viata.jpg

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, Creatorul a toate. Dumnezeu a creat lumea în stare de rai, în stare de nestricăciune şi de veşnicie. El a creat la început o altă viaţă decât aceasta pe care o are creaţia şi umanitatea acum.

Caracterul vieţii de acum este dat de faptul căaducerea la existenţă a lumii cosmice şi a celei umane aparţine lui Dumnezeu, adică creatul este dependent de voinţa lui Dumnezeu, ca origine şi destin. Nu există similaritate între Creator şi creat, chiar dacă Dumnezeu a făcut omul „ după chipul Său ”, adică menit participării la viaţa divină. Lumea creatului nu este veşnică în sine, ci prin har, prin îndumnezeire.[1]

Întruparea Fiului lui Dumnezeu duce la apariţia unei vieţi noişi unice, aceea a Cuvântului unit cu trupul. Aceasta este viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care a îmbrăcat trup omenesc. Este o viaţă proclamată de Biserică într-o lume în care toţi suntem confruntaţi cu moartea, viaţă care nu înseamnă o simplă supravieţuire, ci biruinţa asupra morţii, participare la viaţa divină. Este o viaţă de o calitate nouă şi superioară, pe care o pregustăm încă de aici, dar nu intră în posesia noastră decât prin sârguinţa de a ne schimba modul de viaţă, de a ieşi din lumea păcatului şi a câştiga lumea harului.

Viaţa trupească, istoria prezentă, au o semnificaţie capitală pentru veacul eshatologic. Viaţa viitoare nu înseamnă o ruină a creaţiei actuale, ci o înnoire, o transfigurare. În această perspectivă, timpul pe care îl parcurgem acum în viaţa trupească, nu este altceva decât pregătirea pentru viaţa de dincolo de moarte. De aici şi importanţa deosebită ce se acordă, în slujbele ortodoxe, sfinţirii timpului şi spaţiului, a tot ce aparţine lumii de aici şi vieţii fizice.

Continuitatea între viaţa corporală şi viaţa veacului ce va să vină ( I Tim. IV, 8 ) este întreruptă de moartea fizică, adică „ întoarcerea trupului în pământul din care a fost luat ”, şi a sufletului „ în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor ”. Sufletul, după despărţirea de trup, se întoarce la Dumnezeu ( Ecclesiast XII, 7 ), de la care şi-a primit existenţa, pentru a fi judecat şi pentru a-şi primi, în rai sau în iad, răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământ, din care a fost luat ( Fac. III, 19 ), pentru a se descompune în elementele din care este alcătuit. Astfel, moartea este uşa prin care sufletul intră în veşnicie, trece la o viaţă nouă.[2]

Moartea este generală, ea vine la fel şi pentru cel drept şi pentru cel păcătos, şi pentru cel bogat şi pentru cel sărac, „ căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce „ ( Fac. III, 19 ). Putem spune că „ moartea este cel mai mare democrat, pentru că nu face nici o părtinire. ”[3]

Moartea reprezintă evenimentul cel mai sigur din viaţa noastră. Este o realitate iminentă şi implacabilă : „ Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră ? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere. În loc ca voi să ziceţi : Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau aceea. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice laudă de acest fel este rea. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are. ” ( Iacov IV, 13-17 ).
În moarte, ca şi în viaţă, toţi suntem urmaşii lui Adam, în sensul că moartea „ a intrat în lume ”, pentru că şi păcatul „ a intrat în lume ”, nefiind creaţia lui Dumnezeu şi nici firească naturii umane.

În starea paradisiacă, omul participa la viaţa divină simbolizată prin pomul vieţii. După păcat, pierde starea de nestricăciune şi comuniunea cu Dumnezeu, nu mai are acces la pomul vieţii.
În Sfânta Scriptură se afirmă în mod repetat că nu Dumnezeu a creat moartea, ci că moartea a pătruns în lume din cauza păcatului strămoşesc. În Vechiul Testament se spune : „ Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului… căci dreptatea este nemuritoare .”( Înţelepciunea lui Solomon I, 13-15 ). Când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a creat ca să moară. Nu l-a creat pe om muritor şi nici nemuritor, ci având posibilitatea să devină muritor sau nemuritor.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel afirmă că : „ … precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el…. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise… ” ( Rom. V, 12-14 ).

După acest păcat moartea a devenit ceva obişnuit pentru oameni, mai întâi moartea duhovnicească, care reprezintă despărţirea omului de Dumnezeu, şi apoi moartea trupească, ce reprezintă despărţirea sufletului de trup atunci când îi vine „ ceasul de pe urmă ”.
De la păcatul protopărinţilor istoria omului este ruptă în două : viaţa şi moartea. În faţa omului se află această alternativă existenţială : „ Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul! Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa! ” ( Deut. XXX, 15, 19 ) sau „ Aşa zice Domnul : Iată, vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii. ” ( Ier. XXI, 8 ).

Moartea este moştenită ca urmare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu ca vină a omului şi ca pedepsire a lui pentru acest păcat de către Dumnezeu. La timpul potrivit, prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a dat omului putinţa de a birui moartea. Mai întâi este învinsă moartea duhovnicească, întrucât omul se uneşte cu Trupul înviat al lui Hristos prin Sfintele Taine, şi apoi este eliberat şi de moartea trupească.

Şi astăzi, cu toate că împărăţia morţii a fost distrusă prin jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos, totuşi, „ moartea este indispensabilă pentru distrugerea completă a răului şi curăţirea naturii omeneşti, căci principiul păcatului se găseşte în zămislirea sa, în chiar sânul mamei, prin urmare în legătura ce uneşte trupul cu sufletul; de aceea acest principiu nu poate fi anulat decât prin ruperea acestei legături ”.[4]
Moartea, desfacerea vremelnică a naturii umane în elementele ei componente, ca şi învierea, adică împreunarea la loc a acestora, constituie mari taine ale credinţei. Moartea este „ taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei. …. Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o altă existenţă, spre existenţa veşnică.”

Pr. G. M.

Anunțuri