Episodul 1: Învăţătura despre viaţă, moarte şi înviere

parinti_prohod

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, Creatorul a toate. Dumnezeu a creat lumea în stare de rai, în stare de nestricăciune şi de veşnicie. El a creat la început o altă viaţă decât aceasta pe care o are creaţia şi umanitatea acum.

Caracterul vieţii de acum este dat de faptul că aducerea la existenţă a lumii cosmice şi a celei umane aparţine lui Dumnezeu, adică creatul este dependent de voinţa lui Dumnezeu, ca origine şi destin. Nu există similaritate între Creator şi creat, chiar dacă Dumnezeu a făcut omul „ după chipul Său ”, adică menit participării la viaţa divină. Lumea creatului nu este veşnică în sine, ci prin har, prin îndumnezeire.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu duce la apariţia unei vieţi noi şi unice, aceea a Cuvântului unit cu trupul. Aceasta este viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care a îmbrăcat trup omenesc. Este o viaţă proclamată de Biserică într-o lume în care toţi suntem confruntaţi cu moartea, viaţă care nu înseamnă o simplă supravieţuire, ci biruinţa asupra morţii, participare la viaţa divină. Este o viaţă de o calitate nouă şi superioară, pe care o pregustăm încă de aici, dar nu intră în posesia noastră decât prin sârguinţa de a ne schimba modul de viaţă, de a ieşi din lumea păcatului şi a câştiga lumea harului.

Viaţa trupească, istoria prezentă, au o semnificaţie capitală pentru veacul eshatologic. Viaţa viitoare nu înseamnă o ruină a creaţiei actuale, ci o înnoire, o transfigurare. În această perspectivă, timpul pe care îl parcurgem acum în viaţa trupească, nu este altceva decât pregătirea pentru viaţa de dincolo de moarte.

Continuitatea între viaţa corporală şi viaţa veacului ce va să vină ( I Tim. IV, 8 ) este întreruptă de moartea fizică, adică „ întoarcerea trupului în pământul din care a fost luat ”, şi a sufletului „ în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor ”. Sufletul, după despărţirea de trup, se întoarce la Dumnezeu ( Ecclesiast XII, 7 ), de la care şi-a primit existenţa, pentru a fi judecat şi pentru a-şi primi, în rai sau în iad, răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământ, din care a fost luat ( Fac. III, 19 ), pentru a se descompune în elementele din care este alcătuit. Astfel, moartea este uşa prin care sufletul intră în veşnicie, trece la o viaţă nouă.

În Sfânta Scriptură se afirmă în mod repetat că nu Dumnezeu a creat moartea, ci că moartea a pătruns în lume din cauza păcatului strămoşesc. În Vechiul Testament se spune : „ Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului… căci dreptatea este nemuritoare .” ( Înţelepciunea lui Solomon I, 13-15 ). Când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a creat ca să moară. Nu l-a creat pe om muritor şi nici nemuritor, ci având posibilitatea să devină muritor sau nemuritor.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel afirmă că : „ … precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el…. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise… ” ( Rom. V, 12-14 ).

După acest păcat moartea a devenit ceva obişnuit pentru oameni, mai întâi moartea duhovnicească, care reprezintă despărţirea omului de Dumnezeu, şi apoi moartea trupească, ce reprezintă despărţirea sufletului de trup atunci când îi vine „ ceasul de pe urmă ”.

De la păcatul protopărinţilor istoria omului este ruptă în două : viaţa şi moartea. În faţa omului se află această alternativă existenţială : „ Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul! Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa! ” ( Deut. XXX, 15, 19 ) sau „ Aşa zice Domnul : Iată, vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii. ” ( Ier. XXI, 8 ).

Moartea este moştenită ca urmare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu ca vină a omului şi ca pedepsire a lui pentru acest păcat de către Dumnezeu. La timpul potrivit, prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a dat omului putinţa de a birui moartea. Mai întâi este învinsă moartea duhovnicească, întrucât omul se uneşte cu Trupul înviat al lui Hristos prin Sfintele Taine, şi apoi este eliberat şi de moartea trupească.

Şi astăzi, cu toate că împărăţia morţii a fost distrusă prin jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos, totuşi, „ moartea este indispensabilă pentru distrugerea completă a răului şi curăţirea naturii omeneşti, căci principiul păcatului se găseşte în zămislirea sa, în chiar sânul mamei, prin urmare în legătura ce uneşte trupul cu sufletul; de aceea acest principiu nu poate fi anulat decât prin ruperea acestei legături ”.

Faţa morţii, ce părea indestructibilă, a fost surpată de învierea lui Hristos, Astfel că, după învierea Sa, moartea este doar un somn ( cf. I Cor. XV, 20 ). Moartea nu mai este semnul condamnării; de aceea creştinul nu are frică de moarte, pentru că dincolo de ea, se află nădejdea învierii ( II Cor. IV, 9-21 ). Creştinii se tem de păcat, nu de moarte.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, prin învierea lui Hristos, s-a schimbat sensul morţii şi scopul existenţei noastre : „ Astăzi, vreme potrivită este iarăşi să grăim acele cuvinte profetice : Unde-ţi este, moarte, boldul ? Unde-ţi este, iadule, biruinţa ? ( Osea XIII, 14 ). Astăzi, Stăpânul nostri Hristos a sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut însăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc de faţa morţii? I-a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire şi somn ”

Nădejdea de a fi unit cu Hristos pentru viaţa veşnică se sprijină, deci, pe faptul învierii lui Hristos, pentru că El este „ Cel dintâi născut din morţi ” ( Col. I, 18 ) . Mântuitorul Iisus Hristos a biruit moartea şi în numele nostru. Cu Trupul Lui a biruit stricăciunea morţii şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi am pătimit împreună cu El şi toţi am înviat împreună cu El. Prin Învierea Sa, „ din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi. ” ( Canonul Paştilor ). El şi-a oferit viaţa ( In. X, 17-18 ), pentru noi şi împreună cu noi, iar dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. ” ( II Tim. II, 11 ).

Prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos, „ ceva radical s-a produs în starea şi istoria umanităţii: a apărut puterea învierii şi vieţii, de care nu sunt capabile puterile morţii…. Umanitatea a fost eliberată, fiind scoasă din starea de victimă în care era ţinută cu sila de păcat, dezbrăcând domniile şi puterile, biruindu-le prin Cruce ”

Cu învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a Fiului, care L-a trimis.

Trecerea de la moarte la viaţă, spre Împărăţia veşnică, se face numai prin înviere. De asemenea, nemurirea sufletului nu ţine de natura lui, ci este un dar al Învierii.

(Nota: articolele publicate aici sub titlul „Invatatura biblica despre viata de apoi” fac parte din propria noastra lucrare de licenta „Problematica actuala a Apocatastazei”, sustinuta in anul 2004 la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Patriarhul Justinian” din cadrul Universitatii din Bucuresti; Toate drepturile apartin autorului!)

Pr. Gabriel Militaru

a-heartdivider-flowers6

Anunțuri