egypt20029

„Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentînd un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele Şefilor de Stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

Părinţii ne spun că monahii sunt pur şi simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinţei, bine ştiind că aceasta este capabilă, aşa cum spune Evanghelia, să mute munţii. După aceiaşi Părinţi, orice credincios poate deveni un monah interiorizat” care – fie că este căsătorit sau celibatar – găseşte echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieţii sale personale. În acest caz, simpla lui existenţă, prezenţa lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi aşezate, constituind o mărturie care izbăveşte de plictisul şi mediocritatea vieţii curente. În Rusia comunistă, un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianţa de plictis creată de atâţia doctrinari fanatici.

Un om înnoit este, înainte de orice, un om al rugăciunii, o fiinţă liturgică: omul care cîntă Sanctus, cel care îşi rezumă viaţa prin cuvîntul Psalmistului: “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atît cât sunt viu”. În contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a îndemnat de curând pe credincioşii care nu pot avea o viaţă liturgică regulată să devină ei înşişi biserici, prelungind liturghia în viaţa lor zilnică; ei trebuie să-şi transforme existenţa în slujire, să arate celor necredincioşi un chip luminat de surâsul liturgic şi să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decît vorbele compromise.

O asemenea prezenţă “liturgică” sfinţeşte orice parte a lumii şi contribuie la adevărata pace, despre care vorbeşte Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului şi peste osteneala fiecărui om. În uriaşa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul – preot al vieţii sale, muncitor sau învăţat – face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec. Astăzi, când în Rusia sovietică persecuţiile se înăspresc, într-un climat de tăcere martirică, o splendidă şi surprinzătoare rugăciune circulă printre credincioşi, chemîndu-i să-L “mângâie pe Duhul Sfânt” prin dragostea şi lepădarea lor de sine: “Miluieşte-ne pe noi, binecuvintează-ne laolaltă, pe noi, tîlharii şi samaritenii, pe cei ce ne prăbuşim în cale şi pe preoţii care trec nepăsători, pe toţi cei asemenea nouă, călăi şi victime, pe cei care blesteamă şi pe cei blestemaţi, pe cei care ţi se împotrivesc şi pe cei care se închină în faţa iubirii Tale. Adună-ne pe toţi în Tine, Părinte Drept şi Sfânt…

Părinţii Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un “bărbat apostolic”. Credinţa lui corespunde textului de la sfîrşitul Evangheliei după Marcu, aparţinând “celui care calcă peste şerpi, vindecă orice boală, mută munţii şi învie morţii dacă aceasta este voia lui Dumnezeu” (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinţei şi să nu se îndepărteze de la ţinta sa. Da! Trebuie spus şi iarăşi spus fără încetare, că această vocaţie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare faţă de cel mai direct şi realist înţeles al Evangheliei. Şi nu e vorba nici de marii sfinţi, nici de aleşii speciali. Toate aceste fapte amintind măreţia unor minuni stau la îndemîna credinţei noastre, iar chemarea h Dumnezeu – a cărei putere sporeşte prin slăbiciunea noastră – se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărîrea imediată şi fermă a spiritului nostru, de credinţa noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioşie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil şi se vor putea face minuni.

E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, “trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el”. E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.

Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…

Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad.  Dumnezeu lasă deoparte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără  logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L  anunţa toată viaţa pe Cel care vine, aflându-Se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, plin de “beţia sobră” care te îndeamnă să spui oricărui trecător, “Vino şi bea”. Omul înnnoit este cel care cântă, împreună cu Sfântul loan Scărarul: “Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te…”

Icoană a tuturor perfecţiunilor, lisus Hristos este singurul Episcop suprem, dar şi singurul laic suprem, de vreme ce El este Sfântul, adică omul cel nou prin excelenţă. Iată de ce rugăciunea Sa împărătească perpetuează dorinţa tuturor sfinţilor: aceea de a preaslăvi într-un suflet Sfânta Treime şi de a-i reuni pe toţi oamenii în jurul unui singur Potir euharistic. Filantropia divină e dornică să împartă cu noi această bucurie care nu mai aparţine acestei lumi, fiindcă inaugurează Ospăţul împărătesc. În miezul existenţei, acolo unde are loc întîlnirea frontală cu Cel-ce-vine, omul ia chipul lăuntric pe care i-l dă veşnicia divină. Ajuns pe treapta de sus a dorinţelor, el nu poate decît să repete magnificul gând al lui Evagrie, care descrie astfel pe “omul Zilei a opta”:

El este rupt de toate şi unit cu toate,
Nepătimitor dar plin de regească simţire,
Îndumnezeit, dar crezîndu-se pe sine pleavă a
lumii.
Şi fericit mai presus de orice,
Dumnezeieşte de fericit
…”

(fragmente din cartea „Iubirea nebuna a lui Dumnezeu , Paul Evdokimov)

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers6

Anunțuri