2. Învăţătura despre Apocatastază a Sfântului Maxim Mărturisitorul[i]

Viaţa şi opera

Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost cel mai adânc cugetător al veacului VII. S-a născut la Constantinopol, în jurul anului 580, dintr-o familie nobilă. Şi-a format o cultură înaltă şi a ajuns primul secretar al împăratului Heraclie. În anul 630 a îmbrăţişat monahismul într-o mănăstire la Chrysopolis-Scutari, de cealaltă parte a Bosforului. În anul 646, Sfântul Maxim a plecat la Roma, unde a combătut ani în şir erezia monotelită şi a reuşit să determine pe papa Martin I ca, în Sinodul de la Latran din 649, să condamne monotelismul şi pe partizanii acestuia.

Constans II va dispune arestarea Sfântului Maxim şi a ucenicului său, Anastasie, şi aducerea lor la Constantinopol, în 653. Sfântul Maxim va fi exilat la Bizya, în Tracia. Moare la 13 august 662, în vârstă de 82 de ani.

Ştiinţa, credinţa şi dârzenia cu care şi-a apărat convingerile sale, în special existenţa a două voinţe şi a două lucrări în Mântuitorul, i-au adus supranumel de „ Mărturisitorul ”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul este un teolog universal, ca marii Părinţi ai secolelor IV şi V. El scrie aproape în toate domeniile teologiei : exegeză, dogmatică, ascetică, mistică, liturgică, poezie.

Dintre operele sale cele mai importante amintim :

  • Scolii la operele Sfântului Dionisie Areopagitul
  • Ambigua la Sfântul Grigorie Teologul
  • Despre cele două firi ale lui Hristos
  • Despre cele două voinţe ale Unui singur Hristos, Dumnezeul nostru
  • Despre suflet
  • Capete teologice
  • Mistagogia [ii]

Apocatastaza

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există trei feluri de Apocatastază. Prima este cea care are loc în fiecare om prin împlinirea raţiunii virtuţii. A doua este Apocatastaza întregii firi  întru nestricăciune şi nemurire, prin învierea lui Hristos. A treia este Apocatastaza puterilor sufletului în starea lor de dinainte de cădere, Apocatastază pe care o are în vedere şi Sfântul Grigorie de Nyssa.

Sfântul Maxim scrie : „ Trei restaurări ( apocatastaze ) cunoaşte Biserica. Una e a fiecăruia în parte, potrivit cu raţiunea virtuţii : prin aceasta se restaurează cel ce a împlinit în sine raţiunea virtuţii. A doua e aceea a firii întregi la înviere : este restaurarea întru nestricăciune şi nemurire. Iar a treia, de care şi vorbeşte mai mult în cuvintele sale Grigorie al Nyssei, este restaurarea puterilor sufleteşti căzute prin păcat în starea în care au fost zidite.”[iii]

Sfântul Maxim arată că, aşa cum întreaga zidire râvneşte la redobândirea nestricăciunii, acelaşi lucru se întâmplă cu şi toate sufletele. Aceasta nu înseamnă, însă, că toate sufletele vor ajunge să împărtăşească bunătăţile dumnezeieşti, cum se va întâmpla cu sfinţii. Sufletele păcătoşilor vor dobândi cunoştinţa bunătăţilor dumnezeieşti şi îşi vor da seama că Dumnezeu nu este cauza răului, dar nu vor dobândi comuniunea cu Dumnezeu. „ Şi astfel, prin cunoaşterea bunătăţilor, iar nu prin împărtăşirea de ele, să reprimească sufletul puterile sale şi să fie restaurat în starea dintâi, şi să se arate că Ziditorul nu e pricina răului.”[iv]

Potrivit Sfântului Maxim va exista o deplină Apocatastază a întregii creaţii, căci prin voia Atotputernicului se va vădi bunătatea Lui, şi „ El îi va aduna pe toţi laolaltă, îngeri şi oameni : pe cei buni şi pe cei răi, deopotrivă.” Dar, deşi Dumnezeu va cuprinde toate, nu toţi oamenii îl vor cunoaşte la fel pe Dumnezeu. Alături de El se vor strânge toţi, dar îngerii şi sfinţii se vor bucura de fericirea veşnică, iar ceilalţi vor cunoaşte chinurile veşnice.

Sfântul Maxim afirmă că cel din iad este iubit de Dumnezeu şi preţuieşte pe Dumnezeu; dar nefericirea lui constă tocmai în faptul că este despărţit de El şi petrece cu cei ce-l urăsc şi pe care el însuşi îi urăşte. „ Şi lucru mai chinuitor şi mai cumplit decât orice chin e să te afli pururi cu cei ce te urăsc şi cu cei urâţi, chiar fără chinuri, dar încă şi cu ele; şi să fii despărţit de cel ce te iubeşte şi de cel iubit ( preţuit ). Căci Dumnezeu nici nu e urât de cei judecaţi, ca Unul ce judecă drept, fiind şi numindu-se după fire Iubire, nici nu urăşte pe cei judecaţi, căci desigur că e după fire liber de patimă ”.[v]

Comentând opiniile Sfântului Maxim despre Apocatastază, părintele Gheorghe Florovski, afirmă că Dumnezeu le va înapoia păcătoşilor tot ceea ce aceştia au pierdut când au ales calea păcatului şi sufletele acestora îşi vor redobândi toate însuşirile de la începuturi, dar nu îl vor împărtăşi pe Dumnezeu şi nu vor cunoaşte comuniunea teurgică. Lor le va lipsi mereu comuniunea cu Dumnezeu şi îşi vor da seama de greşeala pe care au săvârşit-o atunci când nu au vrut să primească iubirea Domnului şi au apucat pe drumul întunericului şi al pierzaniei, şi astfel ei se vor osândi singuri prin mişcarea rea a cugetului lor.[vi]

Astfel, în opinia  Sfântului Maxim cele trei feluri de Apocatastază sunt : convertirea, învierea şi „ cea despre care vorbeşte Grigorie în scrierile sale şi care este restaurarea puterilor sufleteşti în starea primordială, pierdută prin păcat. Într-adevăr, după cum prin înviere întreaga natură umană va primi din nou nestricăciunea trupului, la fel puterile sufletului, după o lungă succesiune de veacuri ( μακροις αι̉vsi ) vor lepăda chipurile răului înscrise în memorie. După ce a străbătut toţi vecii fără oprire, ele ( puterile sufleteţti ) ating pe Dunmezeu cel infinit. Sufletul va fi astfel restaurat în starea lui primordială şi va arăta tuturor căci Creatorul nu este cauza păcatului ”.[vii]

Aşadar, toţi oamenii, drepţi şi păcătoşi laolaltă, vor fi apocatastaziaţi întru „ veşnică vieţuire ”, dar în vreme ce drepţii vor cunoaşte „ veşnica fericire ”, păcătoşii vor trăi „ veşnica nefericire ”. Sfântul Maxim arată că „ veşnica fericire ” reprezintă „ singura viaţă veşnică în înţelesul adevărat al cuvântului ”.[viii]

3.  Alţi Părinţi ai Bisericii despre Apocatastază

Pe lângă cei menţionaţi deja ( Origen, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Marcu Eugenicul ), şi alţi Părinţi ai Bisericii au abordat problema teoriei Apocatastazei sau au menţionat-o măcar în scrierile lor.

Astfel, în opinia unor teologi mai noi, primul teolog care a pus în mod clar în spaţiul creştin problema restaurării universale a fost Sfântul Clement Alexandrinul. Noţiunea de Apocatastază este prezentă la Sfântul Irineu ( în Adversus haereses ), precum şi la Tertulian ( în De resurrectione carnis )[ix] sau în Ambroziaster ( scris pe în timpul Papei Damasus, cel mai târziu în 384 ).[x]

Apocatastaza, în sens origenist, a fost susţinută şi de Evagrie Ponticul şi Didim cel Orb.[xi]

Rufin , ucenicul credincios al lui Origen, crede că pedeapsa diavolului este veşnică, dar a osândiţilor este vremelnică, iar Sfântul Justin Martirul socoteşte că pedepsele osândiţilor iau sfârşit prin moartea sufletului.[xii]

Sfântul Grigorie de Nazianz menţionează Apocatastaza, iar după Sfântul Antonie , Apocatastaza nu este o doctrină şi nici tema unui discurs, ci rugăciune pentru mântuirea tuturor.[xiii]

În secolul al VIII- lea , Sfântul Gherman al Constantinopolului semnalează faptul că în operele Sfântului Grigorie de Nyssa au fost interpolate texte cu învăţătura despre Apocatastază.

În secolul al IX- lea, Sfântul Teodor Studitul va accepta acelaşi sens al Apocatastazei cu cel precizat de Sfântul Maxim Mărturisitorul.[xiv]

Arătând adâncimea învăţăturii despre Apocatastază a Sfântului Grigorie de Nyssa,  Sfântul Varsanufie afirmă : „ Despre Apocatastază el vorbeşte clar, dar nu face afirmaţia că încetând chinul pedepsei, omul trebuie să fie restaurat în starea în care el era la început, adică în starea de spirit pur.”[xv]

Dacă Sfântul Grigorie de Nyssa va elimina din conceptul origenist despre Apocatastază ideea revenirii fiinţei umane la starea de spirit pur, Sfântul Ioan Gură de Aur va aduce Apocatastaza şi mai aproape de conceptul ortodox despre restaurarea tuturor.[xvi]

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că : „ Dumnezeu oferă şi diavolului, pururea, cele bune. Dar acesta nu voieşte să le primească. Şi în veacul viitor oferă tuturor cele bune. Căci este izvorul celor bune, din care izvorăşte bunătatea. Dar fiecare participă la cele bune după cum s-a făcut pe sine capabil de ele ”.[xvii]


[i]Articolele publicate aici sub titlul „Apocatastaza origenista si implicatiile ei dogmatice” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei„, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului!)

[ii] Pr. Prof. Dr. , Ioan G. Coman , op. cit. , p. 181-183.

[iii] Hierotheos de Nafpaktos, op. cit. , p. 244-245.

[iv] Ibidem , p. 245.

[v] Pr. Prof. , Dumitru Staniloae, op. cit. , p. 269.

[vi] Hierotheos de Nafpaktos, op. cit. , p. 245.

[vii] Pr. Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa , Ed. IBMBOR , Bucureşti , 1996 , p.  363-364.

[viii]Hierotheos de Nafpaktos, op. cit., p. 246.

[ix] Pr. Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa , Ed. IBMBOR , Bucureşti , 1996 , p. 360.

[x] Drd. Ierom. , Antonie Plamadeala, op. cit. , p. 574.

[xi] Pr. Prof. Dr. , Ion Bria, Eshatologia sau lumea viitoare , în  « Ortodoxia » , anul XLVII ( 1995 ) , nr. 1 – 2 , p. 91. ; vezi şi dsaurel. free. fr. / Apocatastase /  Table_mat . htm

[xii] Mircea Vulcanescu, Condamnarea lui Origen , art. în  « Viaţa românească » , nr. 11-12 / 1994 , p. 110.

[xiii] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu , Ed. Anastasia , Bucureşti , f.a. , p. 107. ; vezi şi Hristu Andrutsos , Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene , Editura şi Tiparul Tipografiei Arhidiecezane , Sibiu , 1930 , p. 470.

[xiv] Pr. Dr. , Vasile Raduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa , Ed. IBMBOR , Bucureşti , 1996, p. 364.

[xv] Pr. Magistrand , Marin. M. Braniste, Eshatologia în concepţia lui Origen , în  « Studii Teologice », nr. 7-8 / 1958 , p. 451.

[xvi] Ibidem. , p. 452.

[xvii] Pr. Prof. , Dumitru Staniloae, op. cit. , p. 269-270.

_________________________

Pr. Gabriel Militaru

Anunțuri