dscf06201

„O noua zi ar trebui sa fie, dar pentru tine, cel care suferi, zilele seamana una cu cealalta. O zi trece greu si dureros si pare atat de lunga ca un veac… Ca-ntr-un joc cu ritualuri stricte, urmezi pasii care aproape se impun. Si daca e dimineata, trebuie sa fie si micul dejun, un mic dejun obisnuit deja: ceaiul singuratatii si un sandvis cu sperante spulberate.

Ceaiul singuratatii este rece si amar, pana si cana in care e pus e-nlacrimata. Sa gusti din el? Ce folos? Ii cunosti atat de bine „aroma” si efectul ei, incat nu mai e nevoie… Din sandvisul cu sperante spulberate mai gusti macar pentru a-ti aminti ca ai avut candva sperante, dar si din acesta mai ramane un colt.  De-ajuns pentru micul dejun. Cand iesi din casa nimeni nu trebuie sa stie ce a fost pe masa ta, pentru ca daca cineva ar sti si nu ar intelege, in zadar ar fi.

Pasii te poarta pe carari cunoscute sau necunoscute, urcand treptele orelor pana acolo unde te asteapta din nou masa, pranzul cel de toate zilele. Si… incalzesti supa disperarii, o rastorni in farfuria rece, asezi si lingura… si-atat. Lingura ramane langa farfurie, pentru ca aburii supei iti taie respiratia sufletului si nu te mai poti apropia de masa. Si tot pentru pranz ar mai fi niste snitele din amintiri, dar nu le mai gusti, pentru ca parca nu mai ai puterea sa le digeri. Preferi coltul de sandvis cu sperante spulberate care a ramas de la micul dejun… si e de-ajuns.

Supa disperarii se raceste si aburii ei nu-ti mai sufoca sufletul, dar ramane acolo, in farfurie, pentru o alta zi, pentru un alt pranz sau pur si simplu ramane acolo.

Minutele curg alene, timpul toarce din fuiorul sau nevazut. Sa numeri minutele, orele, ce rost mai are, daca veacul zilei ramane tot veac? Iti duci povara tristetilor si a singuratatii, trecand prin catacombele disperarii, izbindu-te de peretii reci si intunecati… si tot mergand in ritmul timpului, in urma sau inaintea lui, ajungi la poarta serii.

Daca e seara, cina trebuie servita. Hm! Cina! Cina o pregatesti in sufletul tau, din pulbere de stele si din franturi de luna, din colturi de intuneric si din broboane de nori, pe care noapte de noapte le-ai faramitat in bolul lacrimilor tale. Hm! Cina, nu mai e nevoie sa o servesti, pentru ca e in inima ta…

Iti frangi mainile ca si cum ai impacheta durerea, dar nu exista nici un cos la care sa o arunci. E noapte si ar trebui sa dormi, dar cum sa dormi cand gandurile nu-ti dau pace? Si cum sa dormi cand stii ca te asteapta un acelasi veac al zilei, acelasi mic dejun cu un ceai al singuratatii si un sandvis cu sperante spulberate, un pranz cu o supa a disperarii si niste snitele din amintiri, pe care nu le mai digeri si o cina din pulbere de stele…!!!

In intuneric, cu privirea atintita in tavan si cu lacrimile siroind prin colturile ochilor, nu mai stii daca mai trebuie sa astepti ceva… Bataile inimii tale au fost inlocuite de suspine si suspinele dor, si tu ai vrea sa dormi, dar cum sa dormi? Cum?

– Sunt incarcerat… si nu are cine sa ma salveze, nu are cine…soptesti sa te auzi doar tu.

Gresesti, dragul meu prieten, dragostea este cea care salveaza. Numai ea stie sa dea sens veacului zilei si sa-ti schimbe micul dejun, pranzul si cina in mese festive. Trebuie doar sa speri si sa inveti sa iubesti, pentru ca lumea s-a nascut din iubire si, mai important decat toate, „… Dumnezeu este iubire

E noapte… e timpul sa dormi! Stergeti lacrimile, trebuie sa visezi, sa dormi si sa visezi, si poate in vis intalnesti iubirea… si-atunci cand intalnesti iubirea adevarata, nu te mai poti desparti de ea. E singura care stie sa fuzioneze din vis in realitate si din realitate in vis. Toate trec in lumea asta,  iubirea insa ramane. Ea sparge barierele timpului si pe cele ale spatiului, iesind intotdeauna invingatoare. Nimic din lumea aceasta nu poate invinge iubirea, cu ea veacul zilei e usor si placut. Numai iubind poti trai frumos si numai iubind poti trai cu-adevarat. E greu sa crezi acum cand tristetea nu-ti da pace, dar incearca si vei vedea ca toate isi gasesc rezolvarea din iubire si prin iubire.

Cu toate cate sunt in sufletul tau si cu altele care vor veni, sa speri intr-o dimineata insorita cu un mic dejun luminos… Sa cauti iubirea, sa iubesti, sa speri si sa iubesti!

………….

Lacrimi, suspine, durere, suferinta, disperare, tacere si iar tacere. Asa arata poate tabloul complet al celui care sufera. Cu mainile incrucisate asteapta si nu stie daca mai are ce astepta. Incremenit intr-o durere adanca, nu mai striga, nu mai cere, nu mai spera. Cortina intunericului s-a lasat peste omul din el si nu mai vrea sa creada ca poate fi si altfel. Si totusi poate fi. Intotdeauna o poarta care a putut fi inchisa se poate deschide. Totul e sa vrei… si daca vrei, poti. Cheia cu care se poate deschide un suflet inchistat de durere este rugaciunea. Speranta celui care sufera este rugaciunea. Lumina celui care sufera este rugaciunea, chiar daca in sufletul lui este intuneric: „… lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o„.”

( Texte preluate din cartea Mihaelei IonGanduri pentru cei ce sufera„, Ed. Andreas, 2008 )

Pr. Gabriel

a-heartdivider-flowers1

Anunțuri