai dramatice suferinţe umane este, fără îndoială, posedarea demonică. Demonizaţii sparg toate canoanele şi normele convieţuirii; ei trăiesc după alte legi, imposibile pentru omul sănătos, şi seamănă groază în rândul celorlalţi.

Singurul leac al îndrăciţilor este exorcizarea (adică izgonirea demonilor prin puterea rugăciunilor) care presupune însă forţa credinţei şi, de cele mai multe ori, condiţii de vieţuire ascetică.

Un număr impresionant de sfinţi, prin vieţuirea lor supraomenească, au reuşit performanţa alungării demonilor din oameni şi vindecarea demonizaţilor care astfel reveneau la starea de oameni cu viaţă normală.

Deosebită putere asupra demonilor a avut Sfântul Apostol Matei (16 noiembrie) care a vindecat-o, în ţinutul parţilor, pe împărăteasa Fulvana, împreună cu fiul şi fiica ei, care erau ţinuţi de duhuri necurate.

Sfântul Apostol Pavel, împreună cu ucenicul său Sila, a vindecat în cetatea Filipi din Macedonia pe o slujnică care avea duh pitonicesc şi prin ghicit aducea câştig important stăpânilor ei.

La cumpăna veacurilor III-IV, Sfântul Mucenic Trifon (1 februarie) a tămăduit pe fiica împăratului Frigiei, care era îndrăcită. Prăznuit în aceeaşi zi cu Sfântul Trifon, Cuviosul Petru din Galatia (1 februarie) ajunsese vestit pentru vindecarea demonizaţilor.

Pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), Sfântul Donat (30 aprilie), episcopul Evriei (în Epirul cel vechi), devenise cunoscut pentru puterea minunilor sale. El a tămăduit-o chiar pe fiica bazileului roman, care era demonizată.

Un călugăr din Mănăstirea Sfântului Serghie, unde erau aşezate moaştele Sfântului Mucenic Atanasie  supranumit Persul (22 ianuarie), decapitat în vremea lui Cosroe (sec. VII), povestea că în Persia un demonizat s-a vindecat învelindu-se cu rasa sfântului pe care acesta o îmbrăcase când s-a mutat către Domnul.

Fericitul Teodoret, episcopul Cirului, povesteşte că o fecioară din Siria fiind cuprinsă de lucrarea diavolească a fost adusă de tatăl ei la Cuviosul Macedonie (24 ianuarie), cel poreclit „Mâncătorul de orz”, pe care acesta a vindecat-o.

În viaţa Sfântului Andrei Criteanul (17 octombrie) citim că sfârşitul pătimirilor sale i-a venit printr-un pescar care, din îndemnare demonică, a luat un satâr de măcelărie şi a tăiat un picior din trupul sfântului, provocându-i moartea. După mai multă vreme, diosprezece demonizaţi au găsit sfintele sale moaşte neîngrijite şi fără de cinste şi, atingându-se de ele, s-au tămăduit. Apoi le+au îngropat într-un loc sfinţit ce se numea Crisis.

Cuviosul Ştefan Savaitul (28 octombrie), arhiereu în Marea Lavră a Sfântului Sava (sec. VIII-IX), „ a vindecat o fecioară îndrăcită, prin rugăciunea sa şi sănătoasă a dat-o tatălui ei.

Originar de la Marea Neagră, Cuviosul Petru Sihastrul (25 noiembrie) a vieţuit pustniceşte în părţile Antiohiei. Avea stăpânire asupra demonilor, vindecând pe un oarecare Daniel, care apoi a devenit sihastru împreună cu el.

Avva Or din Tebaida (7 august), pe lângă alte daruri duhovniceşti, primise şi darul de a alunga demonii. I se aduceau un număr mare de îndrăciţi, chiar fără voia lor, care, vindecându-se, ei înşişi propovăduiau meritele avei.

Sfântul Petru de la Atroa (3 ianuarie şi 13 septembrie) a vindecat o călugăriţă care, din pricina lucrării diavolului, avea o boală ciudată: o mână i se arunca înainte cu mişcări dezordonate, târând tot trupul după ea.

Sfântul Agapit (18 februarie), viitor episcop al cetăţii Sinan, a mers la palatul Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi a vindecat prin rugăciune pe o slugă vrednică a împăratului, izgonind duhul necurat ce o chinuia.

Mulţi demoni a scos din oameni şi Cuviosul Grigorie Decapolitul (20 noiembrie), atât în viaţă, cât şi prin atingerea de sfintele sale moaşte ce se află la Mănăstirea Bistrţa, jud. Vâlcea. Odată a tămăduit un îndrăcit la Roma, dar văzând că în urma acestei minuni oamenii îl cinstesc ca pe un sfânt a plecat în Siracusa Siciliei.

Putere deosebită asupra demonilor necuraţi care stăpâneau pe oameni a avut Sfântul Alexandru din Svir (30 august), vieţuitor în pământul Rusiei în secolul al XVI-lea. El a vindecat, printre alţii, pe doi tineri, Agatonic şi Erast.

Mare putere asupra demonilor a primit de la Dumnezeu şi Cuviosul Ioan Hozevitul (3 octombrie), episcopul Cezareei Palestinei.

Cunoscută este multor creştini minunata vindecare a unei demonizate de către Sfântul Calinic de la Cernica (11 aprilie), după Sfânta Liturghie, în paraclisul Episcopiei Râmnicului.

Sfântul Ioan de la Mănăstirea Rila din Bulgaria (19 octombrie), printre alte minuni, a vindecat o tânără îndrăcită.

Mulţi alţi sfinţi s-au învrednicit de acest minunat dar al alungarii demonilor din oameni, precum: Cuviosul Macarie Egipteanul (19 ianuarie), Cuviosul Ilarion cel Nou (6 iunie), Sfântul Dimitrie cel Nou (27 octombrie), Cuviosul Limneu (22 februarie), Cuviosul Zinon (19 iunie), Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (8iulie) etc.

3.  Curăţitori de lepră

Boală infecţioasă cronică, caracterizată prin leziuniale pielii ori ale sistemului nervos periferic, lepra este menţionată de mai multe ori în Sfânta Scriptură (Ieş. IV, 6-7; Lev. XIII,XIV; Deut. XXIV, 8; Mt. VIII, 1-4; Lc. XVII, 11-19 etc.). Caracterul său contagios obligă pe bolnavii de lepră să se izoleze şi să se trateze în aşa-numitele leprozerii (colonii de leproşi). Fireşte că mulţi bolnavi atinşi de acest flagel nădăjduiesc în vindecare. Hristos Însuşi a vindecat 10 leproşi. La rândul lor, mai mulţi sfinţi s-au dovedit a avea darul special al vindecării leprei.

Sfântul Prooroc Elisei (14 iunie), care a trăit cu cca 850 de ani înaintea lui Hristos, a dobândit de la Dumnezeu puterea vindecării leprei. În cartea a IV- a a Regilor (cap. V, 1-19) este relatată vindecarea lui Neeman Sirianul, căpetenia oştirilor regelui Siriei, căruia Sfântul Elisei îi spune să se scalde de şapte ori în Iordan pentru a se tămădui de cumplita boală.

Mare putere de tămăduire a leprei a primit Sfântul Zotic, hrănitorul de orfani (31 decembrie), originar din Roma, de neam cinstit şi cunoscător al ştiinţelor vremii, care a trăit în vremea împăratului Constantin cel Mare.

Şi Sfântul Apostol Tadeu (21 august), numit şi Levi, de loc din cetatea Edessei, deşi evreu de neam, se înscrie în galeria tămăduitorilor de lepră. El îl vindecă pe celebrul rege Avgar al Edessei.

Cuviosul Mal (16 decembrie), deşi petrecea în locuri pustii şi nelocuite, cu posturi, privegheri şi alte nevoinţe, „avea faţa pururea veselă şi făcea mari minuni cu numele lui Hristos, curăţind leproşii.”

Tot astfel şi moaştele Sfintei Muceniţe Agripina (23 iunie), mutate de la Roma la Sicilia, au darul vindecării leprei şi a altor boli grele.

Sfântul Petru de Atroa (3 ianuarie şi 13 septembrie) a vindecat pecopilul lepros al unui consul şi a tămăduit multe alte boli şi neputinţe.

4. Vindecători ai surzilor şi muţilor

Aidoma lui Hristos, de la care au luat puterea vindecării, mulţi sfinţi au dovedit o predispoziţie taumaturgică pentru surzi şi muţi. Unii erau căutaţi insistent spre a beneficia de puterea lor, alţii erau invocaţi în rugăciune.

Odată, pe când „urca de la altarul Sfântului Ilie”, Sfântul Evstratie, egumenul Agavrei (9 ianuarie), a vindecat pe copilul surdomut al unei femei sărace, făcându-i cruce peste fiecare parte din trup.

Aflându-se în chilia sa pustnicească, Sfântului Petru de la Atroa (3 ianuarie) i s-a adus un surdomut ca să-l vindece. El şi-a pus mâinile pe capul lui şi făcându-i semnul crucii pe gură l-a făcut sănătos deplin.

Sfântul Spiridon (12 decembrie) a vindecat pe un diacon, caruia el însuşi îi legase limba din pricina mandriei şi neascultării lui.

Un soldat scit surdomut s-a vindecat de neputinţa lui la Trapezunt, în biserica Sfântului Mucenic Evghenie (21 ianuarie).

După ce şi-a schimbat viaţa păcătoasă şi a împărţit toată averea sa săracilor, Sfântul Petru Vameşul (20 ianuarie), care mai înainte fusese patrician şi cârmuitorul întregii Africi, s-a vândut rob la un argintar, iar preţul vânzării l-a dat săracilor. Apoi, cautând să fugă din casa stăpânului său fiindcă şi-a dat seama că are să fie recunoscut cine este, a strigat către portar, care era mut şi surd ca în numele lui Hristos să-l audă şi să deschidă poarta. Şi, minune, surdomutul a început să audă şi să vorbească, deschizându-i sfântului şi lăsându-l să plece.

Sfântul Agapet, papă al Romei (17 aprilie), şi-a dovedit puterea vindecătoare cu ocazia unei călătorii pe care o făcea la Constantinopol, ca să se întâlnească cu împăratul Justinian. În Grecia a vindecat un om cuprins de două neputinţe: nu putea vorbi şi nici umbla.

Puterea de a vindeca surdomuţii au avut-o şi alţi sfinţi, precum Sfântul Teofan de la Sigriana (12 martie), Sfântul Mare Mucenic Mina (11 noiembrie), Cuvioasa Parascheva (14 octombrie).

5. Tămăduitori ai slăbănogilor şi ologilor

Diversele afecţiuni ale aparatului locomotor, fie din naştere, fie provocate de accidente, cauzează multă suferinţă. Mântuitorul şi Apostolii au vindecat mulţi şchiopi, ciungi, ologi.

Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan au vindecat la una din porţile templului, numită Poarta Frumoasă un bărbat, olog din naştere.

Şi Sfinţii Apostoli Pavel şi Barnaba au vindecat la Listra un olog din naştere, care nu umblase niciodată.

Sfântul Sfinţit Mucenic Mil episcopul (10 noiembrie) a vindecat mai întâi pe cârmuitorul unei cetăţi, care era olog, apoi pe o femeie ce zăcea în pat şi era slăbănoagă de nouă ani.

Surprinzător este chipul în care Sfântul Mare Mucenic Mina (11 noiembrie) a rânduit vindecarea a doi creştini: un bărbat şchiop şi o femeie mută. Arătându-se în somn şchiopului i-a spus să apuce haina femeii şi se va vindeca. Dar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea speriată a început să strige, iar bărbatul, ruşinându-se, a luat-o la fugă. Astfel s-au vindecat amândoi şi l-au slăvit pe Dumnezeu.

Între multele daruri vindecătoare ale Sfântului Ioanichie cel Mare (4 noiembrie), s-a înscris şi cel al tămăduirii paraliziei. A vindecat pe fiica paralizată a unui senator.

Şi Sfântul Inochentie care vieţuia în Muntele Măslinilor din Ierusalim a vindecat de pareză pe un tânăr, făcând rugăciune pentru el de la orele 9 dimineaţa până la 3 după-amiaza, în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul.

Egumenul unei sihăstrii din Muntele Olimpului a trimis pe un monah care şchiopăta foarte tare, să-i ducă hrană Sfântului Ilarion de Iviria (19 noiembrie). Cuviosul l-a vindecat îndată pe monah, însemnându-l cu Sfânta Cruce.

Împletind meşteşugul doctoricesc cu puterea credinţei, Cuviosul Pavsicacos, episcopul Sinadei (13 mai), „vindeca şi trupurile şi sufletele…Slăbănogirile le vindeca, îngheboşările îndrepta şi alte preamărite minuni săvârşea.” Asemenea şi Cuviosul Ilarion (4 mai)a vindecat mâna cea uscată a unui oarecare creştin şi a îndreptat picioarele şchiopilor şi slăbănogilor.”

6. Taumaturgi ai bolii cancerului

Cancerul, după o definiţie de dicţionar, este un termen general care înglobează toate varietăţile de tumori maligne ce se caracterizează printr-o creştere rapidă şi atipică, cu tendinţa de invadare a ţesuturilor vecine şi apoi de însămânţare a altor regiuni ale organismului. Boala se manifestă prin multiple tulburări şi o evoluţie care poate fi rapidă sau de durată mai îndelungată.

Dacă medicina modernă s-a dovedit neputincioasă în faţa unei astfel de terifiante maladii, mulţi sfinţi ai Bisericii, cu darul lui Dumnezeu, „care pe toate le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, au reuşit prin rugăciune şi credinţă să vindece forme avansate de cancer, redând bolnavilor sănătate deplină.

Maica Domnului, zugrăvită în icoana Pantanassa (Atotîmpărăteasa), făcătoare de minuni (sec. XVII), care se află în Mănăstirea Vatoped din Sfântul Munte Athos, a vindecat multe cazuri dificile de cancer, atât la copii, cât şi la adulţi.

În viaţa Cuviosului Patapie Egipteanul (8 decembrie) este amintită vindecarea unei femei cu cancer mamar. De asemenea, o altă vindecare miraculoasă s-a produs, prin puterea cuviosului Patapie, în vara anului 1989, cand s-a vindecat de cancer pulmonar un bărbat din Grecia, numit Constantinos Timas.

Şi Sfântul Partenie, episcopul cetăţii Lampsacului (7 februarie) are puterea de a tămădui boala cancerului.

Cancerul mamar l-a vindecat şi Sfântul Alexandru din Svir (30 august), pe când moaştele sale se aflau la Sankt Petersburg.

Există multe mărturii despre puterea Sfântului Nectarie de Eghina (9 noiembrie) de a tămădui boala cancerului.

7. Terapeuţi ai altor boli şi suferinţe

Mulţi alţi sfinţi au avut darul şi puterea vindecării altor boli.

Sfântul Apostol Pavel a vindecat de friguri, în Malta, pe tatăl lui Publius, căpetenia insulei.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie) a vindecat de epilepsie pe o copilă din satul Muiereasca (lângă Mănăstirea Frăsinei) şi pe fiul meşterului Costache, care zidise Catedrala Episcopală din Râmnicu-Vâlcea şi Mănăstirea Frăsinei.

Sfântul Iona, preotul din Odessa a vindecat şi el bolnavii de epilepsie; Sfântul Ioanichie cel Mare (4 noiembrie) a vindecat hemoragiile; Sfântul Constantin Iudeul (26 decembrie) a tămăduit de hernie; Sfântul Dimitrie cel Nou (27 octombrie), de ciumă; Sfântul Stelian (26 noiembrie), Sfântul Sfinţit Mucenic Elefterie (15 decembrie) şi Sfânta Mare Muceniţă Marina (17 iulie) de dureri de cap; Sfântul Alexandru din Svir şi Sfântul Ioan de Rila, de tuberculoză şi meningită.

ÎNCHEIERE

Iubirea drepţilor întreolaltă se îndreaptă şi spre cei de pe pământ, cu care se află într-un anumit grad recapitulaţi în Hristos, fiind scăldaţi de iubirea Lui supremă. Astfel se explică şi faptul că sfinţii ajută pe cei de pe pământ în greutăţile, bolile, suferinţele si necazurile lor şi mai ales în trebuinţa lor de mântuire. Iubirea lor faţă de Hristos îi face să se resimtă în fiinţa lor de toată preocuparea Lui pentru ajutorarea celor de pe pământ. Dacă ei „merg după Miel oriunde Se duce El” (Apoc. XIV,4) şi dacă El a spus: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”, sfinţii sunt şi ei duhovniceşte cu noi, pentru că Hristos nu este singur niciodată. Sfinţii sunt aproape de Hristos, au „îndrăzneală” la El. Iisus i-a declarat „prietenii” Lui (In. XV,4) şi i-a asigurat:”Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, veţi cere orice vreţi vrea şi se va împlini vouă”(In.XV,7). „Cereţi şi veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină”(In. XVI,24). Pe baza acestor asigurări ale Domnului, Biserica este convinsă că sfinţii pun această îndrăzneală a lor în slujba iubirii faţă de cei ce au nevoie de ajutor şi cer mântuirea acestora de la Hristos. Căci numai aşa bucuria lor este deplină. Numai atunci când ne vor vedea mântuiţi împreună cu ei, la sfârşitul lumii, vor lua şi ei în deplinătate bucuria veşnică (Evr. XI,40). Căci bucuria este cu atât mai mare cu cât este împărtăşită de mai mulţi, iar Dumnezeu este cunoscut într-o bogăţie cu atât mai deplină cu cât străluceşte în mai multe suflete. Sfinţii din cer se roagă lui Hristos pentru adâncirea comuniunii noastre cu Dumnezeu.

Încrezători în această iubire a lor pentru noi şi în indrăzneala lor către Hristos, Biserica şi mădularele ei cer sfinţilor să se roage lui Hristos pentru noi. Nu le cerem să ne dea de la ei ajutorul şi mântuirea, căci, ca oameni, nu au de la ei nimic, ci totul de la Hristos, Care este cu ei. Le cerem să se roage lui Hristos ca să ne dea nouă cele de folos în viaţa aceasta şi mântuirea veşnică. Prin aceasta aducem o cinstire sfinţilor, şi prin sfinţi, lui Hristos Însuşi. Cinstindu-i pe ei îl lăudăm pe Hristos, Care i-a umplut de atâta strălucire şi a ridicat umanitatea lor la o atât de înaltă desăvârşire în El. Mai mult, lauda adusă lor este în mod esenţial lauda adusă lui Hristos, căci El este cauza primă şi principală a strălucirii lor.

Sfinţii nu poartă doar umbra crucii noastre, ei poartă fără oprelişte, împreună cu noi, crucea vieţii noastre. Ei ne iubesc şi definim iubirea ca părtăşie, ca împreună vieţuire; iubirea este libertatea de a fi într-una! A fi în iubirea sfinţilor ne cultivă credinţa şi trăirea în voia lui Dumnezeu! Ei, apropiaţii noştri, ne îngăduie apropierea de Dumnezeu.

Dar mai unită cu Hristos decât toţi sfinţii şi mai presus de toţi sfinţii şi îngerii se arată Maica Domnului, care L-a purtat în pântecele şi braţele ei ca Prunc şi a rămas unită cu El prin afecţiunea omenească supremă pe care o trăieşte o mamă faţă de Fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai adâncă decât legătura oricărui sfânt cu El, căci Trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, şi ea l-a alăptat şi l-a iubit cu iubirea culminantă proprie unei mame. De aceea, Maicii Domnului îi cerem mai des decât sfinţilor să se roage pentru noi.

Prezenţa sfinţilor în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în starea Lui de jertfă, arată că toţi trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor cu Hristos, ca să sporească în comuniunea lor cu Dumnezeu. Imaginea miridelor pentru drepţii răposaţi şi pentru vii, ce se succed de-a lungul timpului, arată nu numai solidaritatea celor ce cred în Hristos într-un anumit timp, ci a tuturor credincioşilor din toate timpurile, într-o Liturghie cosmică.

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ, Edit. IBMBOR, Bucureşti, ediţia 1990;

Îndrumător pastoral, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1981;

P. Henry Reardon, Hristos întru sfinţii Săi, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2006;

Pr. Al. N. Constantinescu, Despre adorarea lui Dumnezeu, venerarea şi invocarea îngerilor şi sfinţilor, rev. GB, nr. 9-10/1974;

Idem, Învăţătura Bisericii ortodoxe despre sfinţi, rev. GB, nr. 4-5/1954;

Pr. D. Belu, Cinstirea sfinţilor, rev. MM, nr. 1-2/1970.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2005;

Pr. Eugen Drăgoi, Sfinţii care ne vindecă de boli, Edit. Partener, Galaţi, 2005;

Pr. Gh. Iordachescu, Sfinţii, ca obiect al cultului creştin-ortodox, rev. ST, nr. 9-10/1958;

Prof. Teodor M. Popescu, Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinţilor, rev. ST, nr. 5-6/1951;

Pr. Victor Moise, Cultul sfinţilor, rev. MM, nr. 7-8/1974.

http://www.calendar-ortodox.ro/

http://www.credo.ro/calendar-ortodox

Pr. Gabriel

Anunțuri