Convertire in urma unui vis providential

Am fost impresionat de o intamplare care m-a luat total prin surprindere. Vara trecuta, intr-o dimineata, am fost sa impartasesc  o doamna la salon, in spital. Dupa ce am spovedit-o si impartasit-o, am auzit un glas de barbat care ma chema de la celalalt capat al salonului.

Un domn cam la vreo 50 de ani, inalt, cu fata senina si vorba calma, linistitoare. M-a rugat, daca pot, sa-l spovedesc si sa-l impartasesc si pe dumnealui. Am sesizat ca langa el  stateau sotia si fiul, care m-au intampinat cu o aparenta indiferenta, in fapt cu o oarecare raceala. M-am facut ca nu observ. Apoi, sotia si fiul s-au retras si am ramas numai cu bolnavul. Ceea ce avea sa-mi povesteasca acest crestin, m-a impresionat foarte mult.

Poate ca pentru unii crestini, povestea acestui om nu reprezinta prea mult sau ceva deosebit, dar pentru un preot ori teolog, ea are semnificatii profunde. Si eu am inteles ca asa lucreaza Dumnezeu la mantuirea omului, in diverse moduri si chipuri, unele mai lesne de inteles, altele, dimpotriva, mai greu de patruns.

Deci, omul nostru si-a inceput povestea… Pana la suferinta in care se afla acum (nu imi mai amintesc de care boala suferea; oricum, acest aspect nu este esential in context), nu fusese un om apropiat Bisericii, desi ortodox din familie si un om care, in general, incercase sa faca bine celorlalti, dupa putinta si priceperea lui. Slujbele si viata liturgica a Bisericii ii erau prea putin familiare.

O vreme viata lui a decurs bine, atat in familie cat si in cariera profesionala. Apoi, s-a imbolnavit.

Boala lui avea ritmuri oscilante de la o zi la alta, odata ii era bine, apoi se simtea rau si iarasi bine si… tot asa.

Si, intr-o zi, bolnav pe patul de spital, a avut un vis, care i-a schimbat viata. Mai ales pe cea duhovniceasca…

Am sa incerc sa redau cat mai fidel firul povestirii acestui vis uimitor. Este important sa subliniez faptul ca omul nostru nu numai ca nu studiase teologia, dar nici macar nu era un cunoscator foarte bun al invataturii de credinta ortodoxa. Deci, visul acesta, cu profunde conotatii teologice, eshatologice, nu putea fi nicidecum rodul fanteziei sau al inventiei personale  a bolnavului acesta.

Se facea ca el era intr-o padure pe un munte. Se simtea foarte bine, nu avea nici o durere, nici o suferinta, nici o grija. In departare se vedea o casa de lemn, micuta, dar foarte frumoasa. In jurul casei erau flori minunate. Nu stia de ce si pentru ce, dar se simtea foarte atras spre acel loc. Ceva launtric ii spunea ca trebuie sa se indrepte spre acel loc. Ceea ce a si facut.

Si aici visul devine deosebit de interesant. Drumul catre aceasta casa misterioasa  nu a fost unul obisnuit. Ci unul cu totul special. In drum spre casa, acest om a trecut prin trei stari sufletesti diferite, sa le spunem stadii. Primul stadiu a fost o caldura ocrotitoare, putatoare de grija. O caldura  linistitoare si plina de bunatate, care izvora din acea casa. De acolo venea. Si il atragea si mai mult spre ea pe omul nostru. Si, mergand inainte, a intrat intr-un al doilea stadiu: o iubire mai presus de orice cuvant, o iubire care, spunea bolnavul, il coplesea, o iubirea care il facea sa nu-si mai doreasca sa plece de acolo vreodata. Se simtea cel mai iubit om din lume si stia ca cineva din casa aceea il iubeste foarte mult si revarsa aceasta iubire imensa catre el. Dar nu stia cine poate locui in acea casa. A mers, deci, mai departe… Si a trecut in al treilea stadiu: o lumina stralucitoare, orbitoare, dar nu infricosatoare, ci i se parea ca este o lumina iubitoare, protectoare. Se simtea atat de bine, cum nu se mai simtise niciodata. Si ardea de nerabdare sa ajunga la aceasta casa. Si, a ajuns…

Era o casa de lemn, veche, dar in stare foarte buna, frumoasa. Era inconjurata de flori frumoase. Era o liniste adanca, dinauntru nu se auzea nimic. A deschis usa casei cu emotie pentru ca nu stia ce este inauntru.Usa a scartait scurt si inauntru lumina era stinsa, dar, privind mai bine, a observat in fundul camerei, un batran atat de frumos, cu barba alba, tacut si senin. Statea pe scaun si nu spunea nimic. Dar bolnavul simtea ca acest Batran era cel care iradia si caldura si iubirea si lumina. Fiind emotionat, timorat si putin infricosat, omul nostru nu a spus nimic la inceput.  Ci a inceput sa observe mai atent obiectele din casa. Erau prafuite, vechi, dar in stare totusi buna. I-a atras atentia o biblioteca cu multe carti si praful gros de pe ele. Simtea nevoia sa faca ceva, sa ajute. Atunci i-a vorbit timid Batranului:

– Daca vrei, am sa sterg eu praful de pe carti.

– Nu, nu, lasa-le asa cum sunt!  i-a raspuns linistit Batranul.

Apoi, prinzand curaj, bolnavul i-a spus Batranului:

– Daca trebuie sa raman aici de acum incolo, sa stii ca ma bucur, e atat de bine aici…

– Nu, a raspuns Batranul, nu e timpul! Trebuie sa te intorci inapoi. Sa inchizi usa.

Si, desi nu a inteles prea mult raspunsul Batranului, bolnavul nostru a iesit pe usa, inchizand-o.

Si, apoi, s-a trezit din somn. Dar nu oricum. Ci tremurand si plin de lacrimi. Nu plangea, dar lacrimile ii curgeau siroaie. Cateva zeci de minute lacrimile au curs incontinuu si el nu putea intelege de ce. Dupa aceea au incetat. Bolnavul se simtea linistit, avea o pace adanca in suflet.

A incercat sa-si reaminteasca in fiecare zi acest vis si sa-l inteleaga. Spunea ca, intr-un final, a inteles ce doreste sa-i transmita Dumnezeu prin acest vis, dar nu intelegea de ce l-a invrednicit tocmai pe el de acest dar, el care era atat de pacatos.

Mi-a spus ca a inteles cat de mult ne iubeste Dumnezeu si cat de mult il iubeste pe el. Si a inteles ca il asteapta acolo sa ajunga candva. Simtea ca, prin acest vis, Dumnezeu l-a incurajat in suferinta lui si ca i-a aratat faptul ca nu trebuie sa se teama de moarte, asa cum ii era inainte. Si imi spunea acestea cu lacrimi in ochi.

Mi-a mai spus ca din ziua aceea se roaga continuu la Dumnezeu si ca este pregatit sa infrunte orice de acum incolo. S-a bucurat ca Dumnezeu i-a dat si posibilitatea de a se spovedi si impartasi.

Numai o singura durere in suflet mai avea: spunea el ca din vina lui, pentru ca nu stiuse sa-i apropie pe sotie si fiu de Dumnezeu, de biserica, acestia nu prea credeau in Dumnezeu, fiind total neglijenti de viata lor spirituala. Iar acum, dupa ce le povestise si lor visul sau si incepuse sa se roage mereu, ei credeau ca delireaza, ca a luat-o razna. Acest fapt ii producea o suferinta interioara si se simtea vinovat. Nu stia ce sa mai faca ca sa-i convinga de existenta lui Dumnezeu si de faptul ca ne iubeste enorm. Atunci mi-am amintit si eu de primirea ostila a familiei lui si am inteles atitudinea acestora fata de mine.

Am mai stat putin de vorba cu el si, dupa ce i-am spus ca acest vis este un dar de care putini au fost invredniciti de Dumnezeu, l-am sfatuit sa se roage permanent lui Dumnezeu atat pentru el cat si pentru familia lui si sa aiba multa rabdare in suferinta.

Am fost impresionat de acest om si de visul lui. Ce s-a mai intamplat dupa aceea cu el, daca mai traieste sau nu, aceasta nu mai stiu. Oricum, m-am rugat si eu pentru el ca, atunci cand va randui Dumnezeu, sa ajunga fericit si bucuros la frumoasa casa din visul sau…

Pr. Gabriel

Anunțuri