Origen

(sursa foto: enlargingtheheart.wordpress.com)


2. POZIŢIA SPECIALĂ A PERSOANEI ŞI OPEREI LUI ORIGEN[i]

C) Teoria Apocatastazei la Origen

Apocatastaza a fost condamnată, alături de celelalte învăţături origeniste greşite, la Sinodul V Ecumenic.

Textul major aflat la baza Apocatastazei origeniene este I Corinteni XV, 23-28 : „ Dar fiecare în rândul cetei sale : Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui. După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea. « Căci toate le-a supus sub picioarele Lui ». Dar când zice : « Că toate I-au fost supuse Lui » – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi ”.

Dar cuvântul apokatastasiς  apare doar o singură dată în Sfânta Scriptură, în Faptele Apostolilor, la capitolul III, 21 : „ (Pe Iisus Hristos)… Pe care trebuie să-L primească Cerul până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac.” ( în gr. : „ ( Χριστον Ίησουν)…Όν δει ουρανον μεν δεξασθαι αρχι χρονων αποκαταστασεως παντων ων ελαλησεν ο θεος δια στοματος των αγιων απ´αιωνος αυτου προφητων. )[ii]

Sunt invocate  patru texte din Περὶ αρχων de către teologii care susţin Apocatastaza la Origen : I, 6, 4; II, 1-3; III, 6; IV, 4, 8 .

Lucrurile sunt discutabile. Se pune problema cât de mult mai corespundea învăţătura lui Origen despre Apocatastază cu cea origenistă condamnată de Sinodul V Ecumenic. Sunt, de asemenea, numeroase texte ce se contrazic la Origen.

În cartea I a Comentariului la Ioan este vorba despre „ ceea ce se numeşte Apocatastază ”, definită prin situaţi descrisă de Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni XV, 25. Expresia „ ceea ce se numeşte Apocatastază ” arată că Origen nu este inventatorul acestui termen.

Termenul de „ Apocatastază ” vine din spaţiu necreştin. Noţiunea de restaurare este legată de ideea existenţei ciclice a universului din filosofia stoică şi neopitagoreică. Acolo Apocatastaza desemna revenirea astrelor la o anumită îmbinare, întoarcerea omenirii la vârsta de aur, după care, universul cuprins de flăcări, va începe un nou ciclu. Ideea devenirii cilcice a universului este, de altfel, o constantă a lumii vechi. Eternitatea însăşi a fost concepută ca o devenire ciclică a lumii prin ensomatoză, metempsihoză, anul cel mare al pitagoreilor, înălţarea pe astre la gnostici şi chiar la Cicero. Toate acestea sunt forme în care omul şi-a exprimat simţământul că este mai mult decât o fiinţă a cărei existenţă este limitată doar le câteva zeci de ani. De fapt, existenţa ciclică nu postulează existenţa eternă a omului, ci o ordine eternă în care sufletele au o existenţă supusă unor eterne începuturi. Acestei eternităţi ciclice în care omul nu avea altă valoare decât aceea de piesă în angrenajul devenirii impersonale a lumii, creştinismul i-a opus Revelaţia lui Dumnezeu şi Întruparea Logosului. Valoarea omului va fi cu totul alta dacă el va fi conceput ca o fiinţă care poate vorbi cu Dumnezeu şi căreia Dumnezeu îi vorbeşte, o fiinţă pentru care Dumnezeu se face El însuşi Om. În Hristos, în care pentru totdeauna firea umană s-a unit cu firea divină, firea umană a fost restaurată, restabilită în normalitatea ei şi tot în El vor fi restabilite toate.[iii]

După Origen, osânda celor din iad nu este veşnică : „ Sfârşitul lumii şi săvârşirea tuturor vor veni când cei păcătoşi vor fi ispăşit până la capăt osânda proporţionată cu fărădelegile lor. Vremea aceasta Dumnezeu singur o cunoaşte. Dar noi socotim că bunătatea lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos, va readuce toate creaturile la un sfârşit obştesc, după ce va învinge şi supune pe toţi duşmanii”.

Atunci spiritele vor fi purificate şi ordinea primordială, aceea când păcatul nu exista, va fi din nou restabilită. Toate se vor întoarce la starea cea dintâi ( apocatastaza ), chiar şi Satana se va pocăi. Origen scrie : „ Sfinţenia este o proprietate a oricărei creaturi, care se adaugă la esenţa sa. Ca orice accident, ea poate să dispară. Puterile răului au fost, la început, fără păcat, şi unele dintre ele au perseverat în această stare ”. După restabilirea tuturor ( apokatastasiς  πάντων – De Princ. II, 10,8 ), nu va mai exista nici o discordanţă şi „ Dumnezeu va fi totul în toate ”.[iv]

Origen afirmă că voinţa tuturor creaturilor raţionale se va fixa în bine, datorită iubirii lui Dumnezeu, care atrage totul, deci şi voinţa omului, fără să-i anuleze libertatea. Aşadar, cei osândiţi în iad se vor izbăvi şi vor deveni prieteni ai lui Dumnezeu, diavolul însuşi va fi mântuit, iar moartea, ultimul duşman va fi învins.

Comentând I Corinteni XV, 28 , Origen spune : „ Această supunere se va îndeplini după modalităţi precise şi în nişte momente hotărâte. Lumea întreagă va fi supusă lui Dumnezeu, nu printr-o necesitate care ar constrânge-o să i se supună, nici prin forţă, ci prin cuvânt, prin raţiune, prin învăţătură, prin emulaţie, prin cele mai bune reguli de educaţie şi de asemenea prin ameninţări potrivite, care vor fi, cu dreptate, suspendate asupra celor ce dispreţuiesc grija mântuirii lor şi a sănătăţii lor morale ”.[v]

Procesul acesta de revenire şi statornicire a fiinţelor raţionale în starea de spirite pure ( λογικοι ) este ceea ce Origen numeşte Apocatastază.

Învăţătura despre Apocatastază a lui Origen are la bază un fond ortodox care însă este deformat de filosofia platonică. Apocatastaza lui Origen nu este opusă în totalitatea ei învăţăturii Bisericii.

În gândirea lui Origen, Apocatastaza însemna încetarea ordinii materiale, distrugerea a tot ce este corporal, chiar a trupurilor transfigurate care, nu sunt decât o treaptă intermediară între trupul pământesc şi starea de spirit pur. Lumea şi istoria deveneau astfel un adaos zadarnic la singura şi adevărata creaţie, aceea a spiritelor.

Altă latură criticabilă a Apocatastazei este ideea universalităţii iertării finale pe care o conţine. Muncile iadului nu vor fi veşnice, vor înceta după ce vor atinge scopul îndreptării celor osândiţi. Origen gândea că supunerea universală către Dumnezeu implică împăcarea tuturor creaturilor raţionale şi aducerea lor la culmea perfecţiunii. Dar suveranitatea lui Dumnezeu va străluci atât în pedeapsa celor osândiţi, cât şi în răsplata celor aleşi : unii vor fi o mărturie permanentă a dreptăţii Lui, ceilalţi, o dovadă a milei Lui. Hristos va stăpâni peste toţi, fie că laudă de bunăvoie dumnezeirea Sa, fie că suferă forţat stăpânirea Lui.

Dumnezeu nu salvează pe om împotriva voinţei sale şi nu-l sileşte să intre în paradis. El nu violează libertatea omului, care este liber să aleagă chinurile în afara lui Dumnezeu, mai degrabă decât fericirea în Dumnezeu. Omul are, într-un fel dreptul la infern.

Mântuirea demonilor era posibilă, după Origen, prin faptul că el nu este o abstracţie, o expresie generală a păcatului, ci o fiinţă reală, ca toate celelalte spirite şi îşi păstrează libertatea oricât de adânc s-ar fi prăbuţit, şi poate să se ridice.

În orice caz, se observă uşor că nădejdea înşelătoare a unor nesfârşite întoarceri la bine şi fericire şi ideea că păcătoşii vor ajunge în mod necesar la mântuire, ruinează viaţa morală, adică tot ceea ce-i era mai scump lui Origen.[vi]

Henri Crouzel a constatat că Origen a atacat problema restaurării finale între două ipoteze : cea a unui sfârşit trupesc al creaturilor raţionale, sprijinită pe raţiuni scripturistice, şi cea a unui sfârşit netrupesc, susţinută pe raţiuni filosofice, fără să tragă vreo concluzie.

La Origen, Apocatastaza nu este nici panteistă ca la stoici, ci libertatea omului este un element esenţial al căii care duce la restaurare, respectiv Apocatastază. Ea nu presupune faptul că unirea finală a făpturilor spirituale cu Dumnezeu şi între ele se va face prin disoluţia ipostasurilor lor, adică a substanţelor şi personalităţilor lor.

Faţă de panteismul materialist al stoicilor, care resoarbe toate creaturile în Dumnezeu şi, prin urmare, nu crede în nemurirea sufletului, ci doar într-o supravieţuire – pe care Origen o desemnează prin termenii diamone sau epidiamone – care nu durează decât până la conflagraţia următoare, el afirmă clar că unirea cu Dumnezeu nu anulează persoanele umane şi angelice.

Origen opune conflagraţia stoică fericirii eshatologice creştine, arătând că aceasta din urmă e desigur opera Logosului dumnezeiesc, dar trebuie să fie primită şi acceptată şi de libertatea umană.

Crouzel mai arată că la Origen nu poate fi vorba nici de o Apocatastază necorporală şi nici de una universală, deşi sunt texte care sprijină afirmaţiile sale, dar şi texte care le contrazic.[vii]

În Scrisoare către prietenii din Alexandria , Origen se întreabă dacă demonii vor putea fi convertiţi cândva la bunătate în virtutea liberului lor arbitru sau dacă nu cumva răutatea lor inveterată şi permanentă va deveni a doua lor natură. El acceptă, deci,  posibilitatea că, dacă demonii nu sunt răi prin natura lor primordială, sau, altfel spus, pentru că nu au fost creaţi răi de către Dumnezeu, ci au devenit astfel prin libera lor decizie, obişnuinţa răutăţii ar putea bloca liberul arbitru, devenind astfel o a doua natură şi făcând imposibilă orice întoarcere spre bine.[viii]

Prin urmare, poate că ar fi greşit să vedem în textele lui Origen care exprimă non-eternitatea gheenei, expresia unei convingeri ferme. Origen ezită, nereuşind să concilieze toate învăţăturile Scripturii. Uneori el nu se pronunţă în nici un fel, alteori se aventurează pronunţându-se într-o direcţie sau alta. Oricum, dacă afirmaţiile cu privire la universalitatea Apocatastazei, despre care se afirmă că pot fi găsite în opera sa, ele stau în contradicţie cu un capitol important din Tratatul despre Principii : liberul arbitru.[ix]

Există numeroase texte în care Origen afirmă clar libertatea omului de autodeterminare. Pentru el, omul este liber să se supună Tatălui în Apocatastază.

Aşadar, se observă cât de nuanţat trebuie să fie răspunsul în problema privitoare la universalitatea Apocatastazei după Origen. Nu se poate spune cu siguranţă şi fermitate că el ar fi susţinut-o deoarece, dacă există texte care merg în acest sens, în schimb la fel de multe i se opun, relevând alte aspecte care trebuie luate în considerare într-un asemenea răspuns. Se poate spune, însă, că el a sperat cu siguranţă în mântuirea tuturor, într-o perioadă în care regula de credinţă nu era încă fixată, aşa cum va fi mai târziu.

Totuşi, considerentul milostivirii divine îl determină să lase problema deschisă. La baza acestei nădejdi stă credinţa netulburată a lui Origen în bunătatea lui Dumnezeu.


[i]Articolele publicate aici sub titlul „Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei„, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului.

[ii] NOVUM TESTAMENTUM GRAECE , Ediţia Nestle-Aland , Stuttgart , 1993 , p. 328.

[iii] Pr. Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa , p. 359-360.

[iv] Pr. Prof. , Sebastian Chilea, op. cit. , p. 75.

[v] Pr. Magistr. , Marin M. Braniste, op. cit. , p. 448.

[vi] Ibidem . p. 451-452.

[vii] Henri Crouzel, op. cit. , p. 342-347.

[viii] Ibidem , p. 347.

[ix] bidem , p. 349.

______________________

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri