Publicam mai jos, spre aducere aminte si spre desfatarea mintii si inimii cititorilor nostri, doua predici minunate la Rusalii ale unor personalitati deosebite ale teologiei romanesti: Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu si Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu. Cele doua predici au fost publicate in revista Glasul Bisericii: cea a parintelui Ramureanu in anul 1958, iar cealalta, a parintelui Galeriu, in anul 1975. Speram sa fie de folos celor ce le vor cerceta!

La Pogorârea Duhului Sfânt

«Cela ce crede în Mine, rîuri de apă vie —  precum a zis Scriptura — vor curge din pîntecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce cred într-Însul» (Ioan VII, 38-39).

Dintre toate sărbătorile creştine de peste an, trei strălucesc în chip deosebit în calea pregătirii si desăvîrşirii noastre spirituale: Naşterea cea după trup a Domnului Hristos, Învierea Sa cea prea minunată din morii şi Coborîrea Sfîntului Duh în ziua Cincizecimii – numită de poporul nos­tru şi Rusaliile.

Astăzi, cinstim în chip deosebit prin imne, cîntări şi rugăciuni, cu nespusă bucurie duhovnicească, sărbătoarea coborîrii Sfîntului Duh asupra Sfinţilor Apostoli adunaţi în ziua Cincizecimii în foişorul din Ierusalim, precum şi asupra celor ce au fost de faţă la acest fapt minunat.

Puterea simţitoare şi înnoitoare a Sfîntului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oa­menilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul; Duhul cel Sfînt a îndemnat pe oa­meni către adevăr şi i-a învăţat să săvîrşească cele plăcute lui Dumnezeu Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi, ni se spune: «Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor» (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai lămurit prin Iisus Hristos şi mai ales astăzi în ziua Cincize­cimii, prin coborîrea Sa cea minunată asupra Sfinţilor Apostoli, adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborîrea directă a puterii sfinţitoare a Sfîntului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit făgăduinţa Demnului Hristos, care, după Învierea Sa din morţi, le-a poruncit să nu se depăr­teze de Ierusalim pînă ce «vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus» (Luca XXIV, 49).

În această sfîntă sărbătoare a Rusaliilor este potrivit să cunoaştem şi noi creştinii de astăzi mai întîi evenimentul coborîrii Sfîntului Duh şi apoi semnificaţia lui pentru întreaga noastră viaţă creştină.

*

La cincizeci de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi pro­zeliţii iudei, adică cei ce adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă la Ierusalim, pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era una din cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămîni de la Paştile iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deose­biţi în viaţa religioasă a poporului iudeu. În acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite ceremonii sfîrşitul secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. În timp ce ei stăruiau în citiri, rugăciuni şi cîntări, de­odată, pe la ceasul al treilea din zi, care corespunde orei a noua de dimi­neaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un vuiet puternic ca puterea unei vijelii şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi. Ce­lor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi aşezîndu-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Du­hul Sfînt, încît au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar cînd s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborît asupra foişorului unde se aflau Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cu­cernici aflători în Ierusalim. Locul unde se aflau Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se desfăşurau ceremoniile sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfînta cetate iudei şi prozeliţi din toate părţile cunoscute ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi părţile Libiei ve­niseră oaspeţi pînă de la Roma, din insula Creta si din Arabia. Şi se minunau toţi, căci fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei de faţă au început să-i ia în rîs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfîntul Petru, cu un curaj pe care nu-l avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întîmplate s-au făcut prin puterea Sfîntului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul si semnifi­caţia jertfei şi Învierii lui Hristos, pentru tot neamul omenesc, îndemnîndu-i pe toţi să se pocăiască şi să primească botezul spre iertarea păca­telor. Mulţi au primit cu bucurie cuvîntul lui şi în această sărbătoare a Cincizecimii s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, după vîrsta şi starea în care se aflau. Astfel s-a făcut începutul Bisericii creştine. Iar ei cu toţi stăruiau în învăţătura Apostolilor, în iubire fră­ţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni (Fapt. Ap. II, l-41).

Din temători, îndoielnici şi şovăitori, din necărturari şi puţin înţele­gători ai dumnezeirii lui Hristos si ai adevărurilor credinţei, Apostolii ajung acum neînfricaţi, înflăcăraţi, plini de o rîvnă sfîntă în propovăduirea cuvîntului. Stăruinţa cuvîntului lor a fost încoronată de roade neaşteptate, căci în curînd numărul celor ce au intrat în grădina cea plină de mireasmă a Bisericii, a sporit la cinci mii (Fapt. Ap. IV, 4), «şi din ce în ce mai mult sporeaţi cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi si de femei» (Fapt. Ap. V, 14).

*

Întrebarea firească pe care si-o pune acum fiecare inimă împodobită cu simţăminte creştine este aceasta: Oare puterea Sfîntului Duh s-a re­vărsat numai asupra Sfinţilor Apostoli în sărbătoarea Cincizecimii, iar de atunci a încetat revărsarea şi acţiunea sfinţitoare şi preînnoitoare a Sfîntului Duh în lume?

Nicidecum. Sfîntul Duh s-a pogorît asupra Apostolilor nu numai ca să-i sfinţească pe ei, ci să le dăruiască lor haruri mai presus de fire pe care să le împărtăşească urmaşilor lor, iar viaţa duhovnicească a Bisericii să sporească. Urmaşii Sfinţilor Apostoli, Episcopii şi Preoţii au primit prin taina preoţiei puterea de a împărtăşi tuturor credincioşilor darurile harice ale Sfîntului Duh. Astfel puterea înnoitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Sfîntului. Duh rămîne permanent lucrătoare şi creatoare în lume.

Încă fiind Domnul Hristos împreună cu Sfinţii Apostoli în lume, i-a încredinţat de prezenţa şi permanenţa Sfîntului Duh, spunîndu-le : «Şi Eu voi rugă pe Tatăl si El vă va da alt Mîngîitor care să rămînă cu voi în veac şi anume Duhul adevărului!» (Ioan, XIV, 16-17). De asemenea, în prima zi a Învierii, seara, Domnul Hristos s-a arătat Sfinţilor Apostoli, care stăteau ascunşi cu uşile încuiate si, după ce i-a binecuvîntat, le-a spus : «Luaţi Duh Sfînt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan, XX, 22-23).

A doua întrebare care se pune minţilor şi inimilor noastre este aceas­ta: În ce constă puterea sfinţitoare a Sfîntului Duh ?

Darurile Sfîntului Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, sunt nenu­mărate, căci bogăţia Duhului este nesfîrşită. «Într-adevăr eu mă cutremur de spaimă, ne spune Sf. Grigorie de Nazianz, cînd mă gîndesc la bogăţia numirilor… Sfîntului Duh. El este numit Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul Însuşi, Duhul învierii, al adevărului, al libertăţii, Duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al credinţei, al temerii de Dumnezeu, căci şi este făcătorul acestora toate, umplîndu-le pe toate cu fiinţa Lui, pe toate ţinîndu-le… El reface pe om prin Botez şi Înviere, cunoaşte toate, învaţă, suflă unde vrea şi cit vrea… Şi premerge botezului si e căutat după Botez. Cîte le lucrează Dumnezeu, el le lucrează; El se împarte în limbi de foc şi împarte harurile, care face Apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şl învăţători». (Cuvîntul 31 (Teologic 5), XXIX, Migne, P.G. XXXVI, col. 159).

Duhul Sfînt e viaţă, făcător şi dătător de viaţă, lumină şi dătător de lumină, izvorul sfinţeniei şi al bunătăţii. Prin El se cunoaşte Tatăl şi se preamăreşte Fiul. După cuvîntul Sfintei Scripturi, din bogăţia nemăsurată şi nesecată a darurilor Sfîntului Duh, şapte daruri sunt mai însem­nate pentru viaţa noastră creştină: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe (Isaia, XI, 2).

Noi toţi Arhierei, preoţi, diaconi şi credincioşi suntem fiii împărţirii darurilor Sfîntului Duh. În dumbrăvile răcoroase ale Bisericii creştine curge neîncetat rîul cel cu multe ape al harului lui Dumnezeu; care se împarte tuturor prin Duhul.

Orice lucrare sfinţitoare se săvîrşeste de slujitorii Bisericii prin invo­carea puterii îndumezeitoare a Sfîntului Duh. Duhul Sfînt preface, cu­răţă şi înnoieşte firea noastră cea căzută si stricată mai întîi prin baia Botezului si «ne îmbracă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia adevărului» (Ef. IV, 24). Însuşi Dom­nul Hristos ne-a asigurat de aceasta cînd a spus lui Nicodim, unul din fruntaşii iudeilor: «De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia, lui Dumnezeu» (Ioan III, 5). Apoi, prin Taina Mirungerii, pune asupra sufletului si trupului nostru «pecetea harului Sfîntului Duh», căci după cuvîntul Sfîntului Ioan, «Duhul este care face viu» (Ioan VI, 63). Tot aşa şi cu celelalte taine, dar mai ales prin taina Sfintei Cuminecări, care le covîrşeşte pe toate. Sfinţirea şi prefacerea pîinii şi vinului în Sîngele si Trupul Domnului, o face Episcopul sau în lipsa acestuia preotul prin invocarea harului Sfîntului Duh. «Îndestulează-mă cu puterea Sfîntului Tău Duh, ca, fiind îmbrăcat în darul preoţiei.., să jertfesc sfîntul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul Tău Sînge», se roagă Arhiereul sau în lipsa lui preotul, în timpul imnului Heruvic. Iar în mo­mentul cutremurător si înfricoşat al prefacerii Sfintelor daruri, slujitorii se roagă : «Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfîntul Tău Duh în ceasul al treilea Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L în­noieşte nouă celor care ne rugăm Ţie».

Ca fii ai Bisericii, credincioşii primesc tainele Bisericii, iar prin ru­găciunile şi binecuvîntările Episcopilor şi preoţilor, fiecare credincios se împărtăşeşte de puterea harică dumnezeiască a Sfîntului Duh care-l cu­răţă de păcate, îl reînnoieşte şi-l zideşte din nou.

*

Noi toţi oamenii suntem supuşi ispitelor şi păcatului. Noi toţi avem ne­voie de trezirea cugetului, de pocăinţă, şi iertare, de mila şi îndurarea lui Dumnezeu, de revărsarea bunătăţii Duhului Sfînt, care curăţeşte, înnoieşte, sfinţeşte şi zideşte din nou sufletul omenesc.

Harul Duhului Sfînt ne păzeşte din pruncie, ne păzeşte în anii tine­reţii, cînd putem fi ademeniţi de frumuseţile amăgitoare ale lumii, ca să nu cădem în grele păcate şi să ne pustiim frumuseţea sufletului, ci să tin­dem spre desăvîrşirea frumuseţii spirituale. Harul Sfîntului Duh bate la uşa inimii noastre în tot cursul vieţii noastre şi ne mustră pentru păcatele făptuite, chemîndu-ne la îndreptare, la căinţă şi pocăinţă, pînă nu vine ceasul cel greu al bolii, al suferinţei şi al morţii. Pe mulţi, harul Sfîntului Duh îi scoate din adîncul patimilor. Duhul Sfînt sădeşte în sufletele noa­stre părerea de rău pentru greşelile şi păcatele noastre, căinţa, puterea spre îndreptare, face să crească puterile noastre duhovniceşti în luptă cu ispitele trupului şi ale lumii, în luptă cu păcatul, în luptă cu înşelăciunile, meşteşugirile si uneltirile diavolului.

Puterea harului Sfîntului Duh smereşte pe cei mîndri, îmblinzeşte pe cei cruzi, pe cei lacomi şi avari îi face milostivi şi îndurători, pe cei desfrînaţi îi curăţă şi-i întoarce cu iubire către familiile şi copiii lor.

Chipul peste care se revarsă rouă răcoritoare a harului Sfîntului Duh străluceşte de curăţie si frumuseţe duhovnicească. Bogăţia darurilor Du­hului Sfînt ne duce la bunătate, blîndeţe şi bunăvoinţă, la smerenie şi răbdare la curăţia inimii, la dreptate şi milostenie, la rugăciune, la păzirea celor sfinte, la neţinerea de minte a răului făcut de cineva, la iubirea aproapelui şi a lui Dumnezeu, la nevoinţe şi osteneli pentru cîştigarea împărăţiei cerului, la pacea şi liniştea sufletului, la împăcarea şi buna în­ţelegere cu toţi oamenii, la veselia duhovnicească neîncetată, la dorirea continuă a binelui de veci şi a frumuseţii celei nepieritoare de sus.

Sf. Apostol Pavel ne spune că roadele Duhului sunt acestea: «dra­gostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea poftelor» (Gal. V, 22).

Inimile creştinilor umbriţi de puterea sfinţitoare a harului Duhului Sfînt strălucesc de nevinovăţie ca inimile copilaşilor, despre care Hristos, Mîntuitorul nostru a spus: «Adevărat vă spun că de nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni ca copilaşii, nu veţi intra in împărăţia cerurilor» (Mt. XVIII, 3). De darurile Duhului Sfînt se învredniceşte nu numai sufletul nostru, ci şi trupul nostru, în modul potrivit lucrărilor trupului. După cuvîntul Sfintului Pavel, trupul nostru «este locaşul Duhului Sfînt care lo­cuieşte întru noi şi pe care-L avem de la Dumnezeu» (I Cor. VI, 19). A face din trupurile si sufletele noastre templul sau Biserica Duhului Sfînt e cea mai mare cinste, sfinţenie şi fericire, la care poate rîvni un credincios. Încă din această viaţă, chiar şi natura noastră corporală primeşte prin lucrarea Sfîntului Duh unele dispoziţii spirituale. «Dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunurile cele negrăite ale lumii vii­toare, ne spune Sf. Grigorie Palama, e sigur că el trebuie să participe la ele de pe acum… Căci trupul însuşi are de aseme­nea, într-un chip potrivit sieşi, experienţa lucrurilor dumnezeieşti, cînd forţele pasionale ale sufletului nu sunt date morţii, după obicei, ci sunt transformate şi sfinţite»  (Tomul aghieritic pentru isihaşti, în Migne,  P. G. t. CL., col. 1233 C). Căci dacă trupul nu s-ar bucura şi el de darurile Duhului, de ce ar mai fi necesară învierea morţilor ? Tot Sf. Grigorie Palama ne mai spune : «Noi nu aplicăm numele de om în chip separat su­fletului sau trupului, ci la amîndouă împreună, căci omul în întregime a fost creat după chipul lui Dumnezeu». (Ce cuvinte ar spune trupul împo­triva sufletului cînd s-ar judeca cu el în faţa judecătorilor, în Migne, P. G., t. CL. col. 1361 C).

Noi cei ce facem parte din sînul Sfintei Biserici apostolice şi soborniceşti nu suntem lipsiţi în nici un moment al vieţii noastre de asistenţa Duhului Sfînt, de puterea lui înnoitoare, creatoare şi sfinţitoare. În acest sens Sf. Petru ne spune tuturor: «Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie îm­părătească, neam sfint, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată» (I Petru II, 9).

Duhul Sfînt sădeşte lucrarea mîntuirii în străfundul inimilor noastre şi le face să se întoarcă de la spiritul lumii către Dumnezeu cel în Treime lăudat. El ne leagă de Hristos, iar prin Hristos ne pune în legătură cu Tatăl. Duhul Sfînt ne deschide şi ne luminează ochii minţii ca să înţele­gem că Hristos nu este un simplu om ci Dumnezeu adevărat. Hristos este uşa spre Tatăl iar Duhul Sfînt este cheia care ne deschide uşa spre Tatăl ceresc, Creatorul a toate.

Domnul Dumnezeul nostru, izvorul vieţii şi al înţelepciunii şi dă­tătorul a tot binele. Cel ce ne-a adus pe noi din nefiinţă la fiinţă, Cel ce a creat pămîntul şi întreg universul pentru a ne pune la dispoziţie un ca­dru potrivit cu aptitudinile noastre, să ne trimită şi nouă îndurările milostivirii şi ale iubirii sale de oameni. Să nu cumpănească fărădelegile şi păcatele noastre îndurările şi milostivirile lui Dumnezeu, ci să priso­sească spre noi bunătatea şi marea lui iubire de oameni. Să nu lipsească de la  noi, mai ales puterea îndumnezeitoare, înnoitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfînt, Cel ce S-a pogorît astăzi asupra Apostolilor în Ierusalim, ca să nu fim răpiţi, răniţi şi ademeniţi de amăgirea frumuseţilor celor stricăcioase ale lumii acesteia şi să cădem în meştesugirile şi vrăjmăşiile diavolului, voitorul de rău al oamenilor. Astfel, pururea fiind întăriţi, în­noiţi şi sfinţiţi cu puterea harului celui neîmpuţinat al Duhului Sfînt, să ne învrednicim a ajunge la frumuseţea cea nepieritoare de sus, ca să ne bucurăm de lumina cea neînserată a lui Dumnezeu cel veşnic, în prea frumosul Ierusalim ceresc, în împărăţia Sa cea veşnică. Amin.

Asistent Preot I. Rămureanu

(Rev. Glasul Bisericii, nr. 5/1958, pag. 403-407)

____________________________________

(sursa foto: http://florinm.files.wordpress.com)

La Duminica Pogorârii Duhului Sfânt

Iată, iubiţi credincioşi, noi înşine suntem aici un semn viu al pogorîrii şi lucrării Duhului Sfînt în Biserică. Asemenea ucenicilor «adunaţi în ziua aceea la un loc” (Fapte, II, 1) peste care s-a revărsat dumnezeiescul Duh, suntem şi noi, aici şi acum, ca şi ei un «singur duh». O credinţă, nădejde şi dragoste ne însufleţeşte , sufletul acestor virtuţi e Duhul Sfînt. Avem aceeaşi pace în Hristos, ascultăm aceeaşi Evanghelie, ne împărtăşim din acelaşi trup al Lui , toţi o privire, un auz, un glas. Dar unitatea tuturor în acelaşi cuget o lucrează Duhul Unicului Dumnezeu. «Cei mulţi suntem un trup, pentru că e un singur duh» (Rom. XII, 5 ; Efes. IV, IX) ; sunt aici roadele Lui. Sfîntul Pavel ştia, o simţea şi spunea… «iar roada Duhului este : dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, dreptatea, credinţa… (Gal. V, 22).

Şi mai cu temei trebuie spus : toate aceste daruri, roduri, mîngîieri le lucrează «Dumnezeirea cea în trei sori», Tatăl prin Fiul în Sfîntul Duh. Prin Întruparea Fiului Său care a luat chipul nostru smerit şi i-a dat slava Lui ; a întemeiat apoi Biserica întocmai ca pe un trup al Său, şi a trimis de la Tatăl pe Însuşi Duhul Său cel Sfînt peste ea ca să avem şi noi aceeaşi strălucire, frumuseţe şi slavă ca a Lui.

Domnul făgăduise încă înainte de pătimire, Înviere şi Înălţare: «Nu vă voi lăsa orfani… voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da ca să rămînă cu voi în veac ; Duhul Adevărului… El cu voi este şi în voi va fi» (Ioan XIV, 16—18). Înţelegem acum şi mai bine cuvîntul cel rostit de Domnul în Sfînta Evanghelie pe care am auzit-o astăzi, cînd s-a citit: «Iar în ziua cea din urmă — ziua cea mare a praznicului — Iisus a strigat, zicînd : dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din inima Lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-l primească acei ce cred în El. încă nu era dat Duhul pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit» (Ioan VII, 37—39).

Cum se luminează tot mai mult în noi înţelesul cuvintelor dumnezeieşti ! Trebuia întîi Iisus să fie preaslăvit. Mai întîi Capul, Icoana, Modelul, cum se lucrează orice, apoi de la El noi. Dusă, înălţată firea omenească în care s-a întrupat Fiul, pînă la plinătatea slavei, la Dumnezeire, pînă la dreapta Tatălui. Şi după aceea începută lucrarea zidirii noastre din nou, a fiecăruia după «Prototipul Hristos», în acelaşi Duh al Lui. Zice cîntarea Bisericii la ziua Înălţării: «Firea omenească Hristoase, cea căzută prin stricăciune o ai ridicat şi cu suirea Ta o ai înălţat, şi împreună cu Tine pe noi ne-ai preaslăvit» (Trop. IV, cînt. III, Canon Utrenie, înălţare). Şi iarăşi altă cîntare zice: «Născutu-Te-ai precum însuţi ai voit, arătatu-Te-ai precum însuţi ai socotit, pătimit-ai cu trupul Dumnezeul nostru ; din morţi ai înviat călcînd moartea, înălţatu-Te-ai întru slavă, Cela ce toate le plineşti, şi ai trimis nouă pe dumnezeiescul Duh ca să lăudăm şi să slăvim Dumnezeirea Ta» (Stihira I-a Stihoavna III-a a Vecerniei).

Taina pogorîrii Sfîntului Duh o înţelegem adînc numai în unitatea întregii iconomii dumnezeieşti: împreună cu Înălţarea, cu Învierea, Botezul, Naşterea, Bunavestire înseşi. Ce unitate dumnezeiască e între Bunavestire şi Pogorîrea Duhului Sfînt, la Cincizecime. Noi ştim: acolo umbreşte Duhul peste Fecioară şi se naşte Fiul lui Dumnezeu , aici, la Cincizecime, coboară Duhul peste Apostoli şi se nasc «fii» şi «fraţi» Domnului, cum îi şi numea Iisus pe ucenici după Înviere (Ioan XX ; 17 ; XXI,; 5) ; acolo Hristos, aici Biserica ; acolo Capul, aici Trupul Lui; acolo Icoana, aici cei ce se zidesc după chipul ei, adică noi.

Dar iată momentul însuşi al Pogorîrii Duhului; «Şi cînd a sosit ziua Cincizecimii, spune Sf. Evanghelist Luca, ucenicii erau toţi împreună la un loc. Şi deodată din cer — adică din lumea duhovnicească — fără de veste s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vînt repede şi s-a umplut casa unde şedeau. Şi li s-au arătat împărţite nişte limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei» (vers. 2—3). Faptul acesta neobişnuit e exprimat, cum vedem prin imagini luate din lumea noastră: vuiet şi furtună, foc şi flăcări. Dar iată că flăcările au formă de limbi omeneşti, iar vuietul se va preface în cuvinte , toate ne spun că e vorba de un limbaj deosebit al Duhului. «Slujba unei limbi este tocmai tîlcuirea mişcărilor tainice din lăuntrul cugetului. Duhul le da puterea acum de a mări pe Domnul cu limbi de foc», zice un teolog ortodox (N. Cabasilas). Spune şi sfîntul evanghelist Luca mai departe: «Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi» (vers. 4).

Erau, cum arată Scriptura Sfînta mai departe, veniţi la sărbătoare în Ierusalim, «iudei cucernici din toate neamurile care sunt sub cer … Făcîndu-se glasul acela, s-au adunat, şi deşi fiind de limbi diferite : Parţi şi Mezi, din Pont şi din Asia, din Frigia sau Egipt, Grecia sau Roma… îi auzeau şi-i înţelegeau pe Apostoli ca vorbind în graiurile lor» (vers. 5—6). Era desigur lucrarea Duhului Sfînt care îi unea acum pe toţi într-un cuget şi-i răscumpăra din vechiul păcat de la «turnul lui Babel» unde amestecarea limbilor îi împărţise şi îi fărîmiţase, după lucrarea celui rău. Uimiţi, îi socoteau pe Apostoli „plini de must”. Dar Petru ridică glasul şi rosteşte : «Bărbaţi iudei şi toţi cei ce locuiţi în Ierusalim…, ascultaţi cuvintele mele: aceştia nu sunt beţi cum vi se pare. Aceasta e ceea ce s-a spus prin proorocul Ioil : iar în zilele din urmă zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci…» (Fapte II, 17). Ce se petrecea ? E momentul acum să tălmăcim după Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, cît ne este dat, din taina şi lucrarea Duhului în ei.

Sf. Petru cunoştea acum în sine revărsarea Lui, puterea Lui tainică dinăuntru, aşa cum o recunoscuseră odinioară Adam cînd a primit suflarea divină de viaţă, Avraam, Moise, Proorocii şi ne-au făcut cunoscute inspiraţiile şi descoperirile lor. Belşugul de har acum era încă şi mai mare. Cînd proorocul Isaia vorbeşte profetic despre Mesia-Hristos, ne descoperă că peste El avea să odihnească Duhul lui Dumnezeu, adică «Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe» (Isaia XI, 2). Psalmistul spusese şi el : «Întru lumina Ta vom vedea şi noi lumină» (Ps. XXXV; 9). Mîntuitorul făgăduise ucenicilor de asemenea că le va trimite de la Tatăl pe Mîngîietorul, «Duhul Adevărului» (Ioan XIV, 17). Toate aceste numiri şi lucrări sunt ale Duhului şi ne spun că El e : lumină, înţelepciune, înţelegere, sfat, tărie, cunoştinţă, bunăcredinţă, mîngîiere; încă şi cum îl descriu Apostolii : «Duh al vieţii» (Rom. VIIL, 2), «Duh al descoperirii» (Efes. I, 17), «Duhul slavei» (I Petru IV, 14), «Duh al dragostei» (II Timotei I, 7), «Marea harului». Dar toate acestea sunt cu Hristos şi în Hristos. Sunt, aşa-zicînd : descoperirea şi înţelegerea lui Hristos; credinţa şi tăria în El, înţelepciunea şi sfatul Lui, slava Lui, viaţa Lui. Duhul Sfînt e «Duhul Adevărului», al lui Hristos, căci Hristos a zis : «Eu sunt calea, adevărul …» (Ioan XIV, 6). Domnul spunea de mai înainte : «Duhul din al Meu va lua» (Ioan XVI, 14), deci pe El îl va descoperi şi «zidi» în ucenici, căci pe toate Fiul le lucrează cu Duhul şi Duhul cu Fiul: «Adăpaţi de Duhul, îl bem pe Hristos” (Sf. Atanasie).

În Duhul pogorît şi revărsat acum prin har asupra lui Petru şi a celorlalţi Apostoli — în lumina Lui, şi ce s-ar putea vedea şi înţelege fără lumină, vedea şi înţelegea el, Petru pe Hristos, luminos şi adevărat. Simţea mai mult, născînd şi crescînd în el cu Duhul lui Hristos, Icoana Lui, virtuţile Chipului Lui, credinţa Lui, nădejdea, dragostea, pacea, bucuria, mesajul Evangheliei Lui; simţea că devine purtător de Hristos, apostol, purtător şi «slujitor al Cuvîntului». Nu spusese Iisus însuşi odată : «Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvîntul Meu şi-l împlinesc ?» (Luca VIII, 21). Inima lui Petru devenea acum — după spusa Domnului Însuşi, — vas dumnezeiesc, Maică a lui Hristos. Duhul Sfînt năştea pe «Hristos» acum în el, ca odinioară în Fecioară la Bunavestire.

Şi iată, Petru îl vesteşte pe Hristos şi zice : «Bărbaţi fraţi, ascultaţi cuvintele acestea : Pe Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu prin puteri…, prin semnele pe care le-a făcut…, pe Acesta, fiind dat după sfatul cel rînduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi pironindu-L, prin mîinile celor fără de lege L-aţi omorît… Dumnezeu L-a înviat pe acest Iisus… dezlegînd durerile morţii pentru că nu era cu putinţă să fie El ţinut de ea. Noi toţi suntem martori… Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus pe care L-aţi răstignit» (Fapte II, 22 : 36). Lucrare, semne şi putere a Duhului. Ce fapt minunat avea acum loc, ce schimbare şi zidire din nou se petrecea în Petru şi în ceilalţi Ucenici. El care se lepădase de Hristos, fugise departe de crucea Lui, acum deodată vorbeşte despre El, descoperă taina Lui, devine ceea ce s-a spus: martorul Lui viu. Profeţise Iisus înainte de Înălţare : «Veţi primi putere de sus şi îmi veţi fi martori» (Fapte, I, 8). Petru devine, «martorul» Lui.

Duhul Sfînt începea acum zidirea Trupului lui Hristos, a Bisericii. Se începea cu Apostolii, cu «stîlpii». Cu mărturia lor unică, ei fiind cei ce au petrecut cu Iisus, «L-au văzut cu ochii lor; L-au auzit, L-au pipăit cu mîinile lor…» (I Ioan, I, 1) ; cu credinţa lor apostolică, cu tradiţia, ierarhia, plinirea lor apostolică. Dar cu ei erau de acum şi cei ce îi ascultau şi se împărtăşeau din Duhul revărsat asupra lor. «Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Eu le-am dat-o lor» (Ioan XVI, 22), ucenicilor, rosteşte Iisus, în rugăciunea către Tatăl; iar acum ucenicii o transmiteau mai departe, creîndu-se acea legătură duhovnicească, succesiune apostolică. Mulţimea adunată întreba pe ucenici: «Bărbaţi fraţi, ce să facem ?, iar Petru le-a răspuns: pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfînt. Că vouă vă este dată făgăduinţa aceasta şi fiilor voştri şi tuturor celor de departe, pe oricîţi îi va chema Domnul Dumnezeul vostru» (Fapte II, 37). Căci «Duhul Sfînt este, cum preamăreşte Biserica : Viaţă şi de viaţă Făcător, Lumină şi de lumină Dătător. Însuşi Bun şi izvor bunătăţii… Dumnezeu şi îndumnezeitor, foc carele purcede din foc, grăitor, lucrător, împărţitor de daruri. . .» (Duminica Cincizecimii. Laude (Stihirile 2 şi 3).

Ceea ce s-a săvîrşit cu Apostolii se va săvîrşi mai departe cu toţi fiii Bisericii de-a lungul veacurilor. Ca şi la Botezul Domnului. Atunci, «Duhul coborîndu-se, a rămas peste El» peste Iisus (Ioan I, 32). Acum Duhul coboară peste apostoli, peste Biserică şi rămîne în ea , El e Mîngîietorul-Paraclet : cel chemat să fie cu noi. Şi Biserica va naşte. Spune Sf. Luca încă : «cei ce au primit cuvîntul, s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la 3000 suflete» (vers. 41). Atîtea suflete într-o zi! Putere a naşterii : prin Cuvînt în Duh. Tălmăceşte Sf. Ioan Gură de Aur : dacă eu îţi dau un ban, atunci el rămîne numai la tine ; dar cuvîntul pe care ţi-l împărtăşesc eu ţie, e şi în mine, şi în tine şi în toţi cei ce-l primesc. Şi aşa s-au născut prin Cuvînt şi prin Botez toţi acei mărturisitori, mucenici, cuvioşi, ierarhi, drepţi, sfinte femei, ca şi simpli credincioşi, dar buni, cinstiţi, curaţi, cu acea veselie senină, harică, în ochii lor. Căci Cuvîntul Evangheliei, Botezul, Tainele, fiece binecuvîntare şi fiece virtute cu rodul, cu bucuria, ei, fiece rugăciune, toate vor însemna cîte o Cincizecime, o pogorîre şi o lucrare a Duhului. De aceea zice Apostolul: «Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite» (Rom. VIII, 26). El se roagă pentru şi în noi, pentru că «nimeni nu poate să zică : Doamne Iisuse, decît în Duhul Sfînt» (I Cor, XII, 3). Iar rugăciunea Lui, suspinul Lui e dorul după Fiul, dorul ca «Fiul», ce e dumnezeiesc «să ia chip în noi» (Gal. IV, 19).

Să fie şi în noi aceeaşi credinţă şi încredere, nădejde şi bunătate, dreptate şi pace, mîngîiere şi bucurie sfîntă a Lui; să ne înţelegem, să ne iubim, să ne privim unii pe alţii ca şi cu ochii Lui; «Slava ochilor e ca ochii tăi să fie ochii Porumbelului» — ai Duhului, zice un sfînt Părinte, deci ca şi ou ochii Lui Hristos. Cu aceeaşi privire nevinovată, sfîntă, binefăcătoare să privim pe orice semen, orice lucru, fiinţă, orice organ al firii, nu pătimaş, stricăcios, ci curat, în rostul lui pronator şi ziditor al voii Ziditorului. Iată de ce s-a întrupat Fiul şi iată de ce ne-ai trimis pe Duhul Său cel sfînt.

Ce frumuseţe divină a vieţii spirituale se creează astfel! Cineva îşi zicea : Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut ca noi, pentru a ne face şi pe noi ca El. Oare, — se întreba — ne întîlnim noi cu un asemenea lucru divin ? Şi s-a întîlnit! A cunoscut un suflet care dovedea semne că Duhul lui Hristos era în el şi lucra în el. Prin ce anume ? Era totdeauna gata să servească şi fericit să slujească ; cu o seninătate şi bucurie firească, niciodată forţată. Şi nu făcea nimic ca s-o arate pe virtuosul sau din obligaţie. Nu ezita o clipă în a sluji. Făcea imediat tot ce i se cerea în slujba lui, repede şi eficace. Chiar cînd era încărcat de griji, rămînea acelaşi, liniştit, senin, egal cu el însuşi mereu; îşi găsea bucuria în a sluji… — Atunci şi-a zis : vezi, noi suntem schimbători; aceasta e de altfel condiţia, legea firii noastre. Dar, acest suflet care rămîne neclintit în inima lui, cu aceeaşi bunătate, dragoste, pace… desigur e «locuit de altcineva» ! — Da, în el e Duhul Aceluia despre care Apostolul a spus . «Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci» (Evrei XIII, 8).

Facă Domnul ca, în bine, să rămînem mereu aceiaşi; e un semn al Cincizecimii în noi, al prezenţei Duhului pe care Părinţii, l-au numit: «Arhitectul Bisericii lui Dumnezeu». Amin.

Pr. Constantin N. Galeriu

(Rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1975, pag. 465-496)

Anunțuri