ÎNVĂŢĂTURA DE AZI A BISERICII PRIVIND APOCATASTAZA [i]

În tratatul său împotriva lui Origen şi a învăţăturilor sale, împăratul Iustinian anatematiza astfel pe adepţii Apocatastazei : „ Cine zice sau susţine că Stăpânul Hristos Se va răstigni în veacul viitor pentru demoni, aşa precum s-a răstignit şi pentru oameni, să fie anatema……..Cine zice sau susţine că pedeapsa demonilor şi a oamenilor nepioşi este trecătoare şi că va avea sfârşit după un timp, adică va fi o restabilire a demonilor sau a oamenilor nepioşi, să fie anatema.”[ii]

Sfânta Scriptură conţine numeroase texte care afirmă veşnicia iadului şi a pedepselor lui, precum Mt. XXV, 46; Mc. IX, 44; Apoc. IV, 11; Apoc. XX, 10.

Despre felul în care se conciliază existenţa iadului veşnic cu bunătatea şi iubirea şi mila lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi răspund că libertatea noastră, pe care Dumnezeu ne-o respectă, este cea care ne deschide uşile raiului sau ale iadului şi nu Dumnezeu.

Decalajul socotit a fi între greşelile care sunt temporare şi pedepsele care sunt veşnice, se explică prin alegerea pentru eternitate a răului  de către însăşi voinţa personală.[iii]

Cel care se depărtează de Dumnezeu şi refuză comuniunea cu El, alegând răul, face, de fapt, o opţiune pentru veşnicie.

Şi în ziua judecăţii Dumnezeu rămâne tot iubire, iar dacă există totuşi suferinţă, nefericirea nu este decât rodul voinţei omului.

Dumnezeul Bibliei, chiar în mânia Lui, se revelează ca fiind cel care şi-a asumat riscul de a crea un univers a cărui desăvârşire este mereu determinată de libertatea celor în care ea trebuie să atingă gradul cel mai înalt. Acest risc divin, inerent deciziei de a crea fiinţe după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este culmea atotputerniciei sau, mai exact, depăşirea ei într-o neputinţă asumată voit.

„ Împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru ”, aceasta înseamnă că şi iadul se află înăuntrul oamenilor. Adâncul iadului se deschide în libertatea persoanelor create.

Sfântul Ioan Damaschin spune : „ Dar dacă Dumnezeu ar fi oprit să existe aceia care aveau să existe în virtutea bunătăţii lui Dumnezeu şi care aveau să fie răi din pricina propriei lor voinţe, atunci răul ar fi biruit bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu face bune pe toate câte le face; dar fiecare ajunge bun sau rău prin propria lui alegere……Căci lenevirea propriei voinţe a făcut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu ”.[iv]

Această categorie a riscului divin, proprie unui Dumnezeu personal, creând liber fiinţe personale dăruite cu libertate, este străină oricărei concepţii abstracte a stăpânirii lui Dumnezeu, oricărei teologii raţionaliste care crede că înalţă atotputernicia lui Dumnezeu cel viu atribuindu-i perfecţiunile unui Dumnezeu mort, care nu-şi poate asuma un risc. Dar cine nu riscă, nu iubeşte.

Stăpânirea trebuie înţeleasă ca o iubire personală a lui Dumnezeu care cere de la creaturile Lui o convertire totală către El, o unire realizată liber. Dar o exigenţă absolută, adresată celor uniţi, nu ar fi exigenţa unei iubiri desăvârşite, dacă ea nu ar fi dorinţa unei plinătăţi absolut realizate în cel iubit, voită de el, împlinită cu ajutorul propriei sale voinţe.

Întrucât împlinirea stăpânirii lui Dumnezeu coincide cu îndumnezeirea finală a fiinţelor create, iar această ultimă vocaţie a creaturii nu poate să se realizeze automat, fără concursul liber al persoanelor îngereşti sau omeneşti, trebuie ca fiecare etapă a drumului care duce către acest sfârşit să comporte un acord al celor două voinţe : cea a lui Dumnezeu şi cea a fiinţelor create.[v]

Împlinirea finală a stăpânirii lui Dumnezeu va însemna deci…suprimarea oricărei stăpâniri în unirea Celui care domneşte cu cei asupra cărora domneşte. „ Dumnezeu va fi totul în toate ”sau, invers, „ fiinţele create vor deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa ”, după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul.

„ Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul  este lipsa luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi răul este întuneric spiritual…. Trebuie să se ştie că aceea ce este moartea pentru oameni aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte ”.[vi]

Evdokimov vorbeşte de coşmarul Binelui silit care întotdeauna se transformă în Rău. Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşază în acelaşi registru cu DA-ul lui Dumnezeu.[vii]

Exigenţa iadului vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu. Tot ea zămisleşte iadul, căci se poate spune : « Să nu se facă voia Ta » şi Dumnezeu Însuşi nu are ce face în faţa unei asemenea dorinţe.

Dumnezeu vrea ca libertatea de a-L refuza să nu aibă limite. Destinul libertăţii umane este condiţionat prin această opţiune suspensivă. Aceasta este, ca să spunem aşa, „ infernul iubirii divine, dimensiunea celestă a iadului, viziunea divină a omului scufundat în bezna singurătăţilor sale ”.[viii]

Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi neliniştitoare dacă El ar vrea să-l mântuiască pe om, atingându-i sau distrugându-i libertatea.

Niciodată cel ce nu este în comuniune cu Dumnezeu nu va putea fi scos de Dumnezeu din această negare a Lui, pe care o socoteşte adevărata libertate, precum niciodată cel ce se află în comuniune cu Dumnezeu nu va ieşi din ea, simţindu-se şi el de asemenea cu mult mai multă îndreptăţire în adevărata libertate, căci în ea are plenitudinea nesfârşită şi veşnic nouă a vieţii. Deci Dumnezeu nici pe cei ce se află în îngustarea lor egoistă nu-i împiedică să rămână în ea veşnic.

Judecata lui Dumnezeu, prin care unii vor avea parte de fericirea veşnică, iar alţii, de nefericirea veşnică, înseamnă numai că Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au devenit incapabile să accepte această comuniune şi că prin aceasta rămân în nefericire prin însăşi libertatea lor.

Iadul este refuzul veşnic al iubirii lui Dumnezeu, pentru că , în forma lui finală, refuzul devine neputinţa de a iubi. Credinţa este, de fapt, reciprocitatea care consimte şi afirmă : întâlnirea iubirii pogorâtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului.

Faptul că cei ce vor fi lăsaţi în iad prin judecata universală vor rămâne veşnic în el, deşi Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi un Dumnezeu iubitor iar aceia vor păstra în veci o anumită libertate , se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu, în baza căreia Dumnezeu ştie sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei de iubire, fie pentru că nu vor vrea, fie pentru că şi-au creat prin refuzul total al comuniunii din viaţa pământească şi din răstimpul dintre judecata particulară şi cea universală o asemenea stare, că numai sunt capabili să accepte o comuniune cu Dumnezeu.

S-ar putea pune întrebarea : De ce nu li se arată Dumnezeu celor ce nu acceptă comuniunea cu El în toată lumina Sa, ca ei să o vadă şi să iasă din atitudinea de refuz a comuniunii cu El ? De ce îi lasă Dumnezeu în întuneric ?

Prezenţa lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară, ca să se impună ca atare, ci se oferă ca un tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decât prin deschiderea smerită şi plină de dor la iubire. Dar se întâmplă fenomenul curios că cel ce-şi apără autonomia se îndârjeşte mai ales în refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se oferă, îl face să-şi dea seama că de aferta aceasta depinde adevărata lui existenţă. Nu poate admite cel învârtoşat în mândrie aşa ceva, căci nu poate admite că cineva îl poate iubi când el nu poate. Ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descoperă ca cel de care depinde prin nesfârşita lui iubire.

Astfel, Dumnezeu nu i se poate face evident ca persoană iubitoare celui ce nu vrea să-L primească în această calitate. Numai celui ce-L doreşte pentru iubirea Lui, i se arată ca iubire.[ix]

Iubirea este acţiunea lui Dumnezeu în mine şi a mea în Dumnezeu; această colaborare este începutul părtăşiei mele la viaţa şi existenţa divină, adică a iubirii esenţiale.[x]

Judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la înălţimea realităţii om şi Dumnezeu . Misterul cel mare de partea omului este că poate sta veşnic în faţa atâtor semne ale existenţei lui Dumnezeu şi în mijlocul celor mai grele suferinţe, în monotonia insuportabilă, şi totuşi să-L conteste, să nu încerce soluţia ieşirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. Poate accepta mai degrabă lipsa de sens, absurdul în toate, decât să accepte sensul prin Dumnezeu.

Eternitatea iadului indică misteriosul paradox al libertăţii celui care nu poate găsi adevărata viaţă în libertatea comuniunii şi de aceea nici nu vrea să o caute. Iar misterul cel mare de partea lui Dumnezeu este că Dumnezeu nu-l distruge pe cel ce păcătuieşte, chiar dacă preştie necăinţa lui veşnică, ci îl respectă chiar aşa. Este o veşnică păstrare a omului în relaţie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea să uite pe om, oricum ar fi el.[xi]

Dacă toţi ar ajunge la mântuire fie prin voia lui Dumnezeu, fie printr-o lege a evoluţiei intrinsece, unde mai este libertatea ? Ori ştim că libertatea tuturor este un dar definitiv al lui Dumnezeu, şi, deci, desfiinţarea iadului ar însemna desfiinţarea acestei libertăţi.

Prin osândirea răului, Dumnezeu nu încetează a fi iubire, iubire chiar faţă de păcătos, chiar în iad. „ Nu se cuvine să creadă cineva – spune Sfântul Isaac Sirul – că păcătoşii cei din gheenă sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu…; prin puterea ei însă, iubirea lucrează în chip îndoit : făcând să sufere pe de o parte pe cei păcătoşi, precum face şi aici un prieten prietenului său; veselind pe de altă parte prin iubire pe cei ce au păzit buna cuviinţă…Cât de amară şi cumplită e chinuirea iubirii! Acei ce simt că în iubire au greşit, suferă, mai mult decât orice chinuri îngrozitoare. Şi aceasta este, zic eu, chinul din gheenă ”.[xii]

Dacă judecăm lucrurile pornind de la Dumnezeu, vedem că de la sânul lui se revarsă întotdeauna numai iubire. El doreşte „ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină ” ( I Tim. II, 4 ). Dar dacă eu nu vreau ? Dacă eu refuz iubirea ? El mă cheamă – „ unde eşti ? ” ( Fac. III, 9 ), „ bate la uşă ” ( Apoc. III, 20 ), „ fiule, dă-mi inima ta ” ( Pilde XXIII, 26 ). Eu însă nu răspund. Nu cumva fericirea sau nefericirea mea depinde şi de mine ?

Poate oare iubirea lui Dumnezeu să violeze libertatea noastră, s-o sfinţească cu forţa şi s-o silească să intre în comuniune cu El ? Dar noi suntem liberi în măsura în care ne unim cu ceea ce iubim. Şi dacă Dumnezeu, din iubire, nu ne violează libertatea care ne-a unit cu păcatul, poate El iubi păcatul nostru ? Sau poate „ să pună premiu răului ” şi să pună la un loc pe Pavel cu diavolul ? Oare nu cumva tocmai prin iad Dumnezeu nu permite ca cel rău să fie glorificat şi prin aceasta El nu se face părtaş la dezordinea lui, pe care o provoacă în armonia zidirii ? Oare nu tocmai aşa işi arată Dumnezeu iubirea, grija faţă de făptura Lui, scoţând răul, stricăciunea din trupul lui, printr-o operaţie ce-i drept dureroasă dar mântuitoare, legându-l pe veci ? [xiii]

Afirmaţia că suferinţa celor din iad ar produce suferinţă şi celor din rai nu este justificată. Fără îndoială că orice creştin caută să-şi ajute semenul căzut în necaz, dar dacă cel strâmtorat refuză cu răutate şi încăpăţânare ajutorul ce i se        oferă, deşi ştie că fără acest ajutor nu poate scăpa din necaz, atunci cel ce a dorit să-l ajute are sufletul împăcat şi nu are vreo mustrare de conştiinţă, orice se va întâmpla semenului său mândru şi încăpăţânat.

Dumnezeu oferă ajutor oamenilor, ca să se mântuiască. Cei ce resping cu ură, mândrie şi încăpăţânare acest ajutor, deşi ştiu că fără el nu se pot mântui, sunt ei înşişi vinovaţi de starea lor de nefericire. De aceea cei din rai nu mai au nici un motiv de a nu se simţi fericiţi, ştiind că şi cei din iad au avut posibilitatea mântuirii, dar n-au vrut.[xiv]

Existenţa şi eternitatea iadului rezultă şi din sfinţenia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate preţui la fel virtutea cu păcatul. Nu poate rămâne indiferent faţă de virtute şi de viciu. El a întocmit lucrurile în aşa fel ca virtutea să conţină sau să atragă după sine răsplată, iar păcatul pedeapsă.[xv]

Dacă credinciosul are în vedere faptul că cei din iad s-au făcut pe ei înşişi inaccesibili fericirii şi că nimeni nu poate sfinţi cu forţa libertatea omenească şi să o silească să intre în comuniune cu Dumnezeu, atunci înţelege suficient posibilitatea depărtării lor eterne de Dumnezeu prin propria voinţă şi, prin urmare, posibilitatea chinurilor veşnice.[xvi]

Dumnezeu nu-i urăşte pe cei din iad, deşi El nu poate iubi în acelaşi timp păcatul lor. El este veşnică iubire şi lumină. Lumina şi iubirea Lui se revarsă şi peste cei din iad. Dar ei, care nu iubesc, pot oare suferi iubirea Lui ? Sau precum soarele ce loveşte orbitor peste cel ce stă în întuneric, aşa această lumină îi loveşte şi le devine orbitoare, dureroasă, arzătoare ca focul ? Dumnezeu devine pentru ei un foc mistuitor, foc ce arde şi păcatul şi pe cei ce s-au unit cu ei.

În concluzie, putem spune că „ Dumnezeu este Iubire ” ( I In. IV, 8 ), pretutindeni şi totdeauna. Chiar şi judecata, opera dreptăţii dumnezeieşti, nu este decât o operă a iubirii.

Iadul este suferinţa celor ce nu mai pot iubi. Nu Dumnezeu ne doreşte suferinţa; El este veşnică iubire. Dar din iubire pentru libertatrea noastră, El nu ne cere cu sila să-L iubim. Din voia lui egoistă sau pătimaşă, omul se desparte şi de aproapele şi de Dumnezeu şi despărţirea îi aduce durere. Păcatul devine pedeapsă a păcatului, iar cei ce suferă sunt „ mucenici ai voii lor ”. Dumnezeu osândeşte pe veci păcatul, pentru a nu mai strica armonia zidirii Lui.[xvii]


[i] Articolele publicate aici sub titlul „Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei„, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului.

[ii] Teodor M. Popescu, Tratatul împăratului Iustinian contra lui Origen , în  « Studii Teologice » , an IV ( 1933 ) , p. 63.

[iii] Drd. Ierom. , Antonie Plamadeala, op. cit. , p. 575.

[iv] Sfantul Ioan,Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p.  191-192.

[v] V. Losski, op. cit. , p. 220.

[vi] Sfantul Ioan,Damaschin, op. cit., p. 50.

[vii] Paul Evdokimov, op. cit. , p. 33

[viii] Ibidem , p. 36.

[ix] Pr. Prof. Dr, Dumitru Staniloae, op. cit. , p.  278.

[x] Pr. Magistr. , Const. N. Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi Judecata din urmă , în « Ortodoxia » nr. 2 / 1959 , p. 186.

[xi] Pr. Prof. Dr, Dumitru Staniloae, op. cit. , p.  281-282.

[xii] Pr. Magistr. , Const. N. Galeriu, op. cit. , p. 191.

[xiii] Ibidem , p. 194.

[xiv] N. Chitescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă , Bucureşti , 1958, p. 1003.

[xv] Ibidem , p.  957.

[xvi] Hristu Andrutsos, op. cit. , p.  471.

[xvii]Pr. Magistr. , Const. N. Galeriu, op. cit. , p. 195.

________________________

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri