Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca. Şi mulţimi multe mergeau upă El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan”.
( Mt. IV, 23-25 )

Biserica Ortodoxă învaţă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită, conservată şi protejată ca fiind expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne‑a adus „de la nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne‑a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinţilor, întru lumină” ( Col. I, 12; Efes. I, 18 ).

Boala, ca orice fel de suferinţă, este o realitate, bineînţeles nedorită, o problemă nerezolvată, de aceea este o problemă şi este o taină; o realitate nedorită, în sensul că boala nu este conformă cu firea, este ceva adăugat, o contradicţie, o deviere de la ceea ce gândim noi că este normal. Dar toţi suntem supuşi durerii şi suferinţei, bolii şi morţii.

Natura umană căzută este cu adevărat bolnavă din punct de vedere duhovnicesc, iar în Hristos, prin Duhul Sfânt, se lucrează o adevă­rată tămăduire a ei, prin mijlocirea Tainelor şi a nevoinţei ascetice. Starea de boală în care zace omul căzut, sub toate formele ei, este în mod esenţial pricinuită de faptul că omul s-a înstrăinat de Dumnezeu,pervertindu-şi astfel toate facultăţile sale, care, prin însăşi firea lor, erau indreptate spre El, şi schilodindu-şi fiinţa, creată pentru a-şi afla în El desăvârşirea.

În concepţia religioasă a Vechiului Testament, boala este de cele mai multe ori o pedeapsă pentru păcat, deci cauza bolii este păcatul. Boala, suferinţa, poate fi sufletească sau trupească.

În Evanghelii, Hristos apare sub chipul Păstorului celui bun ( In. X, 11-14 ) care-şi pune sufletul pentru oile Sale. Încă de la începutul activităţii şi slujirii Sale, Iisus a anunţat că El fusese trimis să tămăduiască „ pe cei cu inima zdrobită„( Lc. IV, 18). Iisus s-a apropiat de suferinzi animat de profunde sentimente de iubire pentru ceea ce reprezintă viaţa şi de compasiune faţă de suferinţa omenească. A săvârşit numeroase minuni care dovedesc preţuirea Sa pentru sănătatea sufletului şi a trupului şi sentimentul de milă faţă de mulţimea neajutorată : vindecarea omului paraliza din Capernaum a celui demonizat din ţinutul Gadarenilor ( Lc. VIII, 26-39), a leprosului ( Mc. I, 40-45), a slujitorului ofiţerului roman din Capernaum (Mt. VIII, 5-13) etc.

Dar cel mai mare act de tămăduire este Învierea lui Hristos. Mântuitorul Iisus Hristos, noul Adam, „ Doctorul sufletelor şi al trupurilor ”, a restaurat firea umană, eliberând-o de păcatul strămoşesc şi pregătind-o pentru moştenirea Împărăţiei Cerurilor. Tocmai boala şi suferinţele care o însoţesc sunt crucea pe care omul trebuie să o ducă pentru a dobândi viaţa veşnică, pentru a-şi însuşi în chip deplin harul primit la botez.

Imaginea lui Hristos ca tămăduitor apare deseori în învăţătura Sfinţilor Părinţi; o regăsim în aproa pe toate textele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, ca şi în slujbele Sfintelor Taine; sfintele sinoade au cuprins-o în canoanele lor şi, în fine, a fost primită de întreaga Tradiţie. Iar aceasta pentru că ea este o imagine cu totul potrivită pentru a reprezenta modul în care s-a lucrat mântuirea noastră, având o valoare cel puţin egală cu cea oferită de imaginea răscumpărării.

Iisus Însuşi Se arată pe Sine ca Doctor ( cf. Mt. VIII, 16-17; Mc. II, 17; Lc.IV, 18, 23 ). În acest fel, adesea, este vestit de prooroci ( cf. Is. 53, 5; Ps. 102, 3 ), tot aşa îl numesc Evangheliştii ( cf. Mt. VIII, 16-17 ); pilda Samarineanului milostiv poate fi socotită, pe drept cuvânt, o reprezentare a lui Hristos ca doctor. Iar în timpul vieţii Sale pământeşti, mulţimile s-au îndreptat spre El ca spre un doctor.Numirea de „ Doctor al sufletelor si al trupurilor ” stă în centrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur şi se regăseşte în majoritatea formulelor sacramentale; ea apare constant în aproape toate slujbele bisericeşti ortodoxe şi în multe rugăciuni.

Hristos vine şi Se arată lumii ca Doctor, iar mântuirea pe care o aduce El este vindecarea omului, pentru că omenirea era cu adevărat bolnavă. Sfânta Scriptură ne arată neputinţa celor aflaţi sub Legea veche de a afla leacul unor boli sufleteşti şi trupeşti grave, strigătul de suferinţă al atâtor generaţii şi chemarea lui Dumnezeu în ajutor, şi, în sfârşit, răspunsul milostivirii lui Dumnezeu, adică întruparea Cuvântului, singurul Care, fiind Dumnezeu, putea să le aducă tămăduirea aşteptată.

Mântuirea înfăptuită de Hristos este concepută de Biserica Ortodoxă ca o vindecare a firii umane bolnave şi ca o restaurare a sănătăţii primordiale. Astfel, opera mântuitoare a lui Dumnezeu-Omul se vădeşte, în fiecare moment al ei, o lucrare de tămăduire a întregii omeniri asumată în Persoana Sa si de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Şi mai mult încă, Hristos duce firea omenească astfel restau­rată la desăvârşirea îndumnezeirii. De aceea, putem spune că omul îşi redobândeşte sănătatea încă de la începuturile vieţuirii sale duhovniceşti: de îndată ce se întoarce spre Dumnezeu, de îndată ce începe să-şi îndrepte spre El toate puterile fiinţei sale.

Sănătatea însă, chiar cea duhovnicească, nu constituie un ţel în sine. Ea este doar o condiţie pentru ca omul să poată deveni „ făptura cea ( Gal. VI, 15 ), să ducă o nouă viaţă, să-şi împlinească menirea, care este” slăvirea după dreptate a lui Dumnezeu din toate puterile, pe care Ziditorul i le-a dăruit, şi să trăiască deplin în Dumnezeu, fiind el însuşi îndumnezeit prin har.

Suferinţa şi necazurile trebuie, deci, asumate şi înfruntate cu demnitate şi răbdare, atunci când Dumnezeu ne încearcă, iar cauza acestora trebuie descoperită mai întâi în noi înşine. Căutând vindecarea, să nu o dorim doar pe cea a trupului, ci şi pe cea a sufletului (Lc.XVII,14). Căci fără vindecarea sufletului, vindecarea trupului este doar efemeră. Trupul poate fi vindecat sau nu, însă sufletul poate fi oricând vindecat, dar numai în cursul acestei vieţi. Dacă pierdem şansa aceasta, aici, pe pământ, dincolo va fi prea târziu….

Pr. G. M.

Anunțuri