Origen

(sursa foto: http://www.biblicaltheoblogy.com)

2. POZIŢIA SPECIALĂ A PERSOANEI ŞI OPEREI LUI ORIGEN[i]

A) Persoana, viaţa şi opera lui Origen

Origen a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii şi o personalitate de prim ordin în istoria teologiei creştine. Nu sunt puţini cei care îl consideră „ adevăratul părinte al teologiei creştine şi unul dintre giganţii gândirii creştine din toate timpurile.” [ii]A apărut ca un vifor teologic care a stârnit o uimire universală şi greu de definit. Origen a fost în Creştinism omul prin excelenţă al ştiinţei, al cunoştinţei, al gnozei. Al unei gnoze idealiste şi mistice, care era pentru el esenţa şi funcţia creştinismului.

Origen i-a închinat Bisericii nu numai geniul său incomparabil, zelul său arzător şi dialectica sa irezistibilă, ci a fost oricând gata – din copilărie chiar – să-şi dea viaţa pentru Biserica Mântuitorului.

Niciodată vreun om n-a fost mai discutat decât Origen. Aclamat de unii ca cea mai mare lumină a Bisericii după Sfinţii Apostoli, hulit de alţii ca flagelul Ortodoxiei şi părintele tuturor ereticilor, el a văzut lumea împărţindu-se în două tabere, pentru sau împotriva lui. Figura lui Origen a străbătut secolele trecând prin două rânduri: unul, de apărători entuziaşti, altul, de acuzatori fanatici. [iii] De cele două părţi, în număr aproape egal, găsim şi eretici, dar şi sfinţi dascăli ai Bisericii, încât, dacă s-ar lua în consideraţie majoritatea sufragiilor, hotărârea ar fi nesigură. Nici autoritatea adversarilor săi nu poate să-l condamne fără rezerve, nici însuşirile apărătorilor săi nu-l pot achita fără cercetare; şi poate că atitudinea cea mai justă şi cea mai înţeleaptă este o neutralitate binevoitoare, constând din admiraţie, milă, simpatie, recunoştinţă şi discretă dezaprobare, pe care au avut-o faţă de el cei mai de seamă Părinţii ai Bisericii.[iv]

Origen a exercitat o influenţă considerabilă asupra timpului lui şi asupra secolelor următoare. Nici unul dintre marile nume ale gândirii creştine de la Capadocieni, la Augustin, până la Dionisie, Maxim, Scotus Eriugena şi Eckhart nu s-a putut sustrage forţei de atracţie aproape magice a « bărbatului de oţel » ( Adamantios ), cum a fost supranumit.[v]

Nu există în Biserică nici un gânditor care să fi rămas atât de nevăzut-omniprezent în ea ca Origen.

Pentru ucenici săi direcţi, aşa cum a fost Sfântul Grigorie Taumaturgul, pentru care „ ziua întâlnirii mele cu acel om a fost prima, cea mai importantă dintre toate zilele mele, ziua în care a început să răsară Soarele cel adevărat ”, Origen „ era un adevărat paradis, replică a marelui paradis al lui Dumnezeu ”.

Origen se naşte la Alexandria, în jurul anului 185, dintr-o veche familie creştină. Numele său înseamnă „ născut din Horus ”. Tatăl său, Leonida, un creştin învăţat şi foarte evlavios, i-a dat educaţia completă a timpului, adică instrucţia profană elementară şi pe cea religioasă creştină. După moartea martirică a lui Leonida, Origen, care avea 17 ani, a putut să-şi întreţină familia, prin lecţiile pe care le dădea. În 203-204, în vârstă de 18 ani, este numit de episcopul Demetru, conducătorul Şcolii catehetice din Alexandria. Înţelegând greşit textul de la Matei XIX, 12, şi pentru a nu lăsa loc unor bănuieli cu privire la legăturile sale cu numeroşii săi auditori, printre care se aflau şi tinere fete, Origen se castreză, lucru pe care-l va regreta şi care-i va produce neplăceri mai târziu.

Origen ducea o viaţă într-o extremă sărăcie şi asceză, umblând deseori fără încălţăminte şi nevoind să primească confort de la nimeni. Cei ce-l cunoşteau spuneau : „ cum vorbeşte, aşa trăieşte şi cum trăieşte, aşa vorbeşte ”.

Va fi hirotonit de către Teoctist al Cezareei şi Alexandru al Ierusalimului, fără ştirea episcopului său, Demetru, şi în ciuda faptului că era castrat. Pentru aceasta, Demetru îl va depune din preoţie şi îi va lua conducerea Şcolii catehetice din Alexandria.

Origen va fi închis şi chinuit mult sub persecuţia lui Deciu şi moare în 254 sau 255. Mormântul său se pare că era în Tir, Fenicia.

Opera lui Origen a fost considerabilă. Avea o putere de muncă excepţională. Nu s-a păstrat catalogul lucrărilor sale, făcut de Eusebiu şi Pamfil în Apologia pentru Origen şi care se pare că ar fi cuprins 2000 titluri de lucrări. Puţine din scrierile lui Origen au ajuns până la noi, iar dintre acestea cele mai multe s-au păstrat în traduceri latineşti datorate lui Ieronim, Rufin sau Ilarie de Pictavium.

Din imensa sa operă, amintim câteva lucrări importante :

  • Exapla – revizuirea textului Septuagintei
  • Contra lui Cels – cea mai întinsă şi importantă apologie din prima perioadă patristică
  • Περὶ αρχων – primul manual de dogmatică din literatura patristică
  • Despre rugăciune
  • Îndemn la martiriu – scris în 235   [vi]

Asupra lui Origen apasă însă condamnarea unui Sinod Ecumenic, Sinodul V Ecumenic din 553.

Unii dintre fanaticii săi admiratori au luat drept dogme unele învăţături noi pe care Origen le avansa ca « ipoteze » şi ca exerciţii în care el vroia să-şi încerce talentul. Ipoteze îndrăzneţe, dar la care ar fi renunţat poate dacă mai trăia. După moartea sa ideile i-au fost răstălmăcite în mod aventuros şi au dat naştere curentului heteroclit cunoscut sub numele de origenism, în care cercetătorii moderni caută cu sârguinţă să discearnă pe Origen în tumultul origenismului.[vii]

Metoda ipotezei, a părerii personale, era nouă şi periculoasă, dar el rezervă Bisericii dreptul de a accepta sau nu punctul său de vedere, iar sieşi pe acela de a reveni şi de a modifica ipotezele făcute.

În introducerea la Περὶ αρχων, Origen afirmă că el nu consideră ipotezele şi opiniile sale drept formule dogmatice cu pretenţie de definitivat, ci simple puncte de vedere şi silinţe de a umple lacune, încercări umane de a lumina întrucâtva tainele Revelaţiei şi totodată exerciţii ale minţii sale mereu cercetătoare şi satisfacţii date unei nobile curiozităţi de cunoaştere. De aceea el se declară totdeauna gata să le revizuiască, să le schimbe sau să le retracteze şi să le înlăture, de îndată ce i s-ar arăta că nu sunt în armonie cu adevărata învăţătură a Bisericii. Căci, după propriile cuvinte ale lui Origen, „ numai acel adevăr trebuie crezut, care nu se abate întru nimic de la tradiţia bisericească şi apostolică ”. Aşadar, Origen retractează cu anticipaţie orice greşeală dogmatică aflată în sistemul lui.[viii]

Şi atunci se pune întrebarea firească : „ Cum s-a putut face, ca din Origen al secolului al III- lea, gloria Bisericii universale, atletul ortodoxiei, dascălul celor mai mari ierarhi şi creştini ai epocii de aur creştine şi tezaurul de unde s-au scos din belşug idei şi termeni pentru formularea dogmelor în zbuciumatul secol al IV- lea, stimat ca atare de tot ce Orientul şi Occidentul aveau mai bun ; cum s-a putut face, ca din marele creştin Origen, incomparabil prin viaţa sa pioasă şi prin opera sa teologică, să nu rămână până în secolul al VI- lea decât un biet « păgân », pentru a cărui condamnare batjocoritoare teologului amator Iustinian nu-i ajungeau insultele ? ”[ix]

Profesorul Teodor M. Popescu afirmă că opera acestuia s-a ruinat altfel decât prin polemica unui teolog sau anatemele unui sinod…. Timpul însuşi, într-un lung şir de ani, a tot izbit, ca valurile într-un mal, prin teologi şi prin sinoade, în monumentul impunător, care era sistemul doctrinar al lui Origen, l-a deformat cu ajutorul unor împrejurări nefavorabile, care în istorie joacă rolul intemperiilor din natură, până ce l-a adus în starea de ruină, pe care Biserica a calificat-o şi urgisit-o apoi ca atare, din ordinul împăratului teolog Iustinian.

O şcoală întreagă, cu toate gloriile sale, nu putuse poate nu voise să distrugă aureola lui Origen, necondamnându-l. Nu-l condamnă şcoala, ci îl condamnă în schimb Biserica din patria în care Origen nu putuse fi profet. Trebuie deci să revenim la Alexandria autoritară a lui Dimitrie, Iraclas şi Petru, pentru a descoperi « ereziile » lui Origen şi a-l vedea condamnat ca un eterodox periculos.

Din Origen a făcut o victimă, după atâtea încercări, nu ştiinţa luminată şi relativ senină, ci neştiinţa îngustă şi pătimaşă, cu imensul ajutor dat de ierarhia bisericească, prin acţiunea antiorigenistă, a lui Teofil al Alexandriei şi Epifaniu, şi… de erudiţia teologică, prin campania literară a lui Ieronim.

În anumite probleme, asupra cărora Biserica nu se pronunţase, cum nu s-a pronunţat asupra unora nici până astăzi, Origen a înţeles totuşi să-şi dea cu titlul de ipoteze umilele sale păreri proprii. Biserica a folosit munca lui Origen pentru marea operă de formulare a dogmelor din secolul al IV- lea, luând din el tot ce i-a convenit, şi când, după aceasta, că din Origen rămân încă afirmaţii, cărora nu le putea găsi loc şi justificare în sistemul său, nu vede în ele ceea ce înţelesese autorul lor, îi face proces de intenţii şi scrierile sale sunt mai puţin folosite şi cu rezerve, până ce împrejurările aţâţă unele pasiuni şi ridică cu ele furtuna, în care începe să nu se mai vadă în Origen decât un simplu eretic.

După ce Biserica luase deci din Origen tot ce-i trebuise şi convenise, aruncă restul cu oroare şi desgust, îngropând sub anateme grele, ca « părinte al tuturor ereziilor », pe cel ce fusese totuşi « părintele teologiei » . [x]

B) Eshatologia în concepţia lui Origen

Περὶ αρχων este primul mare sistem de teologie creştină cunoscut, un sistem foarte complet de filozofie religioasă, încercare monumentală, dar prematură şi îndrăzneaţă, căreia nu-i lipsesc unele defecte, contuzii chiar, şi unele contradicţii, în parte efectul grabei – atâtea motive, ca opera lui Origen să pară himerică şi mai ales periculoasă.

Ceea ce vroia Origen, în fond, prin această „ summa theologica ”, era să ridice, pe baza regulei de credinţă, un edificiu ştiinţific de doctrină, idee, pe care la acea vreme numai un om de geniu putea s-o conceapă. Întreprinderea era riscantă, dar grandioasă.

Origen susţinea, după învăţătura creştină curentă, nemurirea sufletului. Acesta nu moare o dată cu trupul. În momentul morţii el este răsplătit după faptele săvârşite în viaţă. Paradisul sau raiul, locul în care sunt aşezaţi sfinţii, îndată după moarte, este încă pe pământ. În el se intră în urma unui botez de foc, prin care nu pot trece decât cei buni.

Paradisul este un loc de educaţie. Cum starea în care sunt sufletele nu este deocamdată destul de perfectă încât să fie vrednice a gusta suprema fericire, ele se pregătesc şi se instruiesc aici. Capătă mai întâi cunoştinţa elementelor, faptelor şi fenomenelor de pe pământ şi explicaţia lor. Se ridică apoi în văzduh, unde continuă să înveţe. Ascensiunea lor continuă, pe urmă, din spaţiu în spaţiu, din cer în cer, devenind din ce în ce mai pure, mai eterice, mai subtile. Până la urmă, ajung în împărăţia cerurilor. Acolo ele devin spirite pure, dobândesc ştiinţa desăvârşită şi vederea completă a lui Dumnezeu, suprema fericire şi devin asemenea Lui.[xi]

Despre lume, Origen afirmă că nu este eternă. Lumea va pieri prin foc. Materia ei însă nu va fi complet consumată, ci va suferi o schimbare de calitate şi o transformare a chipului, devenind cerul nou şi pământul profeţit de Isaia şi fundamentul lumii ce urmează, a cărei populaţii nu poate fi concepută ca lipsită de materia corpurilor.

Origen subscrie dogma învierii trupurilor. Faptul că trupul omenesc nici în viaţa aceasta nu-şi păstrează identitatea cu sine, în ce priveşte moleculele organice ce-l alcătuiesc, determină pe Origen să găsească identitatea dintre trupul muritor şi cel înviat în altceva decât în materia sa schimbătoare şi anume în formă, care s-a dovedit statornică, în ciuda atâtor fluctuaţii cărora este supusă materia organică, făcând ca chipul unei persoane să fie acelaşi în orice stadiu al vârstei. Învierea este, deci, restaurarea nu a materiei, ci a chipului corpului omenesc schimbat în mai bine, care-şi modelează un nou trup.

Judecata generală care urmează învierii nu trebuie înţeleasă după litera Evangheliei, ci în sens spiritual. Nu poate fi vorba de un răstimp sau de un loc de judecată, de registre în care să fie înscrise faptele oamenilor, ori de o sentinţă pur judecătorească, ci de revelaţia intimă a lui Hristos în sufletele oamenilor, care deşteaptă conştiinţa şi pune totul în lumină.

Răsplata nu este de ordin material, ci constă, pentru cei buni, în cunoaşterea şi contemplarea tot mai adâncă a raţiunii lucrurilor, culminând cu vederea lui Dumnezeu, ca o împlinire a unei aspiraţii înnăscute a sufletului omenesc.

În contrast cu cei buni, care se împărtăşesc de înţelegerea adâncă a existenţei, cei păcătoşi zac în neştiinţă. Potrivit cu natura corpurilor incoruptibile ce vor primi şi păcătoşii, focul ce-i mistuie nu este nici el material.

În ce priveşte durata chinurilor celor păcătoşi, Origen afirmă de multe ori, cu Biserica, veşnicia lor : „ Oricine se desparte de Iisus cade în focul veşnic, de un altfel decât focul de care ne folosim noi. Nu există foc etern printre oameni, nici chiar foc care să dureze mai îndelung, căci aici jos, orice foc se stinge repede; veşnic este, din contră, acest foc despre care Isaia vorbeştecătre sfârşitul profeţiei sale: « Viermele lor nu va muri deloc şi focul lor nu se va stinge niciodată. »[xii]

Fericirea celor buni şi pedeapsa celor răi nu sunt definitive şi eterne. Natura raţională poate să progreseze sau să decadă, străbătând toate treptele şi situaţiile, după mişcarea şi silinţele liberului arbitru rămas activ. Cel sfânt poate deveni în viaţa viitoare cu totul rău şi invers.

Viaţa de dincolo, ca şi viaţa pământească devine popas de expiere şi iniţiere. Acolo sufletul îşi exercită încă puterea de a alege între bine şi rău. Evoluţia omenească şi evoluţia progresivă a fiinţei decăzute nu se termină nici în viaţa viitoare, ci se desfăşoară într-o serie de alte multe lumi care urmează acesteia, aşa cum un alt lanţ de lumi au precedat-o. Aceste lumi sunt tot atâtea şcoli unde se reeducă fiinţele căzute. Numărul lumilor este postulat şi condiţionat de revenirea de bunăvoie a întregii creaţii spirituale la Creatorul său.

Concepţia lui Origen despre lumile în serie sau „ probele succesive ”, redă silinţele lumii spirituale de a se reîntoarse la Dumnezeu. Înălţările şi prăbuşirile pe care le înscrie ea nu sunt lipsite de dramatism. În acestă pendulare neostoită, singurul punct de sprijin rămâne încredinţarea că oricât de adânc s-ar perverti, spiritul rămâne spirit, adică raţional şi liber într-o oarecare măsură şi, ca urmare, capabil de îndreptare.[xiii]


[i]A rticolele publicate aici sub titlul „Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei„, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului.

[ii] Henri Ccouzel, op. cit. , p. 5.

[iii] Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen , în  « Biserica Ortodoxă Română » , nr. 5 / 1926 , p. 246.

[iv] Pr. Prof. , Sebastian Chilea, op. cit. , p. 63.

[v] Henri Crouzel, op. cit. , p. 8.

[vi] Pr. Prof. Dr. , Ioan  G. Coman, op. cit. , p. 71-73.

[vii] Pr. Prof. , Sebastian Chilea, op. cit. , p. 63.

[viii] Pr. Dr. , Isidor Todoran, Poate fi considerat Origen eretic ? , în « Mitropolia Ardealului » , nr. 7-8 / 1959 , p. 545.

[ix] Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen , în  « Biserica Ortodoxă Română » , nr. 5 / 1926 , p. 247.

[x] Ibidem , nr. 11 / 1926 , p. 631.

[xi] Pr. Magistr. Marin M. Braniste, Eshatologia în concepţia lui Origen , în  « Studii Teologice » , nr. 7-8  / 1958 , p. 441.

[xii] Ibidem , p. 446.

[xiii] Ibidem , p. 448.

____________________________

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri