Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El imită pe Hristos Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este pururea în Dumnezeu şi Domnul îi dă harul Său. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi dacă-l iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Cel ce ascultă este înger pământesc, dacă face ascultare fără cârtire şi cu simplitate.
Spitalele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi drept, curat, cu sinceritate, smerenie şi ascultare, la duhovnici distinşi, fie ei şi severi, după care să se împărtăşească cu vrednicie.
Ca printr-o sită este cernută întreaga omenire. Trec anii peste noi, suntem surzi la clopotele Bisericilor care ne cheamă la pocăinţă şi doar când vine moartea, durerea şi boala, îngroziţi că toată ştiinţa medicală nu poate face nimic corpului nostru ruinat, atunci alergăm la rugăciunile preoţilor.
E cam târziu! Totuşi … dacă această nădejde este sinceră, din inimă, ca a tâlharului de pe cruce, atunci mila lui Dumnezeu vine chiar în ceasul acela să aline durerea celui ce-L strigă cu disperare.
Metamorfozând rolul părintelui duhovnic, acesta introduce pe bolnav în sala de aşteptare a Doctorului trupului şi sufletului nostru. Părintele duhovnic pătrunde dincolo de atitudinile şi gesturile convenţionale, în spatele cărora ne ascundem personalitatea atât de alţii cât şi de noi înşine. El sesizează persoana unică, cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Când ne îndreptăm către duhovnic, nu cerem doar iertarea păcatelor, care să ne ofere nădejdea mântuirii, ci mai ales aşteptăm întărirea voinţei, pentru a nu mai păcătui, ştiind prea bine că voinţa de până acum nu ne-a ajutat suficient, n-am învăţat a o folosi. Această întărire a voinţei se face în mod sigur prin rugăciuni şi prin împlinirea canonului ce-l primim, dar mai ales prin alegerea căii de a nu mai păcătui. Iar CALEA, duhovnicul este dator să ne-o arate, să ne încurajeze să călcăm pe ea, să ne ia de mână şi să ne conducă paşii noştri neştiutori, nehotărâţi pe deplin, neînvăţaţi la acest mers întru curăţire, în lumina totală. Să făptuim astfel şi când suntem singuri, să putem fi văzuţi de oricine fără să ne ruşinăm.
Sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios. Dacă duhovnicul ne va da tămada cea mai potrivită pentru boala noastră, în mod sigur ne vom vindeca.Dacă ascultăm de părintele nostru duhovnic, dacă avem încredere în el, să nu ne fie teamă că suntem povăţuiţi greşit. Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să ne descopere adevărul. A trăi în ascultare, înseamnă să ne facem inima sensibilă la orice schimbare duhovnicească din viaţa noastră. Cine nu ascultă de duhovnic, nu ascultă nici de Dumnezeu.
Puţin contează dacă părerea părintelui nostru duhovnic este imperfectă. În măsura în care sunt împlinite poruncile în ascultare şi credinţă în Hristos, Dumnezeu va îndrepta faptele noastre. Ceea ce părea fals se va adeveri. În schimb ceea ce părea desăvârşit, după judecata noastră, nu va fi, adesea, decât reflexul voinţei noastre păcătoase şi Dumnezeu nu va mai fi cu noi.“Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. (Luca 10, 10)
Fără ascultare, fie el episcop sau preot, mirean sau călugăr se poate pierde, pentru că Dumnezeu îl părăseşte pe acela care are prea multă încredere în propria sa inteligenţă.
Dacă suntem gata să ne urmăm duhovnicul şi să avem încredere în el, Dumnezeu sfârşeşte întotdeauna prin a rândui lucrurile întru-un sens pozitiv.
Taina ascultării este una din realităţile cele mai serioase pe drumul mântuirii. Toată lucrarea este a lui Dumnezeu. Preotul numai deschide gura, iar toate le face Dumnezeu. 
În om pot sălăşlui trei voinţe:
q       voinţa sa,
q       voinţa diavolului şi
q       voinţa lui DUMNEZEU.
           
Cea din urmă, voinţa lui Dumnezeu, nu o putem afla decât prin gura părintelui nostru duhovnicesc la scaunul Tainei Sfintei Spovedanii.
Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a deveni liberi, pentru a auzi în inima noastră vocea Duhului Sfânt.
Toţi câţi s-au mântuit au făcut ascultare, fără ascultare neajungându-se acolo unde dorim să fim şi să rămânem pentru veşnicie.
Adevăratul ascultător urăşte voia sa şi o acceptă pe cea a părintelui său duhovnicesc. Pentru aceasta primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi sufletul său contemplă liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odihneşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu, datorită smereniei şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.
Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune, fiind mucenicie de bunăvoie. Pentru că, din nevoinţe ascetice făcute fără ascultare, se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are motiv să se trufească.
Dacă ne vom pune întrebarea cine este preotul (duhovnicul) atunci vom putea spune următoarele: Preotul este un om al lui Dumnezeu şi chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta a preoţiei. Nimeni nu este mai mare ca preotul pe pământ. Şi după moartea sa, preotul tot preot rămâne când se va scula la Judecata cea Mare. Harul preoţiei nu se şterge niciodată.
“Fraţilor, ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”. (Evr. 13, 17)
În fiecare parohie este un om care este al tuturora, pentru că e părintele sufletesc al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul, un om la picioarele căruia creştinii merg a depune mărturiile lor cele mai intime, un om care, prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului şi ale trupului, un om care ştie toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti.
Preotul, în scaunul spovedaniei, împlineşte trei lucrări:
            1.PĂRINTE
            2. DOCTOR  
            3. JUDECĂTOR
Poartă în el Duhul Sfânt şi prin Duhul Sfânt ne iartă păcatele. Dacă am vedea slava Harului Dumnezeiesc în care slujeşte preotul, atunci la această vedere am cădea la pământ, şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă când îşi săvârşeşte slujirea sa, ar deveni un mare nevoitor (ascet) ca să nu întristeze cu nimic Harul Duhului Sfânt care viază în el. Preotul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi asemenea unor îngeri vede cu mintea pe Dumnezeu. Are destulă putere să desfacă mintea noastră de cele pământeşti şi să o statornicească în Domnul. Cine-l întristează pe preot, îl întristează pe Duhul Sfânt care viază în el.
Un preot bun poate transforma duhovniceşte şi poate mântui mii şi mii de suflete. Dar şi credincioşii iubitori de Hristos, prin rugăciunile lor, pot schimba viaţa şi sufletul preotului mai puţin bun.
Toate slujbele săvârşite de preoţi hirotoniţi canonic de Biserică sunt primite la Dumnezeu, indiferent de viaţa lor personală, căci nu ei, ci harul Duhului Sfânt primit la hirotonie lucrează prin ei şi săvârşeşte toate. Preotul este numai un slujitor, un colaborator al Harului, un mijlocitor  între Dumnezeu şi oameni. El numai cât rosteşte cu cuvântul şi Duhul Sfânt care lucrează prin episcopi şi preoţi toate le săvârşeşte.
Însă nimeni nu-şi poate schimba duhovnicul, fără voia celui dintâi, dacă este în viaţă. Cel mai bine şi canonic este ca fiecare creştin să se spovedească la preotul parohiei respective rânduit de Dumnezeu, căci toţi preoţii au acelaşi har.
Nimeni nu poate vorbi de rău pe slujitorul şi robul Domnului – preotul. El spre această slujbă e sfinţit. Şi când o săvârşeşte, chiar păcate de ar fi făcut cumva, el e curat şi luminat ca şi îngerul.
“De va avea şi învăţătură şi aşezare nedreaptă, să nu-l ascultaţi pe el. Iar, de va învăţa drept, apoi la viaţa lui să nu vă uitaţi, ci cuvintele lui să le ascultaţi… Deci, de nu-l vei asculta pe el, te vei osândi”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Satana nu-i poate suferi pe slujitorii preoţeşti pentru că ei aduc jertfa cea fără de sânge prin care este biruit şi ruşinat. De aceea ei încearcă să bârfească pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfinţiţi prin Duhul Sfânt, ca să îndoiască pe credincioşi, şoptindu-le multe bârfeli la urechi. Domnul Dumnezeu, însă, nu îngăduie aceasta şi le va cere El odată socoteală pentru faptele lor.
Precum focul curăţă fierul, transformându-l din rece şi negru în arzător şi luminos, tot astfel Dumnezeu curăţă de păcate şi sfinţeşte pe preoţii Săi liturghisitori. Îngerii vin şi iau toate păcatele preotului ce sunt scrise pe foi albe de hârtie şi le aruncă în foc, pentru că “Sângele cel Sfânt al lui Hristos le-a curăţat”, iar preoţii rămân curaţi şi luminaţi.
De va avea cineva oricâte cărţi şi, citindu-le, să se ostenească a face fapte bune cât de multe, dar de nu va avea duhovnic, nu se poate mântui, fiind cuprins de boala neascultării. Toate patimile, puţin câte puţin, se vindecă prin ascultare. Vindecarea şi, în final, mântuirea stă în deasa sfătuire şi, unde nu este deasă sfătuirea, cad sufletele ca frunzele.
În concluzie, rolul capital al duhovnicului este de a fi călăuză şi îndreptător al credinciosului, ajutându-l să se desprindă din amorţeala păcatului şi a morţii şi să afle Raiul prin pocăinţă, smerenie şi iubirea de vrăjmaşi.
SFATURI ÎN LEGATURA CU DUHOVNICUL SI DUHOVNICIA
 
Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul, decât numai daca cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept si este dezlegat de episcopul sau.
Când cineva s-a marturisit la un duhovnic de mai multe ori si, din pricina ca a cazut în aceleasi pacate, se rusineaza de el si se duce la altul ca sa se rusineze mai putin si sa primeasca un canon mai usor, acela “mai rau mânie pe Dumnezeu”.
Daca duhovnicul constata ca cineva nu este sincer, are datoria sa-l respinga de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l dezleaga Dumnezeu si nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine prin calcarea poruncilor lui Dumnezeu.
În situatia când ne-am mutat la alt duhovnic, dupa ce în prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori sa facem mai întâi o spovedanie generala din copilarie, ca acesta sa ne poata cunoaste bine si astfel sa ne rânduiasca un canon potrivit, spre îndreptare.
Spovedania este necesar sa înceapa la copii de la vârsta de 6-7 ani. De la aceasta vârsta este bine sa fie spovediti si apoi împartasiti la 30 sau 40 de zile pentru ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, în casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti. Copiii cei nevinovati, pâna la vârsta de cinci ani, este bine sa fie împartasiti, daca se poate, si în fiecare Duminica.
Reamintim ca batrânii si bolnavii este bine sa se împartaseasca la fel, la trei-patru saptamâni, daca nu au vreo oprire de la Sfânta Împartasanie. Daca au pacate cu totul grele, de moarte, Sfintii Parinti rânduiesc sa se împartaseasca numai pe patul de moarte sau cum va hotarî duhovnicul lor.
Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici calugari, nici clerici, fara spovedania pacatelor si fara dezlegarea de la duhovnic, deoarece “toti multe gresim”. (Iacob 3, 2)
“Luati Duh Sfânt, carora le veti ierta pacatele se vor ierta si carora le veti tine, tinute vor fi “ (Ioan 20, 23), Sfânta Scriptura ne arata de asemenea ca pacatul aduce moarte (Iacob 1, 15) si ca “nimic necurat nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu”.
Pacatosii, prin spovedanie si pocainta, întorc mânia cea dreapta a lui Dumnezeu si capata mântuirea sufletelor.
Când ajungem în fata duhovnicului la Scaunul marturisirii trebuie sa cerem sfaturi pentru viata: “Mântuirea sta întru mult sfat” spune Sfânta Scriptura sau “Cine vrea sa se mântuiasca cu întrebarea sa calatoreasca” spun Sfintii Parinti în Pateric. De aceea, tot timpul, în viata sa nu facem nimic fara sfatul duhovnicului. Daca vom întreba întru smerenie, vom avea protectia Duhului Sfânt. Întrebarile în duh la scaunul marturisirii sunt foarte importante pentru ca putem, cu mila lui Dumnezeu, sa obtinem un raspuns de disciplinare a vietii. Daca Dumnezeu vede ca-l întrebam cu toata sinceritatea si cainta, nu numai ca ne da raspunsul adevarat, ci ne da si puterea de a-l realiza.
O situatie delicata pentru duhovnici poate fi atunci când preotii, la botezul copiilor, din diverse motive (oboseala, graba etc.), n-au facut bine lepadarile de satana – “Ma lepad de satana si de toate lucrurile lui…” sau poate nici Botezul, vrajmasul gasind portita si intra înapoi în inima copilului. În acest sens în pravila sta scris: “Copiii care se îmbolnavesc – si, uneori, nu se îmbolnavesc când sunt mici, ci când sunt mari – îi ia vrajmasul în primire, ca preotul n-a bagat de seama si n-a citit toate dezlegarile de satana”. Terapeutica consta în repetarea dezlegarilor de satana 10 zile la rând, dupa Sfânta Liturghie, perioada care trebuie sa fie precedata de rugaciune, postul si spovedania din copilarie a întregii familii.
Pacatele pe care le-a cunoscut omul ca sunt pacate si le-a marturisit la duhovnic si i-a parut rau si a facut canon pentru ele se iarta. Iar acelea pe care omul nu le-a stiut ca sunt pacate sau le-a uitat, nu din rea vointa, ci din neputinta, acelea se acopera din mila lui Dumnezeu, ca altfel nici un suflet nu ar ajunge în Rai.
“Fericiti carora li s-au iertat faradelegile si carora li s-au acoperit pacatele”.

 

(dupa un text din „Indrumar pentru restabilirea sanatatii”, de Mihai Popa, ingrijit si completat de Protos. Sofian Ardelean)
 

                                

Anunțuri