1498_45c1effeeef80

O sexualitate obsedantă, obositoare, invadează azi viaţa publică. Astăzi nu se mai vorbeşte despre iubire, nici despre eros, ci doar despre sexualitate. Pierderea universală a sfinţeniei coboară iubirea la ceva cu totul lipsit de importanţă, la nivelul unei simple descărcări fiziologice. Se face dragoste fără dragoste, fără bucurie şi chiar fără plăcere: un erotism de bâlci, la îndemâna oricui, fără suflet şi fără tandreţe.

În timp ce pentru lumea de azi sexualitatea este un mijloc egocentric de a dobândi plăcere, pentru credinciosul creştin, sexualitatea este unul dintre acele aspecte ale vieţii umane care implică cel mai înalt grad de responsabilitate,  fiind indisolubil legată de exigenţa naşterii şi creşterii pruncilor în cadrul familiei.

Diferenţierea sexuală şi sexualitatea sunt elemente ale creaţiei bune a lui Dumnezeu şi sunt intrinseci naturii umane, fiind dăruite de Creator „de la început”. Ca funcţiune esenţială a naturii umane, genul permite procrearea, care de la început, şi nu în urma căderii, este binecuvântată de Dumnezeu ca mijloc prin care persoanele care‑i poartă chipul să poată participa la activitatea Sa creatoare (Fac. 1, 28; 2, 23‑24). Dacă evităm să confruntăm genul cu sexualitatea (căzută), atunci este evident că genul are într‑adevăr şi semnificaţie ontologică, precum şi o profundă dimensiune spirituală. Prin el, bărbatul şi femeia pot împlini porunca divină de a se înmulţi şi a umple pământul, dar se pot împlini şi unul pe celălalt prin iubire.

În taina căsătoriei, Biserica intervine pentru a da iubirii sexuale dimensiunea ei completă, pentru a elibera puterea de iubire a omului de necesitatea naturală, şi pentru a reflecta în unirea bărbatului şi a femeii, imaginea Bisericii şi darul vieţii adevărate. Ortodoxia priveşte căsătoria ca pe o vocaţie creştină, o unire în şi cu Hristos. Ţinta finală a cestei vocaţii este identică cu a monahismului: theôsis (îndumnezeirea) sau participarea eternă la viaţa lui Dumnezeu.

Dacă tradiţia biblică şi patristică par să pună uneori sexualitatea şi plăcerea sexuală într‑o lumină nefavorabilă, trebuie precizat că puterea ei copleşitoare ne poate duce uneori la păcat, dar sexualitatea nu este în sine rea sau păcătoasă. Legea ebraică, de pildă, prescrie pedepse aspre pentru diferite tipuri de activitate sexuală, considerate aberante sau nenaturale, fiecare dintre acestea ameninţand atât familia, cât şi societatea, deoarece sunt motivate de pofta trupească egocentrică. Pe de altă parte, procreerea este privită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu, până acolo încât El introduce căsătoria de levirat pentru a asigura continuitatea numelui şi neamului celui decedat (Deut. 25, 5‑6; Fac. 38, 8; Mt. 22, 23).

În acelaşi ton, textele liturgice bisericeşti avertizează în mod repetat asupra realităţii ispitelor şi a stricăciunii posibile asociate comportamentului sexual, şi totuşi nu condamnă sexualitatea în sine.

Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Israel implică o responsabilitate şi un angajament reciproc. El le dă primilor oameni misiunea: „Creşteţi şi vă înmultiţi şi umpleţi faţa pământului şi îl supuneţi”, oferindu-le astfel dominaţia asupra creaţiei lui Dumnezeu Însuşi. Acest mandat implică atât binecuvântare, cât şi responsabilitate, elementele componente ale „Legământului”.

Expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care „sexualitatea genitală” poate fi adecvată la un sfârşit bun, potrivit, este contextul unei uniri conjugale binecuvântate, monogame şi heterosexuale. Fiecare adjectiv este important.  „Monogamă” pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său faţă de poporul Său este total şi fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv şi total a două persoane, una faţă de cealaltă, ca reflecţie a unicităţii şi fidelităţii angajamentului lui Hristos faţă de Biserică. „Heterosexuală”, întrucât „Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie”, cu scopul de a procrea: continuarea creaţiei prin unirea a două vieţi într o îmbrăţişare plină de dragoste, care, în cuvintele ceremoniei căsătoriei, va produce fructul trupurilor lor, copii frumoşi. „Binecuvântată”, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul şi femeia cu capacitatea şi chemarea de „a naşte şi a se înmulţi”( Fac. 1, 28) şi numai El, prin binecuvântarea Sa, poate crea viaţa în uter. Şi în fine, „Conjugală”, pentru că unirea la care Dumnezeu îi cheamă pe bărbat şi pe femeie, reprezintă o „nouă creaţie”, făcând din doi „un singur trup”, născând copii, împlinindu se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.

După planul lui Dumnezeu, căsătoria este fundamentul celei mai ample comunităţi a familiei, pentru că instituţia însăşi a căsătoriei şi iubirea conjugală sunt rânduite pentru procrearea şi educarea copiilor, care sunt cununa căsătoriei.

În momentul actului conjugal, bărbatul şi femeia sunt chemaţi să confirme în mod responsabil dăruirea reciprocă de sine pe care au făcut-o în legământul căsătoriei. Or, logica dăruirii totale de sine faţă de celălalt comportă deschiderea potenţială către procreaţie: căsătoria este astfel chemată să se realizeze şi mai deplin în familie.

În primul rând, Dumnezeu Creatorul, El Însuşi autor al căsătoriei, a înzestrat unirea conjugală cu multiple valori şi scopuri. Totuşi, trebuie să reţinem că instituţia căsătoriei nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăşi natura ei de legământ indisolubil între persoane şi binele copiilor cere ca şi dragostea reciprocă dintre soţi să se exprime în modul cuvenit, să sporească şi să se maturizeze. În această perspectivă, a unei legi înscrise în firea omului de însuşi Creatorul lumii, lege care stabileşte legătura dintre sexualitate şi procreare, orice intervenţie cu scopul de a o încălca este ilegitimă.

Biserica aminteşte noilor soţi că se află în faţa puterii creatoare a lui Dumnezeu. Ei sunt chemaţi să devină părinţi, adică să coopereze cu Creatorul pentru a da viaţă. Înzestraţi de Dumnezeu cu puterea sa creatoare, manifestată sub forma zămislirii şi a naşterii pruncilor, soţii creştini trăiesc în credinţa conlucrării tainice dintre ei şi Creator în momentul concepţiei.

Unirea nupţială este imaginea unirii între Hristos şi suflet, între Hristos şi Biserică. De aceea, unirea nupţială, cu implicaţia ei sexuală, îşi găseşte împlinirea în comunitatea eclesială. Binecuvântată în Biserică, ea stă în slujba Bisericii, continuând lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu prin procreere, reflectând iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru Biserică şi prin aceasta pentru lume, şi fiind un martor al iubirii între soţi, care poate să i ducă la viaţa veşnică.

Totuşi, iubirea aceasta, exprimată în experienţa conjugală, este în forma ei cea mai pură, transcendentă dincolo de sine. Scopul ei ultim vizează transcenderea experienţei carnale şi concentrarea în întregime asupra lui Dumnezeu. Dragostea erotică îşi găseşte împlinirea în autenticul eros.   Este o iubire nu mai puţin pasională, nu mai puţin care se neagă pe sine şi care trece de sine, decât iubirea conjugală umană în forma ei cea mai pură. Este o iubire ce răspunde iubirii lui Dumnezeu (cf. I In. 4, 10), mişcarea cea mai adâncă a sufletului, pe care nu o putem produce sau susţine. Ea este iniţiată şi susţinută de iubirea pasională a lui Dumnezeu, acţionând în sufletul omenesc sau în întreaga persoană umană.

În măsura în care capătul şi împlinirea ei este Dumnezeu Însuşi, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepăşi, de a tansforma pofta trupească în eros autentic. Dacă reuşeşte acest lucru  păstrând în acelaşi timp intimitatea şi bucuria relaţiilor sexuale conjugale – unirea conjugală devine chipul lui Hristos şi a Bisericii. Prin urmare, iubirea conjugală are un profund caracter eclesial care face din casa creştinului ceea ce Sfântul Ioan Hrisostom numea „o mică biserică”.

Omul a fost creat bărbat-femeie înainte de cădere şi comunitatea conjugală este vizibil voită şi binecuvântată de Dumnezeu: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte…

Bibliografie:

Paul Evdokimov – Taina Iubirii

John Breck – Darul sacru al vietii


Psa. Otilia Gabriela

a-heartdivider-flowers

Anunțuri