La 7 ani de la plecarea la Domnul a părintelui arhid. prof. dr. Petre I. David, publicam o predica mai veche, dar foarte frumoasa a sfintiei sale la duminica I dupa Rusalii, a tuturor Sfintilor

(sursa foto: http://www.ziarullumina.ro)

Să aveţi o purtare demnă în mijlocul neamurilor… pentru ca prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu…». (I Petru II,  12)

Acestea sunt cuvintele Sfîntului Apostol Petru unul din martorii activităţii, patimilor, Învierii şi Înălţării la cer a Domnului Hristos. El ne arată că în viaţă totul se rezumă la felul cum doreşti să trăieşti : pe culmile înalte ale virtuţii creştine sau în murdărie, asemenea necuvîntătoarelor.

A trăi o viaţă virtuoasă înseamnă a ne înţelege menirea, să ne amintim de aceia care au fost trăitori, mărturisitori, martiri, cuvioşi, sfinţi cunoscuţi şi necunoscuţi.

Biserica a rînduit, ca după Praznicul Învierii, ca supremă minune şi descoperire dumnezeiască, după Înălţare ca o încununare a slavei şi după Pogorîrea Sfîntului Duh ca «cel ce ne învaţă adevărul» (Ioan XVI, 13), să aşeze în această Duminică Pomenirea Tuturor Sfinţilor.

Pomenirea sfinţilor, pe lîngă  actul  de  evlavie,  constituie  o  mărturisire sinceră a sufletului nostru pentru aceia care «credinţa au păzit…» (Filip. II, 16) viaţa şi-au sfinţit, Biserica o au cinstit şi de împărăţia cerurilor s-au învrednicit.  Ei  sunt  aceia  care priveghează  neîncetat  asupra  vieţii  noastre  zbuciumate  şi  plină  de  curse  văzute  şi nevăzute ; de aceea un imnograf a scris :  «Doamne, de n-am avea pe sfinţii Tăi rugători, în zadar ne-am osteni…». Într-adevăr, toată viaţa noastră atît biologică, dar mai  ales  duhovnicească  este  o luptă permanentă şi de aceea cugetul nostru trebuie să fie la aceia, care au fost ca noi, să le cercetăm sfîrşitul lor şi să le urmăm credinţa (Evr. XIII, 7).

Pomenirea tuturor Sfinţilor face parte şi dintr-o datorie superioară, faţă de moşii şi strămoşii noştri, care au ridicat civilizaţia la treapta pe care călcăm noi astăzi şi au lăsat suflet din sufletul lor nouă, ca să continuăm această chemare sfîntă la Acela care ne-a făcut «după, chipul şi asemănarea Sa» (Facere I, 26).

Acest chip al lui Dumnezeu în noi, adică transformarea noastră în: fiinţe îngereşti, şi această asemănare, adică libertatea de a accepta această transformare, a fost geniul permanent al omenirii care a creat: civilizaţiile cu toate binefacerile ei. Ziua de astăzi este smeritul omagiu: adus cugetătorilor lumii, care au căutat să întoarcă faţa oamenilor de la nelegiuire şi pieire. Praznicul de astăzi înseamnă valorificarea tuturor creaţiilor morale, artistice, binefăcătoare, sfinţitoare, care au luminat mintea înaintaşilor spre adevăr, spre cinste şi demnitate, au ridicat în faţa morţii şi a diavolului stavila vieţii şi a dorinţei după, veşnicie.

Patriarhii Vechiului Testament au ţinut aprinsă candela credinţei în singurul şi adevăratul Dumnezeu, săvîrşindu-se în nădejdea izbăvirii după chemarea lor: pentru că Dumnezeu nu părăseşte pe cel care doreşte desăvîrşirea (Facere XXVIII, 15) şi cei ce-L caută Îl găsesc (Pilde VIII, 17).

Proorocii au fost făcliile cele înţelepte, care au pregătit calea venirii lui Mesia. Ei au primit chemarea de sus, dar prin viaţa lor au. demonstrat credinţa în Cel veşnic; încît Domnul prin gura proorocului Isaia, zicea: «Voi sunteţi martorii Mei, voi şi Robul Meu pe care L-am ales pentru ca să cunoaşteţi, să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt Domnul şi în afară de Mine nu este nici un izbăvitor» (Isaia XIIII, 10-11).

Cu timpul, Dumnezeu găsea noi prilejuri de a se descoperi, trimiţînd oameni drepţi cum a fost Iov şi mulţi alţii şi profeţi ai faptelor, care au căutat să ferească pe credincioşi de închinarea mincinoasă. Rătăcirea religioasă era provocată de satana pentru a putea întîrzia cît mai mult venirea Izbăvitorului. Dar nu există nici Biserică adevărată fără tinda înţelepciunilor lumii vechi. Nu este de mirare faptul că în pictura bisericilor ortodoxe româneşti, alături de Avraam, Iacov, Isaac; de Isaia, Daniel sau ceilalţi prooroci, apar înţelepţi ca Socrate, Platon, Aristotel. Lîngă Peştera Naşterii străjuiesc, împreună cu Steaua, astronomii vechii Persii. Lîngă patul suferinţelor bolnavilor şi muribunzilor, pe lîngă Doctorul sufletelor noastre, Mîntuitorul Hristos, îşi fac apariţia Hipocrate, părintele medicinii, şi Galen, alături de Sfinţii Vasile cel Mare, Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi. În exteriorul bisericilor se pictează chiar duhurile sibilelor, filozofilor etc., o preţuire evidentă a culturii universale şi creaţiei mitologice.

Această cinstire deosebită, unică în Ortodoxie, a sfinţilor şi înţelepţilor lumii vechi, arată că înaintaşii noştri, confundau sfinţenia vieţii cu însăşi participarea la patimile lui Hristos şi la suferinţele aproapelui.

Concepţia veche era apropiată de sfinţenie, ca o trăire în dreptate : «cel drept va fi viu» (Iezechiel II, 8), iar cel neputincios, trăieşte prin credinţă (Avacum II, 4). Dar, dacă Legea s-a dat prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan I, 17), care a plinit atît Legea, cît şi proorocii (Matei V, 17).

Perioada între ultimul prooroc al Vechiului Testament şi Înaintemergător al Domnului Hristos, Sfîntul Ioan Botezătorul, a fost completată tot de sfinţi, adică : prin Preacurata Fecioară Maria, Sfinţii Apostoli, Sfintele femei şi cei care am crezut în Hristos că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu ; aceştia au fost primele vase cinstite, gătite pentru lucrul cel bun (II Tim. II, 21).

De fapt una din cele trei slujiri ale Mîntuitorului este şi aceea sfinţitoare transmisă ca permanentă însuşire a Bisericii în lume ; fără sfinţenie nu există taină, fără invocarea Sfîntului Duh şi primirea harului nu putem să ne desăvîrşim. Sfinţii sunt aceia care au transformat, încă de aici de pe pămînt, trupul lor şi l-au înduhovnicit, încît moaştele lor ne sunt mărturie vie a trăirii lor în Hristos. Pentru aceasta zicea psalmistul : «Dumnezeu a făcut cunoscută minunata Sa voie prin sfinţii de pe pămînt…» (Ps. XV, 3), iar Sfîntul Apostol Pavel îndemna chiar pe poporul iudeu : «Căutaţi pacea şi sfinţenia cu toţi oamenii fără de care nu se poate vedea Dumnezeu…» (Evr. XII, 14).

Însăşi credinţa a fost dată sfinţilor pentru totdeauna (Iuda 3) ; de aceea nu poate exista credinţă la cei răi, la aceia care prin patimile lor îşi vînd sufletul diavolului prin ochiul mîndru şi inima nesăţioasă (Ps. C, 5, 7).

Sfinţii sunt aceia care fac legătura între cer şi pămînt, între Dumnezeu şi credincioşi. Ei participă la toate actele noastre de jertfire pentru semeni. Ei ajută îngerii pentru ridicarea imnelor de slavă Sfintei Treimi, ei sunt de faţă la înfricoşata şi fără de sînge jertfă a Sfintei Împărtăşanii, încît Biserica, prin imnele sale, se întreabă : «Ce vă vom numi pe voi sfinţilor ? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos, serafimi, că neîncetat L-aţi preaslăvit pe El; îngeri că de trup v-aţi lepădat; puteri, că lucraţi cu minunile… Multe sunt numirile voastre, dar mai multe-s darurile» (Podobie, glas 8).

Întruparea Mîntuitorului a fost mai presus de fire, iar venirea Sa în lume a însemnat «taina cea din veac ascunsă şi descoperită sfinţilor» (Cor. I, 26) ; sfinţii au rămas permanent în lume dar în acelaşi timp şi în cer, fiind martorii Dumnezeirii lui Hristos. A cunoaşte pe Dumnezeu este egal cu a-L iubi, a-I îndeplini poruncile (I Ioan I, 4), înseamnă a ajunge la sfinţenie, pentru că nu «Cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor», ci cel ce face voia lui Dumnezeu (Matei VII, 21). Voia lui Dumnezeu este cununa dragostei desăvîrşite cu fapte bune, cu inimă curată, cu credinţă neprefăcută (I Tim. I, 5). Domnul Iisus a fost Sfîntul lui Dumnezeu (Marcu I, 24), iar toţi, sfinţii sunt mlădiţe din aceeaşi rădăcină (Rom. XI, 16), adăugîndu-se harul (I Cor. XV, 10).

Sfinţii dintotdeauna, ştiuţi şi neştiuţi, au  fost martori şi  trăitori ai lui Hristos (I Ioan I, 1) şi după mutarea din această viaţă, pe lîngă ajutătorii noştri, sunt cunoscători ai lui Hristos, taina Tatălui, în care sunt   ascunse  comorile   înţelepciunii   şi   ştiinţei   dumnezeieşti   (Col.   II, 2-3), iar rugăciunea sfinţilor este tămîia din faţa tronului lui Dumnezeu (Apoc. V, 8;  VIII, 3, 4):  De aceea Sfinţii vor judeca lumea şi chiar pe îngeri (I Cor. VI, 3).

Să fim convinşi că Dumnezeu nu uită osteneala nimănui (Evr. VI, 10)  şi va răsplăti fiecăruia la arătare după faptele lui (Matei VI, 4).

«Să   săvîrşim   sfînta   pomenire   a  strămoşilor,   moşilor,   părinţilor, patriarhilor, ierarhilor, a proorocilor şi cuvioşilor Săi, a pustnicilor şi drepţilor şi a tot numele ce este scris în Cartea vieţii…, pe toţi să-i chemăm în rugăciune zicînd :  Împacă pentru ei lumea Ta, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni…» (Sedelna praznicului).

Să ne sfinţim fiinţa, prin Biserica Mîntuitorului, care este stîlpul şi temelia adevărului (I Tim. III, 15) şi să cîntăm împreună cu sfinţii şi  cu  îngerii :   Sfînt,  Sfînt,   Sfînt  Domnul  Savaot,  plin  este  cerul  şi pămîntul de slava Lui (Isaia VI, 3), că El între sfinţi se odihneşte şi I se cuvine toată închinarea Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh. Amin !

Diac. P.  I. David

(Rev. Glasul Bisericii, , nr. 5-6/1972, pag. 495-498)

Anunțuri