asceza.jpg

Viaţa creştină, întemeiată pe legile moralei, constă dintr-o colaborare neîntreruptă a omului, care se străduieşte pentru a dobândi mântuirea, cu Dumnezeu, care îl ajută prin har pentru a o dobândi. Dar cu cât înaintăm în sus spre culmea vieţii mistice, cu atât dăm de limita puterilor omeneşti , oricât de intensificate ar fi ele de încordarea eroică a voinţei. Viaţa mistică, adică viaţa în Dumnezeu, începe abia dincolo de limita puterilor omeneşti.

Lucrarea aceasta eroică a voinţei de purificare şi de iluminare sub acţiunea harică, pentru a pregăti fiinţa omenească să primească cununa deiformă a sfinţeniei, se numeşte asceză. Etimologic, cuvântul asceză derivă din verbul grecesc ασκεω, care poate fi definit în trei sensuri : fizic, moral şi religios.

În sens fizic, asceză înseamnă exerciţiul forţelor trupeşti. La greci, acseţii erau atleţii şi soldaţii deprinşi cu arta războiului. În sens moral, asceza este exerciţiul filosofic al virtuţii, al inteligenţei şi al voinţei. În sens religios, asceza este – după Philon din Alexandria – exerciţiul metodic care perfecţionează sufletul şi-l pregăteşte pentru contemplaţia lui Dumnezeu. Asceza este, pentru creştinism, un eroism al atletului lui Hristos, pregătit nu pentru cucerirea orgolioasă a lumii, ci prin renunţarea drastică la lume şi la sine însuşi, pentru cucerirea cerului. Ea este canonul durerii şi al suferinţei, la capătul căreia se aşteaptă explozia de voioşie a biruinţei spiritului. Asceza e patima , crucificarea şi moartea în Hristos cu credinţa învierii întru El. Simţul moral fundamental al ruşinii cuprinde în sine atitudinea negativă a omului faţă de natura lui animalică acaparatoare. Prin actul raţiunii o asemenea autoafirmare a demnităţii morale – se ridică la rangul de principiu al ascezei. Obiectul negării nu este acela al naturii materiale în genere, pentru că adevăratul creştinism plasează sursa răului în domeniul moralităţii.

Obiectul ruşinii se dovedeşte a fi numai acea sferă a existenţei noastre materiale care, deşi direct legată de spirit şi putându-l impulsiona din interior, nu numai că este inaptă de a exprima şi servi viaţa spirituală, ci, dimpotrivă, devine un mijloc cu ajutorul căruia procesul vieţii pur animalice tinde să acapareze şi să subordoneze spiritul uman, să-l absoarbă în sfera ei.

Asceza eclezială nu combate materia însăşi, ci revolta individualităţii materiale, răscoala existenţei independente. Temeiul oricărei practici privind asceza morală autentică este subordonarea trupului de către spirit. Predominarea spiritului asupra trupului este necesară conservării demnităţii morale a omului. Principiul adevăratei asceze echivalează cu principiul autoconservării spirituale. Autoconservarea spiritului înseamnă înainte de toate păstrarea stăpânirii lui de sine, ceea ce este prioritar în orice gen de asceză. În „ lupta ” spiritului cu trupul, pe lângă practicile de controlarea a respiraţiei, somnului, excesului de hrană, de băutură, funcţia sexuală joacă un rol decisiv. Desigur, o faptă reproşabilă din punct de vedere moral, trebuie văzută nu în actul fizic al procreării şi al conceperii, care, dimpotrivă, constituie într-un fel o ispăşire a păcatului, ci exclusiv în dorinţa nemăsurată şi oarbă de împerechere exterioară, animalică, cu o altă persoană, împerechere care devine un scop în sine, un obiect independent de plăcere. Pentru plăcere viaţa nu merită trăită în genere, deoarece năzuinţa de desfătare fie este zadarnică, şi atunci provoacă durere, fie se dovedeşte în final iluzorie, căci după o stare de efemeră satisfacţie urmează în mod inevitabil plictiseala şi o nouă goană după himere. Prin căsătorie, această plăcere şi animalitate reprobabilă este depăşită. Căsătoria transcende această condiţie animalică, orientând actul sexual spre sfera spiritului. Căsătoria este acceptată şi consfinţită, procreaţia este blagoslovită.

Căsătoria este o relaţie sacramentală rânduită de Dumnezeu şi serveşte trei scopuri fundamentale : să adâncească legătura iubirii, devoţiunea şi credinţa între soţi, să le dea posibilitatea, prin procreare, să participe la însăşi lucrarea creatoare a lui Dumnezeu şi printr-un efort susţinut ascetic ce implică pocăinţa, iertarea şi mijlocirea reciprocă, să dea cuplului posibilitatea de a trăi şi de a lucra fiecare pentru mântuirea celuilalt.

Astăzi ar fi important – spune Olivier Clement – să se elaboreze o teologie a pătimirii din iubire, aşa cum asceţii au ştiut să dezvolte, în confruntarea lor cu ispitele mai brutale, o teologie a patimii desfrânării ( căci pasiunea amoroasă nu se reduce la desfrâu ). Este, de fapt, o pogorâre la iad. Pasiunea cosmică a amanţilor care se vor unul pentru a-l înlocui pe Unul este coborârea paradisului la nivelul căderii, este paradisul pierdut. Pasiunea este o uzurpare a absolutului, dorinţă nebună de a fi totul unul pentru celălalt. Ea îi reduce pe amanţi la „ neantul lor comun ”, un neant autodevorator. Maurice Blondel remarca că „ voim neantul cu o voinţă infinită ”, deşi ne dăm înapoi plini de oroare din faţa lui. Multe existenţe marcate de erori, uneori, ar înţelege, în lumina unei cercetări teologice a pasiunii amoroase că s-au consacrat, poate chiar prin această pasiune, căutării absolutului. Ceea ce ştiu şi respectă adevăraţii oameni duhovniceşti.

Sufletul atinge desăvârşirea când puterile pasiunii sale sunt îndreptate în întregime spre Dumnezeu, spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Despre această calitate sublimă a iubirii pasionale şi nepătimaşe a vorbit mai ales literatura ascetică monahală. Dar această iubire poate fi cunoscută într-o anumită măsură şi de către cuplurile căsătorite. Iubirea pasională a persoanei căsătorite, nu mai puţin decât iubirea nepătimaşă a monahului, este fidelă scopului ei ultim, şi nu idolatră, atunci când este îndreptată prin creaturi spre Creator. În măsura în care scopul şi împlinirea ei este Dumnezeu Însuşi, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a se autodepăşi, de a transforma pofta trupească în eros autentic. Dacă reuşeşte acest lucru, unirea conjugală devine chip al legăturii dintre Hristos şi Biserică.

Pentru ca bărbatul şi femeia să devină un singur trup în sensul pe care Dumnezeu îl doreşte, ei trebuie să dea dovadă unul faţă de celălalt de aceeaşi credincioşie şi jertfă de sine pe care Hristos le-a arătat şi continuă să le arate faţă de poporul Său. Este nevoie pentru aceasta de o luptă ascetică permanentă, deci nu de eliminarea dorinţei sexuale, ci de purificarea şi direcţionarea ei către celălalt. Astfel cuplul face din unirea lor o taină a iubirii răstignite şi mântuitoare, al cărei ultim scop este participarea la viaţa din Împărăţia lui Dumnezeu. Din această perspectivă, scopul final al relaţiei conjugale nu este nici procrearea şi nici împlinirea personală, ci lucrarea reciprocă a soţilor la mântuirea lor.

Ortodoxia priveşte căsătoria ca pe o vocaţie creştină, o unire în şi cu Hristos. Ţinta finală a acestei vocaţii este identică cu a monahismului ascetic : theosis sau participarea eternă la viaţa lui Dumnezeu. Asceza creştină este un eveniment eclezial, nu individual. Ea este transformatoarea modului de existenţă individual al naturii în eveniment personal de comuniune şi relaţie : intrarea dinamică în comunitatea de viaţă a trupului Bisericii. Din această perspectivă, nici căsătoria nu este cunoscută ca un mod de viaţă închis şi individual, ci ca posibilitatea de a realiza ceea ce trebuie să devenim, arzând de iubire. Asceza monahală, dar şi cea familială, vizează transfigurarea dorinţelor şi a necesităţilor naturale impersonale în manifestări ale liberei voinţe personale care lucrează „ viaţa cea adevărată a iubirii. Dorul ce motivează pelerinajul spre îndumnezeire este în cele din urmă dorul după participarea la viaţa Sf. Treimi. Acest dor, mai intens decât oricare altul, ne ajută să acceptăm calea anevoioasă a efortului ascetic ce duce la purificare, apoi la sfinţire şi, mai departe, la iluminarea transfiguratoare. El este motivaţia ce stă la baza vieţii moral-ascetice creştine, monahale sau familiale.

Pentru ca desăvârşirea să fie realizată pe deplin, ea trebuie să cuprindă şi sfera vieţii materiale. De aceea nu ne mai abţinem de la păcatele trupeşti din instinctul de autoconservare a spiritului şi nici pentru consolidarea puterilor noastre interioare, ci în vederea trupului nostru însuşi ca punct terminus al procesului dumnezeu uman, destinat a deveni templu al lui Dumnezeu. Creştinul refuză în viaţa-i de zi cu zi autonomia şi independenţa supravieţuirii naturale. O refuză pentru a primi de la iubirea lui Dumnezeu harisma vieţii, a acelei vieţi care este comuniune personală şi iubitoare cu El. Astfel, asceza trupului defineşte tangibil şi concret caracterul euharistic al moralei ecleziale, prelungirea Euharistiei – Comuniunea divină – în viaţa cea de toate zilele.

Pr. G. M.


Anunțuri