ATITUDINEA BISERICII FAŢĂ DE ADEPŢII APOCATASTAZEI

ŞI POSIBILITATEA RECONSIDERĂRII LOR[i]

Biserica a condamnat întotdeauna fără menajamente pe cei ce i-au atacat în vreun fel doctrina de-a lungul veacurilor. Astfel a reuşit să-şi păstreze nealterate adevărurile de credinţă, în ciuda numeroaselor lupte cu ereziile de tot felul.

Astfel s-a întâmplat şi cu teoria Apocatastazei, pe care a combătut-o la Sinodul V Ecumenic, dar şi cu iniţiatorul ei, Origen.

Astăzi se aud voci din ce în ce mai numeroase şi mai puternice care cer cu insistenţă reabilitarea lui Origen şi reconsiderarea operei lui. Motivele unei asemenea pretenţii nu sunt puţine având în vedere circumstanţele condamnării lui Origen şi sunt, poate, întemeiate.

Se afirmă deseori că „ greşelile dogmatice ale lui Origen sunt reale şi nu este câtuşi de puţin vorba să se nege ca atare. Dar în judecarea lor trebuie să se ţină seama de poziţia în care se aşază cel ce le săvârşeşte, de intenţiile lui, de rolul şi valoarea pe care el le-o atribuie în ansamblul doctrinei sale şi de stadiul în care se găseau teologia şi acţiunea de dogmatizare a Bisericii, atunci când acele greşeli se enunţă ca idei teologice.[ii]

Se consideră, de asemenea, că dacă ar mai trebui un argument în favoarea bunelor intenţii ortodoxe ale marelui Origen şi a operei lui de nepreţuit folos pentru biserică, acesta ar fi cel al atitudinii lui hotărâte contra ereziei. Opera lui Origen, mai ales cea exegetică, este plină de spiritul de polemică împotriva ereticilor, a căror vină era pentru el de „ a fi căzut de la misterul Bisericii ”. El studiază scrierile ereticilor, ca să le cunoască bine învăţătura, pentru a o putea combate cu succes, şi spune că semicreştinismul lor nu foloseşte la nimic şi nu este în fond decât ipocrizie, iar în rigorismul lor moral, pe care trebuie să-l recunoască unora, preferă să vadă o înşelare demonică şi un protest împotriva Creatorului lumii, decât o virtute.

Preocuparea lui continuă este de a apăra Biserica de răutatea ereticilor şi a sectanţilor. Pentru a-l înţelege nu trebuie pierdute din vedere doctrinele eretice, pe care le combătea, cum nu trebuie uitat că polemica l-a adus pe Origen adesea la abuzuri în exprimare, în care antiorigeniştii au descoperit apoi erori condamnabile.

Dacă însă Origen nu era eretic în viaţă, el devine eretic după moarte, şi de aceea aşa cum nu putuse fi condamnat în viaţă ca eretic, pentru că nu era, aşa a putut fi condamnat după moarte, pentru că devenise. Origen, care nu fusese eretic în viaţă, devine eretic după moarte, prin procesul de formare şi de lămurire a ortodoxiei, marele teolog alexandrin ajungând „ mai eretic după moarte, decât în viaţă ”.

Opera lui Origen a ajutat considerabil la închegarea tezaurului dogmatic creştin, pe baza căruia este totuşi condamnat. El a fost, de altfel, recunoscut la timp, prin ceea ce Atanasie şi Capadocienii împrumută de la geniul alexandrin şi prin consideraţia pe care i-o arată. Biserica oficială nu s-a pronunţat decât cu timpul şi cu rezerve, după ce a intrat în posesia unităţii de măsură precise a ortodoxiei, unitate pe care nu o avea încă în secolul în care trăieşte Origen. Când s-a putut pronunţa asupra purităţii doctrinei lui, Biserica, puternică şi autoritară, n-a mai ţinut seama de contribuţia nepreţuită a lui Origen la edificiul dogmaticii creştine. Ea a absorbit din el tot ce a putut asimila, iar pentru restul a făcut ceea ce ştim: i-a aplicat cu neîndurare eticheta ereziei şi l-a aruncat, cu autorul însuşi, în mormântul anatemei, unde Origen zace necercetat până astăzi.[iii]

Astăzi, Origen este considerat, prin erudiţia sa şi prin spiritul său dinamic, „ contemporan ” cu noi.

Origen este contemporanul nostru tocmai prin aceea că este contemporanul epocii sale.

Astăzi Origen este din nou contemporanul nostru întâi de toate pentru că, după interludiul neo-medieval al totalitarismelor moderne, trăim iarăşi într-o epocă a individualismului şi a libertăţilor ( chiar dacă nu şi a libertăţii – cum voiau anticii ), a fluidităţii şi pluralităţii, similară într-un alt context cultural şi tehnologic celei a lumii antice din secolele II-III, în care Origen a formulat principiile esenţiale ale teologiei şi spiritualităţii creştine ca religie a libertăţii spiritelor şi bunătăţii pedagogice a lui Dumnezeu.

În esenţa lor, aceste principii „ au fost formulate pentru toate timpurile de dascălul alexandrin, chiar dacă unele din teoremele filozofico-mitologice invocate cu titlu de ipoteză ca argumente în sprijinul lor ( ca faimoasa teorie a preexistenţei, de exemplu ) apar astăzi drept speculaţii gratuite şi riscante. Un lucru însă e limpede. Receptarea sau refuzul figurii intelectuale a lui Origen, a modului său dinamic de a teologhisi, în acelaşi timp spiritual şi cultural, biblic şi filosofic ( nu a unor doctrine înţepenite ) este un fenomen simptomatic, iar „ contradicţiile ”pe care le-au suscitat scrierile lui Origen „ descoperă ” de fapt – ca şi Evanghelia lui Hristos ( Lc. 2, 34-35 ) – „ gândurile din multe inimi ” [iv].

Paradis al libertăţii adevărate, al dialogului nesfârşit între Revelaţie şi cultură, filozofia şi teologia dascălului alexandrin fac din Origen nu doar cea mai actuală figură din toată patristica….ci mai ales marele nostru contemporan.

„ Dacă în faţa geniilor singura atitudine adecvată este admiraţia lucidă, atunci faţă de Origen prima şi fundamentala atitudine care i se datorează este cunoaşterea şi mulţumirea, gnoza şi euharistia, unite în recunoştinţă. Fiindcă recunoştinţa e dispoziţia interioară adecvată prin care şi noi putem deveni la rândul nostru contemporanii Alexandrinului ”, afirmă părintele Ioan I. Ică jr.[v]

După unele păreri, Origen poate fi socotit doar ca eretic material.[vi]

Cu siguranţă putem, însă, afirma că „ unde Origen a fost bun, nimeni nu e mai bun ca el; unde a fost rău, nimeni nu e mai rău ca el ”.[vii]

Cert este că nici autoritatea adversarilor săi nu poate să-l condamne fără rezerve, nici însuşirile apărătorilor săi nu-l pot achita fără cercetare; şi poate că atitudinea cea mai justă şi cea mai înţeleaptă este o neutralitate binevoitoare, constând din admiraţie, milă, simpatie, recunoştinţă şi discretă dezaprobare, pe care au avut-o faţă de el cei mai de seamă Părinţii ai Bisericii.[viii]

În privinţa Apocatastazei, Biserica şi-a expus învăţătura şi a condamnat-o oficial la Sinodul V Ecumenic.

Biserica nu poate şi nu va putea niciodată fi de acord cu o asemenea învăţătură, care îi atacă şi distruge învăţăturile dogmatice fundamentale. Apocatastaza distruge doctrina soteriologică, eclesiologia, rostul şi eficacitatea judecăţii, inutilitatea Întrupării şi Jertfei Mântuitorului etc.

Sigur că noi toţi ne dorim ca toţi oamenii să se mântuiască, Însuşi Dumnezeu doreşte „ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină ” ( I Tim. II, 4 ), însă aceasta stă în libertatea noastră de a ne apropia şi de Dumnezeu.

Mântuirea nu poate fi ceva impus din afară omului, ci ceva dobândit prin voinţă liberă şi dorinţă proprie. Dumnezeu ne iubeşte şi de aceea nu ne impune. Tocmai libertatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu prin actul creaţiei ne conferă demnitatea de persoane. Iar între persoane poate exista o comuniune în iubire. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă tocmai a valorifica această libertate a voinţei în sensul ei ontologic.

Apocatastaza apare ca o predestinaţie, o condamnare la fericire, la fericire obligatorie. Şi atunci omul poate săvârşi răul fără teama pedepsei. Astfel, putem răsturna celebra formulă a lui Dostoievski „ Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis! ”, cu formula „ Dacă Apocatastaza există, totul este permis! ”.[ix]

Desigur că problema eshatologiei îngereşti rămâne poate inaccesibilă teologiei noastre, proporţional cu gradul nostru de înălţare spirituală. Să pui problema mântuirii diavolilor înseamnă să intri într-un domeniu unde, spune Lossky, „ într-un sens sau în altul, vom produce inevitabil erezii, voind grăbit să facem sinteze teologice. Totuşi nu trebuie să uităm că împlinirea stăpânirii lui Dumnezeu, care este şi sfinţirea finală a creaturii, se realizează pe mai multe planuri pe care noi nu le putem vedea decât parţial ”.[x]

Poate că esenţa Creştinismului constă tocmai în refuzul Apocatastazei.[xi]

În ceea ce-i priveşte pe adepţii sau „ simpatizanţii ” actuali ai Apocatastazei, nu putem spune decât că prin dorinţa lor de a fi alături chiar şi de semenilor lor care L-au respins pe Dumnezeu, riscă să se depărteze de la doctrina Bisericii.

Speranţa lor, chiar şi ca proiectare a dorinţei, trebuie să fie nu într-o Apocatastază universală, ci în mila, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în această viaţă, în hotărârea liberă a oamenilor de a se apropia de Dumnezeu şi în rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi.

Faptul că iadul este veşnic nu înseamnă că Dumnezeu nu rămâne Iubire şi pentru cei din iad. Oricum, Dumnezeu va rămâne Iubirea smerită şi atotiubitoare care „ va fi totul în toate ”.


[i] Articolele publicate aici sub titlul „Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei„, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului.

[ii] Pr. Dr. , Isidor Todoran, op. cit. , p. 544.

[iii] Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen , în « Biserica Ortodoxă Română » , an 44 ( 1926 ) , nr. 10 , p. 586.

[iv] Henri Crouzel, op. cit. , art. « Origen – contemporanul nostru » , p. 28.

[v] Ibidem , p. 29.

[vi] Pr. Dr. , Isidor Todoran, op. cit. , p. 547.

[vii] , Pr. Prof. , Sebastian Chilea, op. cit. , p. 64.

[viii] Ibidem , p. 63.

[ix] Pr. Lect. , George Remete, op. cit. , p. 360.

[x] V. Lossky, op. cit. , p. 220.

[xi] Pr. Lect. , George Remete, op. cit. , p. 360.

______________________

sfarsit

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri