Sosesc  si pleaca… Vin mereu si pleaca neincetat… Venirea lor pe lume aduce atata bucurie, iar plecarea lor lasa un mare gol si multa durere in sufletele celor ramasi. Asa sunt oamenii…

Rand pe rand, dispar dintre noi fiinte deosebite, cu care ne-am obisnuit si care dadeau un sens universului din jurul nostru. Cata vreme traiau nici nu realizam ce rol imens aveau. Abia dupa ce pleaca simtim ca suntem tot mai singuri si ca-i tot mai pustiu in jurul nostru, desi ne înconjoarã milioane de oameni. Ne inconjoara milioane de oameni care alearga mereu, din ce in ce mai tare, dupa himere…

Abia atunci incepem sa realizam cat de mult timp irosim. Cat pierdem, uneori pentru nimic. Pierdem clipe care nu se mai intorc niciodata…ne pierdem in detalii care nu conteaza, consumam energie pentru nimicuri, muncim mult sa avem, sa ne realizam dorintele, de multe ori desarte.

Si, atunci ce ramane? Ramane in urma durerea, lacrimile si……dorul. Atunci cand ne uitam în jur si simtim ca este greu, ni se face tare dor de ei…

Nu moartea celor dragi ne zdrobeste, ci amintirea lor” spune Valeriu Butulescu.

Incepem atunci sa ne reprosam, in fiecare zi, ca ei au plecat fara sa apucam sa ne luam ramas bun, fara sa le fi spus cat de mult îi iubim. Ne dam seama cat de mult conteaza sa le aratam oamenilor cat tinem la ei, sa le spunem ce mult înseamna pentru noi si să-i preţuim cat timp sunt langa noi.

Ma gandesc că cele mai liniştite locuri de pe pământ sunt cimitirele. Într-un cimitir, nimic nu pare să deranjeze odihna trupurilor. „O linişte ca de mormânt…”. Dar de ce este linişte în cimitire? Cred ca pentru a fi un motiv de meditatie pentru noi, cei care îi vizităm acolo pe cei dragi. Câtă forfotă, cât zgomot, câtă mişcare, înainte ca cineva să fie pus în mormânt! Întreaga viaţă a omului a fost o continuă forfotă, o continuă alergare, în mare parte o continuă suferinţă, o adevărată „cale a crucii”.

Linistea mortilor, insa, ii apasa pe cei vii… Pe de alta parte, dupa Hristos, moartea se increstineaza. Ea nu mai este o intrusa, ci marea initiatoare. Ea nu exista prin ea insasi, caci nu viata este un fenomen al mortii, ci moartea este un fenomen provizoriu al vietii. Precum negatia este posterioara afirmatiei, moartea este un fenomen secundar, prin definitie parazitar. Dupa ruptura echilibrului initial, moartea devine destinul “natural” al “muritorilor” (cu toate ca se impotriveste naturii) provocand de aceea angoasa celor ce mor.

Privită din punct de vedere uman, moartea este o experienţă dureroasă pentru că ne desparte de cei dragi, de cei cu care ne-am obişnuit şi de aceea provoacă tristeţe şi durere. Atunci cand, insa, o asuma pe deplin, omul este preotul propriei morti, fiind egal cu ceea ce face din moartea sa.

In termeni liturgici moartea este numita „adormire” : o parte a fiintei umane adoarme- este vorba de facultatile psihice legate de trup- iar o alta parte ( facultatile psihice legate de spirit ) ramane constienta. Multe pasaje din Noul Testament arata limpede ca mortii poseda o constiinta deplina. Trecand prin moarte, viata continua si justifica astfel rugaciunea liturgica pentru cei morti.

In ebraica, cuvantul „vesnicie” vine de la verbul alam – a ascunde. Dumnezeu a invaluit in bezna destinul de dincolo de mormant si nimeni nu poate patrunde taina dumnezeiesca. Totusi, gandirea patristica afirma clar ca timpul dintre moarte si Judecata de Apoi nu este gol, pentru ca in acel interval, asa cum spune Sfantul Irineu, sufletele “se coc”. Sfantul Ambrozie vorbeste despre “locul ceresc” unde se aduna sufletele. Conform traditiei, acesta ar fi “al treilea cer” de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, cerul “cuvintelor de nespus” ( II, Cor. XII, 2-4 ). Evident, nu este vorba de niste notiuni spatiale. Avem de-a face cu un limbaj simbolic, deci prin excelenta misterios, tainic.

Chipul acestei lumi trece”, dar “cel ce face voia lui Dumnezeu ramane in veac” ( I Cor. VII, 31; I In. II, 17 ). Unele trec, altele raman…

Viaţa noastră imită perfect drumul Crucii lui Hristos. Şi noi, la sfârşitul vieţii vom fi puşi într-un mormânt şi spre deosebire de Iisus, care a stat in el trei zile, noi nu ştim cât vom sta. El a stat trei zile şi a înviat. Noi ne pregătim învierea pe tot parcursul vieţii. El a stat trei zile în mormânt şi în acest timp a „luptat” cu moartea, făcând-o viaţă pentru noi.

Aceasta este măsura solidarităţii lui Hristos cu noi in moarte, gata să Se identifice nu doar cu suferinţa noastră, ci şi cu despărţirea noastră de Dumnezeu. Dacă vă gândiţi la aceasta, veţi înţelege că nu este nici măcar un singur ateu în această lume care să fi plonjat vreodată cu adevărat în abisurile părăsirii de Dumnezeu, mai mult decât Fiul Său, devenit Fiul Omului. El este singurul Care ştie ce înseamnă absenţa lui Dumnezeu şi cum este să mori întru ea.

O luptă i-a fost viaţa, o luptă i-a fost moartea, o luptă i-a fost şi şederea în mormânt, iar după trei zile s-a întors invingator printre cei care l-au însoţit pe parcursul vieţii.

A fost precum un tată care, după ce a trecut prin durerea despărţirii de cei dragi, de soţie şi copii, merge într-o ţară îndepărtată, cum sunt Italia sau Spania unde romanii lucrează din greu, câştigă ceea ce este necesar, apoi se întoarce cu bucurie la ai sai. Nimic nu mai contează la întoarcere; nici momentul despărţirii, nici greutatea muncii, ci doar bucuria reîntâlnirii, iar pentru cei rămaşi acasă, bucuria că îşi revăd tatăl şi că s-a întors cu ceea ce era necesar.

Nimic nu avea să mai conteze, nici pentru Iisus, nici pentru apostoli, nici pentru femeile mironosite, nici suferinţa dinaintea răstignirii, nici moartea de pe cruce, ci doar bucuria că îl revăd pe Iisus viu şi că a adus pentru omenire darul mântuirii.

Însă, aşa cum cei rămaşi acasă, soţia şi copiii îşi aşteaptă soţul sau tatăl cu nerăbdare, făcând linişte, spre a auzi când va bate la uşă, când se va întoarce, noi, creştinii ortodocsi, suntem invitaţi să facem linişte în sufletele noastre, să stam în aşteptarea lor, să ne amintim în continuu de momentul despărţirii, de momentul suferinţei Mantuitorului, de calea crucii.

Aşteptarea în tăcere, în rugăciune şi meditaţie, aceasta trebuie să fie atitudinea care să ne caracterizeze, iar Hristos ne va răsplăti aşteptarea cu bucuria învierii noastre si a celor dragi.

Stim si simtim cat de grea este despartirea de cei dragi, dar… e minunata nadejdea reintalnirii. Vom trai in suflete cu speranţa că într-o zi ii vom revedea pe cei dragi, ca ne vom revedea cu totii şi că undeva, candva, ne va fi mai bine ca aici, pentru ca Hristos Insusi ne-a promis ca „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apoc. XXI, 4)

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers12

Anunțuri