Un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor – Apologia Părintelui Arsenie Boca

27 noiembrie 2015 la 23:04 | Postat in articole, Uncategorized | Lasă un comentariu

arseniebocaieromonah.gif

(foto:www.cuvantul-ortodox.ro)

„Deoarece Sfântul Părinte Antonie cel Mare, „Patriarhul monahismului ortodox”, ne spune în Patericul egiptean că „în tot ce faci, să ai mărturia Sfintelor Scripturi” (avva Antonie 5), rânduim la începutul cuvântului nostru arhieresc, teologic şi duhovnicesc, de apărare a Preacuviosului Părintelui nostru Arsenie de la Prislop, la 26 de ani de la trecerea Sfinţiei Sale la cele veşnice, spre ştiinţă, înştiinţare şi luare-aminte, acest cuvânt dumnezeiesc din cărţile Regilor: „Atunci au luat filistenii chivotul Domnului şi l-au dus din Eben-Ezer la Aşdod. Apoi au ridicat filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s-au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şiiată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.” (I Regi 5, 1-4).

Şi pentru că Sfântul Părinte Simeon Noul Teolog (946-1022), apărând cultul ortodox al părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Simeon Evlaviosul de la Mănăstirea Studion din Constantinopol, spune că: „Cine nu este în comuniune cu sfinţii contemporani lui, este lipsit de comuniunea sfinţilor!”, întrucât s-au ridicat în ultima vreme destui „Atoni” împotriva Părintelui Arsenie Boca şi a cultului uimitor şi copleşitor pe care marea majoritate a românilor ortodocşi o au faţă de Sfinţia Sa, prin pelerinajele de la Prislop, Sâmbăta şi Drăgănescu, adăugăm şi acest fragment cunoscut, din Sinaxarul zilei de 15 august: „Atunci s-a întâmplat unuia din numărul preoţilor din legea veche, anume Atonie, de a ieşit la drum. Acela, după ce norul s-a ridicat la înălţime după dumnezeiasca rânduială şi pentru o mai mare minune, a văzut pe Sfinţii Apostoli şi mulţimea credincioşilor cu lumânări şi cu cântări de Psalmi, înconjurând patul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi, umplându-se de zavistie, a înnoit în sine vechea răutate asupra Domnului nostru Iisus Hristos, şi a zis: «Acesta este trupul ce a născut pe înşelătorul acela care a stricat legea părinţilor noştri! Vezi ce fel de cinste are?» Şi fiind tare cu trupul, de mare mânie, s-a repezit cu sălbăticie şi a alergat spre pat, voind să răstoarne la pământ Preacuratul trup al Preasfintei Fecioare Maria. Dar, când mâinile lui cele îndrăzneţe s-au atins de pat, îndată au fost tăiate de sabia cea nematerialnică a izbândirii lui Dumnezeu de îngerul cel nevăzut, şi au rămas lipite de pat; iar Atonie a căzut, răcnind şi văitându-se cu amar.” („Vieţile Sfinţilor” pe luna August, Sinaxarul Praznicului Adormirii Maicii Domnului).

„O smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic”

De la începuturile slujirii, lucrării, propovăduirii şi misiunii duhovniceşti ale Părintelui Arsenie în „mijlocul câmpului – şi spaţiului ninivitean românesc – plin cu oase omeneşti” (cf. Iezechiel 37, 1), de la Sâmbăta, Prislop şi Drăgănescu, Sfinţia Sa a fost precum „un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34) – după cuvintele profetice ale Dreptului Simeon, rostite în ziua Întâmpinării Domnului, către Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu, cu referire la Pruncul Mântuitor Iisus Hristos, adus la 40 de zile la templul din Ierusalim; „împotriviri” de care sunt pline dosarele de urmărire antihristică de la C.N.S.A.S., iar în ultimul timp gura lumii şi gura iadului de pe Internet.

Părintele Arsenie Boca a deranjat în timpul vieţii şi deranjează încă şi mai mult după moarte! Părintele Arsenie Boca nu are nevoie nici de evlavia cuiva, nici de unanimitate şi nici măcar de vreo canonizare. Părintele Arsenie Boca este ceea ce este: creştin ortodox botezat; absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu; ucenic al Sfântului Munte Athos; ctitor spiritual al Mănăstirii „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus (căreia i-a dat aură) şi stâlp de foc la Sfânta Mănăstire Prislop (căreia îi dă nimb). Părintele Arsenie Boca a fost vreme de şase ani diacon al Catedralei Mitropolitane din Sibiu; preot vrednic al lui Hristos, duhovnic iscusit, propovăduitor şi trăitor al Evangheliei Domnului, slujitor înflăcărat şi înlăcrimat al Sfintei şi dumnezeieştii Liturghii, păstor de suflete, om al lui Dumnezeu, mărturisitor şi pătimitor pentru Hristos, în închisori şi la Canal şi pictor bisericesc, desfăşurându-ne spre contemplare înaintea ochilor duhovniceşti – după „Cărarea Împărăţiei” de la Sâmbăta şi Predicile („Cuvinte vii”) de la Prislop – „o smerită mărturisire ortodoxă de credinţă, exprimată plastic” (cf. Pisania), prin pictura bisericii de la Drăgănescu de lângă Bucureşti.

Părintele Arsenie Boca n-a avut nici o condamnare politică şi nici o condamnare canonică! Sfinţia Sa a fost scos pe nedrept din mănăstire în contextul decretului 410 din 1959, printr-un ordin scris al Episcopiei de care aparţinea atunci Sfânta Mănăstire Prislop, izgonit şi aruncat în lume civil şi dorind mereu să se întoarcă, împreună cu Maica Zamfira şi cu obştea de monahii aruncată pe drumuri, la Prislop şi nu în altă parte! În cei 30 de ani de exil (1959-1989), precum sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos şi vremea de pribegie, precum Moise în Sinai 40 de ani, mai înainte de revelaţia rugului aprins, Părintele nostru Arsenie Boca şi-a înţeles şi şi-a acceptat crucea rânduită şi îngăduită de Dumnezeu prin oamenii Cezarului roşu de atunci. Dar Părintele nu şi-a întrerupt rugăciunea minţii şi rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus şi închinarea în Duh şi Adevăr, lucrare duhovnicească şi mistică filocalică, care constituie proscomidia, miezul, esenţa şi epicleza Liturghiei interioare. De aceea Sfinţia Sa, începând de la Sâmbăta şi Prislop şi cu atât mai mult de la Drăgănescu şi Sinaia, s-a învrednicit de haruri şi harisme, de daruri duhovniceşti deosebite, de care puţini se învrednicesc cu adevărat într-o sută sau în sute de ani. Străvederea cu duhul, cunoaşterea, citirea şi descoperirea gândurilor, dezvăluirea trecutului omului şi descoperirea profetică a viitorului omului, ţării şi lumii, au fost şi sunt lucrări ale Duhului Sfânt, care s-au manifestat din belşug în viaţa curată moral şi sfântă duhovniceşte a Sfinţiei Sale, în ciuda oricăror calomnii; în scrierile pline de înţelepciune, claritate, precizie, concizie şi limpezime şi în pictura străbătută de transparenţă în haruri şi lumini taborice, care o fac unică în ţară, unică în Ortodoxie şi unică în lume, ca expresie estetică a Revelaţiei dumnezeieşti întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cu nuanţe reale de originalitate şi aplicare la omul modern, cu mesaj profund teologic, curat dogmatic, limpede ecumenic şi nu lipsit pe alocuri de accente profetice (care ar trebui să ne pună pe toţi pe gânduri).

Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă!

Fără îndoială că satana sau diavolul (reprezentat în pictura Părintelui în scena Călugărul răstignit şi în cea a Judecăţii particulare) – „Sărsăilă”, cum îl numea Părintele – , nu s-a bucurat nici de predicile Părintelui Arsenie la Sâmbăta, nici de duhovnicia Sfinţiei Sale din mijlocul mulţimilor, nici de semnele şi minunile din închisoare şi de la Canal (adeverite de martori), nici de smerenia adâncă a Sfinţiei Sale, precum nici de dragostea de Dumnezeu şi de oameni, trăită la cea mai înaltă intensitate, prin nevoinţe numai de Dumnezeu ştiute. Nu se bucură diavolul nici de chilia Părintelui Arsenie săpată în munţi, nici de pictura de la Drăgănescu, nici de semnele şi minunile de la crucea şi de la mormântul Sfinţiei Sale şi cu atât mai puţin de râul de oameni devenit fluviu de pelerini, din aproape toate părţile şi toate locurile unde vieţuiesc români, în ţară şi străinătate, care se revarsă spre Prislop. Sabia de foc a Părintelui nostru Arsenie – „Arhanghelul” de la Prislop! – care a tăiat în cangrena păcatului la noi, la români (avorturi, necurăţie, beţie, fumat, înjurături şi toate celelalte), îl ustură şi-l arde pe vrăjmaşul cel nevăzut al mântuirii oamenilor. De aceea nu este de mirare faptul că, aşa după cum de câteva ori iudeii au luat pietre în mâini ca să arunce după Iisus şi împotriva lui Iisus (Ioan 8, 59; 10, 31; 11, 38), precum mai târziu împotriva sfântului arhidiacon Ştefan, ucigându-l, pentru că nu puteau răbda şi accepta descoperirea Revelaţiei din sinedriu – Şederea Mântuitorului Iisus Hristos Cel mort şi Înviat, în cerurile deschise, pe tron, de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 55-60); tot aşa, nu ne mirăm nicidecum şi nu ne vom mira de cei ce au făcut acelaşi lucru cu sfinţii în vieţile lor şi cu Părintele nostru Arsenie în vremea noastră. Maica Domnului a fost oarecând înjunghiată în obraz, în Icoană, în Muntele Athos, chiar de către cineva care purta haină neagră şi lungă! Până la canonizare, răstignirea Părintelui Arsenie Boca continuă! Dacă hulitorii şi batjocoritorii de pe Golgota din Vinerea Patimilor se transferă pe Internet, nu e nici o mirare! Însă: „Vedeţi că nimic nu folosiţi. Iată că lumea se duce după El.” (Ioan 12, 19) – după Hristos în Ierusalim şi după Părintele Arsenie Boca la Prislop!

„Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”

Sfârşindu-şi viaţa în exil, la Aşezământul monahal de la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, spovedit şi cuminecat cu Sfintele Taine ale lui Hristos; precum sfântul Ioan Gură de Aur în anul 407 la Comana, sfântul Maxim Mărturisitorul în 662 la Lazica şi sfântul Simeon Noul Teolog la Mănăstirea Sfânta Marina în 1022 şi atâţia alţi sfinţi, Părintele Arsenie Boca este un Părinte al neamului nostru, un mijlocitor, un călăuzitor şi ocrotitor şi un rugător fierbinte către Dumnezeu. Eu îl văd şi îl socotesc pe Părintele nostru Arsenie Boca ca pe unul dintre preoţii sfinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe, purtători ai chivotului lui Hristos peste Iordanul istoriei, în spaţiul nostru românesc (cf. Iosua 3, 14-17). Văzându-L şi simţindu-L  răstignit pe Mântuitorul Hristos în regimul trecut, vreme de zeci de ani, pe o cruce nevăzută mai mare decât cea de pe Caraiman, Părintele nostru Arsenie Boca a fost printre puţinii – dacă nu chiar singurul, precum sfântul Ioan Evanghelistul – care au stat cu deplină statornicie şi cu desăvârşită verticalitate, lângă crucea lui Hristos, fără vreun compromis cu cei fără de Dumnezeu.

Cuvintele unui mare ierarh, rostite cu un veac în urmă: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”, se potrivesc întocmai şi în cazul Părintelui Arsenie de la Prislop. Şi poporul ţine cu Sfinţia Sa, pentru că-i confirmă sfinţenia vieţii; îi pecetluieşte ortodoxia învăţăturii şi a spiritualităţii şi îi simte şi îi poartă pe umeri autenticitatea cultului şi a evlaviei, până în pragul şi în ziua „plinirii vremii” canonizării! Urmaşii răzvrătiţilor lui Core, Datan şi Aviron împotriva evidenţei (Numerii 16, 1) însă, precum şi discipolii tâlharului batjocoritor, răstignit de-a stânga Domnului (Luca 23, 39), singuri se osândesc pe ei înşişi, în faţa lui Dumnezeu şi a neamului românesc, sporindu-şi vina, împreună cu toţi hulitorii, specialişti în pălmuiri, cărora Iisus le răspunde peste veacuri: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23), pentru că la Judecata de Apoi se vor da pe faţă „gândurile multor inimi” (cf. Luca 2, 35).”

PS DANIIL, EPISCOP-LOCȚIITOR AL DACIEI FELIX
(Hăţăgel, 25 noiembrie 2015)

http://www.doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/un-parinte-al-neamului-nostru-un-mijlocitor-un-calauzitor-ocrotitor-apologia

a-heartdivider-flowers

ANUNT IMPORTANT!

30 aprilie 2015 la 12:45 | Postat in Uncategorized | Lasă un comentariu

Aducem la cunoștință enoriașilor noștri că moaștele ( un fragment) Sfântului Efrem cel Nou ( prăznuit în ziua de 5 mai) se află la Mănăstirea Chiajna, Protoieria Ilfov Sud,  Jud. Ilfov. În acest sens, vă îndeamnăm să participați la slujba Privegherii din seara zilei de 4 mai și la slujba Sfintei Liturghii, în ziua de 5 mai, care vor fi oficiate la Mănăstirea Chiajna.

Totodată, vă atragem atenția să nu participați la evenimentele organizate, cu prilejul acestei sărbători, de gruparea schismatică condusă de fostul ieromonah Onufrie.

Cu smerită binecuvântare ,

Pr. Paroh Gabriel Militaru

Predică la Duminica a VII-a după Paşti: Despre credinţă

26 mai 2012 la 12:17 | Postat in predici | Un comentariu


La Duminica a VII-a după Paşti

Despre credinţă

„Această Duminică a VII-a după Paşti este aşezată între două mari sărbători creştine : Înălţarea Domnului şi Pogorîrea Sfîntului Duh sau Rusaliile. Joi din săptămîna aceasta am prăznuit cu toată evlavia şi cu toată bucuria amintirea zilei cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos s-a înălţat cu trupul la ceruri la 40 de zile după slăvita Sa Înviere, plinindu-I-se astfel rugăciunea, pe care cu atîta stăruinţă şi cu nemărginită încredere a adresat-o Tatălui Său celui ceresc în Joia Patimilor şi pe care rugăciune ne-o aminteşte Sfînta Evanghelie de astăzi cînd zice că «ridicîndu-şi ochii la cer, Mîntuitorul a zis : Tată, a sosit ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine». De altfel acesta este un adevăr pe care noi creştinii îl mărturisim cu toată tăria şi cu toată convingerea cînd spunem în Simbolul Credinţei că Mîntuitorul „s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”.

Înălţîndu-se cu trupul la cer, Mîntuitorul a primit dela Dumnezeu Tatăl suprema şi veşnica preamărire despre care ne vorbeşte atît de frumos Sfîniul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni (I, 19—22).

Duminica viitoare, la 50 de zile de la praznicul Învierii Domnului, vom prăznui Rusaliile, adică marea minune a pogorîrii Sfîntului Duh peste Sfinţii Apostoli şi prin ei peste Sfînta Biserică în chip vădit, adică în chip văzut şi auzit, şi vom da slavă lui Dumnezeu celui atotputernic pentru marele dar al Duhului de viaţă făcător trimis în lume ca să sfinţească Biserica şi prin ea sufletele iubitoare şi cinstitoare de Hristos şi să întărească în inimi credinţa în Dumnezeul cel adevărat.

În duminica de astăzi biserica noastră mai face şi pomenirea Sfinţilor Părinţi, care s-au adunatla Niceeaîn Asia Mică la anul 325 d Hr., în primul sinod sau conciliu ecumenic, pentru ca să condamne erezia lui Arie celui de Dumnezeu hulitor, care învăţa că Fiul n-a fost Dumnezeu adevărat, ci o făptură a Tatălui.

Fără îndoială că Bunul Dumnezeu ne-a făcut şi ne face necontenit multe şi mari daruri, încît viaţa fiecăruia e o ploaie necontenită de binefaceri primite de sus. Dar între toate darurile pe care Cel de sus ni le poate da, cel mai de preţ este darul credinţei despre care vom vorbi astăzi.

Ce este credinţa creştină ? Răspunsul îl avem în catehism, care ne învaţă că credinţa creştină este «un dar dumnezeiesc, în puterea căreia primim ca adevărate sau ca adevăruri sigure tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfînta Biserică» (Catehism ortodox). Este un dar al lui Dumnezeu, fiindcă ea e rodul lucrării harului lui Dumnezeu, care ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne mişcă voinţa ca să primim şi să ţinem cu toată convingerea drept adevăr neîndoielnic tot ceea ce Dumnezeu a descoperit în Sfînta Scriptură şi ne învaţă Sfînta Biserică. Prin urmare se numeşte credincios acel suflet care crede cu tărie, fără cea mai mică îndoială, tot ceea ce spune Sfînta Scriptură şi ceea ce învaţă Biserica creştină prin slujitorii săi.

Obiectul material al credinţei noastre sau ceea ce trebuie să credem e întregul tezaur de adevăruri pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor prin patriarhi, prin prooroci şi mai ales prin Iisus Hristos, Fiul Său, şi prin Sfinţii Săi Apostoli, adevăruri care privesc pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, sau cum spune un autor : «Credem aici pe pămînt ceea ce vom vedea într-o zi în cer», lucru pe care Mîntuitorul l-a rezumat atît de frumos în Sfînta Evanghelie de astăzi : «Şi aceasta este viaţa veşnică : să Te cunoască pe Tine, Dumnezeul cel adevărat şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis» (Ioan XVII, 3).

Motivul pe care se bazează creştinul cînd crede nu este evidenţa acestor adevăruri, căci ele de cele mai multe ori depăşesc puterea de cunoaştere şi posibilitatea de pătrundere a minţii noastre omeneşti, ci este autoritatea cuvîntului lui Dumnezeu. Credem nu pentru că ştim, credem nu pentru că înţelegem, ci credem pentru că ne-a spus-o Însuşi Dumnezeu.

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a pus ca temelie a Bisericii Sale, a religiei Sale virtutea credinţei, care e absolut necesară pentru cel ce vrea să-şi mîntuiască sufletul. Sfîntul Apostol Pavel o spune răspicat în Epistola către Evrei (XI, 6) : «Fără credinţă e cu neputinţă să plăcem lui Dumnezeu».

Multe şi mari sunt binecuvîntările credinţei.

Credinţa e virtutea care-l uneşte pe credincios cu Dumnezeu.

Prin ea ne împărtăşim din viaţa şi din gîndirea lui Dumnezeu, aşa încît lumina lui Dumnezeu devine lumina noastră, înţelepciunea lui Dumnezeu înţelepciunea noastră, viaţa Lui viaţa noastră.

Credinţa e un izvor minunat de lumină care luminează pe credincios şi-l face să cunoască multe adevăruri, pe care cu mintea proprie nu le-ar fi putut cunoaşte niciodată, sau îl ajută să aprofundeze adevărurile cunoscute deja prin raţiune. Fără lumina credinţei noi n-am fi putut cunoaşte taina Sfintei Treimi, Taina întrupării Domnului, învierea morţilor ş.a., iar cuvîntarea de pe munte a Mîntuitorului, cu cele 9 fericiri sunt o perfecţionare minunată a eticei naturale.

Credinţa e un izvor nesecat de forţă pentru viaţa noastră, dîndu-ne convingeri clare şi adînci asupra vieţii noastre aici pe pămînt şi asupra rostului ei, convingeri care apoi întăresc nespus de mult voinţa noastră în năzuinţa ei spre bine. Credinţa creştină explică pe deplin rostul nostru. Ea ne dă un ideal vrednic de orice sacrificiu pentru a-l ajunge. Învăţîndu-ne că am fost zidiţi de Dumnezeu pentru a-l cunoaşte, iubi şi sluji aici pe pămînt, pentru a-l cunoaşte pe deplin, a-l iubi şi a-l sluji apoi în veşnicie în viaţa de dincolo, arătîndu-ne necontenit ceea ce Dumnezeu a făcut şi nu încetează de a face pentru noi, credinţa ne învaţă că suntem aici pe pămînt pentru ca prin îndeplinirea tuturor datoriilor noastre să ajungem la fericirea vieţii de dincolo.

Cum trebuie să fie credinţa noastră ?

1. Trebuie să fie tare. Pentru cîţi dintre noi nu se potriveşte mustrarea pe care Mîntuitorul o face apostolilor : «pentru ce vă temeţi, puţin credincioşilor ?» (Matei VIII, 26). Nu am nici un motiv să mă îndoiesc, cînd credinţa mea se bazează pe cuvîntul lui Dumnezeu, care nu poate fi decît adevărat. Să spunem şi noi cu un iubitor de Hristos : «Doamne, dacă e greşeală ceea ce cred, înşelăciunea vine dela Tine, pentru că numai Tu ai putut face atîtea minuni, pe care se reazimă ceea ce cred eu». Prin urmare cînd cred cuvîntului lui Dumnezeu întărit de atîtea minuni, cînd cred ceea ce au crezut patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii şi atîtea milioane şi milioane de suflete, pot fi absolut sigur că nu greşesc. Iar dacă cred Bisericii, bine fac, căci ea a primit putere şi poruncă dela Mîntuitorulde a învăţa pe oameni legea Lui cu puterea, cu autoritatea şi cu negreşelnicia Lui.

2. Credinţa trebuie să fie întreagă, adică să cred tot ceea ce Dumnezeu îmi porunceşte să cred prin Sfînta Biserică. Învăţătura creştină e un tot unitar, pe care trebuie să-l primesc aşa cum mi l-a dat Dumnezeu prin Hristos şi prin Biserica Sa. Nimeni nu are voie să facă corecturi, tăieturi sau ştersături din învăţătura dumnezeiască, pe care sau o primim în întregime aşa cum ni s-a dat, sau nu putem să ne numim credincioşi: «Voi, care credeţi numai ceea ce vă convine şi  respingeţi ceea ce vă supără, nu credeţi Evangheliei, ci vouă înşivă», spune Fericitul Augustin.

3. Trebuie să fie smerită. Credinţa ne învaţă de cele mai multe ori lucruri oare trec peste puterea de pătrundere a minţii omeneşti.

Dacă nu totdeauna putem înţelege ceea ce ne învaţă credinţa, totdeauna putem însă să zicem cu smerenie : Cred Doamne, ajută neputinţei mele.

4. Credinţa trebuie să fie vie, adică practică, ceea ce înseamnă că trebuie să fie împreunată cu fapte. Mîntuitorul ne învaţă : «Nu tot cel ce-mi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei VII, 21). Iar Sfîntul Pavel în Rom. II, 13 ne spune: «Nu cei ce au auzit legea sunt drepţila Dumnezeu, ci cei ce fac legea se vor îndrepta». Dar şi mai lămurit ne arată Sfîntul Iacob II, 14 : «Ce folos este, fraţii mei, de ar zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are ? Au poate credinţa să-l mîntuiască ? Căci de va fi fratele sau sora ta goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele şi le-ar zice cineva dintre voi : Mergeţi cu pace, încălziţi-vă şi vă săturaţi ! şi nu le-ar da cele de lipsă trupului, ce folos ar fi ? Aşa şi credinţa, dacă nu are fapte, moartă este în sine. Ci va zice cineva : Tu ai credinţă, iar eu am fapte : arată-mi credinţa ta fără faptele tale, şi eu îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea !»

Sfîntul Chiril din Ierusalim zice : «Precum credinţa fără fapte e credinţă moartă, tot aşa faptele dacă nu sunt produse de credinţa adevărată, sunt moarte. Credinţa fără fapte e ca o lampă fără ulei».

Cum să practicăm credinţa noastră ?

1.  În primul rînd  să-i mulţumim lui  Dumnezeu  pentru  darul  credinţei, cum ne învaţă Sfîntul Pavel în epistola a II-a către Corinteni IX, 15 : «Mulţumită lui Dumnezeu pentru darul Lui cel nespus». Să-i mulţumim cu atît mai mult, cu cît mulţi nu cred. Să-l rugăm să nu pierdem acest dar, ci el să fie tot mai mare, rugîndu-ne cu apostolii : «Doamne, măreşte-ne credinţa»   (Luca   XVII,   5).   Să   alimentăm credinţa noastră printr-o viaţă tot mai evlavioasă şi mai ales prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi bune.

2.  Să evităm tot ceea ce ne poate tulbura în credinţa noastră.

3.  Să ne obişnuim a avea pe Mîntuitorul Iisus în centrul gîndurilor noastre, dornici de a-l cunoaşte tot mai bine pentru a-l iubi tot mai mult.

4.  Să vedem în toate lucrurile mîna lui Dumnezeu, să-l vedem pretutindeni în lucrările Sale. Persoanele care ne înconjoară să le socotim pe toate ca fiind chipul lui Dumnezeu, fiii aceluiaşi părinte ceresc, fraţi întru Hristos Domnul.

5.  Vorbele noastre să fie vrednice de un creştin, iar faptele noastre să se apropie cît mai mult de cele ale lui Hristos, care să fie totdeauna modelul pe care să-l imităm.

6.  Să trăim credinţa noastră: prin rugăciuni, prin pilda vieţii noastre, luminată, încălzită şi înfrumuseţată de credinţă, prin cuvintele noastre mărturisind cu smerenie, dar şi cu tărie crezul nostru creştin.

Fie ca credinţa noastră în Dumnezeu să fie lumina gîndurilor noastre, tăria convingerilor noastre, călăuza vieţii noastre, iar Mîntuitorul Hristos, pe care-i mărturisim prin credinţa că e Fiul lui Dumnezeu, să fie răsplata credinţei noastre, în viaţa de veci. Amin !”

Pr. I. Vesa

(Apărută în revista Glasul Bisericii, 1971, nr. 5-6, pag. 438-441)

Taina Sfantului Maslu – indrumator teologic, liturgic si pastoral (recenzie)

16 mai 2012 la 17:51 | Postat in carti si lecturi ziditoare de suflet, recenzii | Un comentariu

Dupa ce anul trecut, Biserica Ortodoxa Romana a omagiat familia crestina, avand in centrul preocuparilor pastorale Taina Sfantului Botez si Taina Sfintei Cununii, anul acesta, 2012, are in centrul atentiei Taina Sfantului Maslu si ingrijirea bolnavilor.

Si de aceasta data, urmand exemplul din anul precedent, la solicitarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Daniel, Editura Cuvantul Vietii a Mitropoliei Munteniei si Dobrogei, Bucuresti, in cadrul colectiei Pastorul cel Bun, a publicat un indrumator special, avand titlul: „Taina Sfantului Maslu – indrumator teologic, liturgic si pastoral„.

Am considerat necesar sa realizez o scurta recenzie a textului acestui indrumator, punctand aspectele cele mai importante si interesante ale expunerii, spre folosul credinciosilor ortodocsi, prieteni sau vizitatori ai blogului nostru.

Indrumatorul are 67 de pagini si urmatorul cuprins:

CUVANT  INAINTE – + Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane – p. 5

TAINA SFANTULUI MASLU – ISTORIC, RANDUIALA SI SEMNIFICATIE – Pr. Asist. Dr. Silviu Tudose – p. 7

PRACTICI NECANONICE  SI NELITURGICE  LEGATE DE  SAVARSIREA TAINEI SFANTULUI MASLU – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula – p. 31

TAINA SFANTULUI MASLU – PASTORATIA BOLNAVILOR – Pr. Lect. Dr. Marian Mihai – p. 47

In continuare, vom reda pasajele, aspectele si ideile esentiale, din indrumator, pentru cunoasterea invataturii si ritualului liturgic ortodox corect al Tainei Sfantului Maslu:

p. 10:  Se cuvine preotilor sa sfatuiasca pe toti crestinii care vor cere a li se savarsi aceasta Taina ca, mai intai, sa-si cerceteze cugetul si sa se marturiseasca la duhovnic.

p. 10:  Suferintele fizice, de cele mai multe ori, sunt urmari ale pacatelor, iar bolile trupesti se datoreaza bolilor sufletesti.

p. 21:  Cuvantul „maslu” provine din slavonescul „maslo”= untdelemn.

p. 22: Untdelemnul sfintit care ramane dupa ungere la Sfantul Maslu sa fie pastrat cu cinste si folosit cu evlavie, de obicei la candelele din biserica sau de acasa.

p. 22: Din faina binecuvantata sa se faca paini din care gusta cei bolnavi; din aceasta faina nu se pot face prescuri pentru Sfanta Liturghie, deoarece a fost binecuvantata o data.

p. 23: Taina Sfantului Maslu se savarseste, cu precadere, in zilele de post, deoarece rugaciunea unita cu postul devine mult mai puternica in lupta cu bolile si pacatele.

p. 23:  Nu este oprita savarsirea Tainei Sf. Maslu si in celelalte zile, dar este recomandat ca aceasta sa fie savarsita in zi de post.

p. 23: In Saptamana Patimilor, Sf. Maslu de obste se savarseste in Sfanta si Marea Miercuri.

p. 29: Fiind un dar al lui Dumnezeu, vindecarea nu este obtinuta in mod automat, deoarece aceasta depinde de puterea lui Dumnezeu de a face minuni dupa cum voieste. Astfel, Biserica se roaga pentru vindecare, fara sa proclame, totusi, aceasta vindecare.

p. 32: Nu exista persoana care sa nu sufere de ceva si „nu exista om fara de pacat” care sa nu aiba nevoie de Pocainta si de Maslu, pentru iertarea pacatelor si tamaduire.

p. 33: Sf. Maslu se savarseste pentru toate bolile, nu numai pentru o categorie si nu numai intr-o faza avansata de boala sau pe patul de moarte, cum se intampla de foarte multe ori sau cum s-au creat conceptia si practica de a-i chema pe preoti doar atunci cand nu mai este nimic de facut pentru cei bolnavi.

p. 33: In Invatatura preotilor pe scurt, Buzau, 1702, p. 29-30, se spune ca Sf. Maslu nu se savarseste pentru cei carora li s-a legat limba, pruncii pana la sapte ani, care nu au pacate, si alienatii mintali, pana ce nu-si vin in fire. In prezent, aceste restrictii nu mai sunt mentionate.

p. 34: Sf. Maslu se savarseste de catre 7 preoti. Aceasta practica nu se bazeaza pe o norma canonica, ci ea s-a pastrat in Biserica si a devenit obligatorie pe baza de obicei, care, in dreptul bisericesc, are aceeasi importanta ca si norma scrisa.

p. 36: La nevoie, insa, Taina Sf. Maslu se poate savarsi si de mai putini preoti, adica de catre cinci, trei sau cel putin doi. Un singur preot nu poate savarsi Maslul.

p. 37: Singura exceptie pentru savarsirea Maslului de catre un singur preot ar fi ingaduita in cazuri de forta majora, cand este greu de gasit al doilea preot, si anume: pe campul de lupta, in satele rare de munte, in pustiu si in locuri indepartate.

p. 37: In Biserica Ortodoxa a Greciei, savarsirea Maslului de catre un singur preot a fost interzisa oficial, dar in Biserica Ortodoxa Rusa si in cea Siriana Ortodoxa din Patriarhia Antiohiei este ingaduita.

p. 38: In ceea ce priveste valabilitatea Tainei Maslului savarsita de catre un singur preot, aceasta nu poate fi contestata din punct de vedere dogmatic, haric sau sfintitor. Daca preotul poate savarsi singur Sfanta Liturghie, cu atat mai mult Sfantul Maslu.

p. 39: S-a luat obiceiul gresit de a se unge in timpul Maslului nu numai persoanele, la frunte si la maini, ci si o serie intreaga de lucruri personale sau ale celor care nu vin la Maslu si pentru care se roaga cineva din cei prezenti la slujba: fotografii, batiste, esarfe, lenjerie intima, haine, lantisoare, cruciulite etc., ceea ce este o denaturare a randuielii Maslului si a lucrarii sfintitoare.

p. 40: Persoana nu poate fi substituita sau reprezentata prin lucrurile sale personale.

p. 40: Numele mortilor nu se trec in acatistele sau pomelnicele care se citesc la Maslu.

p. 41: „Deschiderea cartii”, cu scopul de a prezice viitorul, este o practica neliturgica si necanonica legata de savarsirea Tainei Maslului. Ea este o inovatie liturgica pagubitoare din doua puncte de vedere. Mai intai, pentru ca nu are niciun temei canonic si liturgic, nu o gasim in nicio carte de cult sau de ritual si este contrara randuielilor de slujba si tipic stabilite de Biserica pentru savarsirea slujbelor. In al doilea rand, ea compromite credinta crestina, identificand-o cu superstitia si ghicitoria.

p. 48: Nu exista slujba prin care slujitorii Bisericii sa nu se roage pentru cei ce sunt bolnavi si in suferinta.

p. 50: Toate Tainele Sfintei Biserici se savarsesc doar crestinilor botezati.

p. 51: Bolile, in chipul incercarilor, nu reprezinta o pedeapsa divina, ci o modalitate prin care se sensibilizeaza sufletele.

p. 52. „In Biserica noastra, suferinta este socotita un instrument care deschide larg poarta Raiului. Este ascensorul care ne ridica direct in Imparatia lui Dumnezeu.” Arhim. Vasilios Bacoianis

p. 52: Taina Sfantului Maslu nu se administreaza pentru trecerea catre cele vesnice si nu reprezinta o pregatire  –  cea din urma – pentru moarte a celor bolnavi si suferinzi incurabili sau muribunzi.

p. 53: „In durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda.” Sf. Marcu Ascetul

p. 53: Credinciosii Bisericii trebuie sa stie ca nu este suficient sa participi la Taina Sfantului Maslu insirand pe o hartie nume si cereri fara numar, dar, in acelasi timp, sa nu fim prezenti la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, fara sa ne spovedim, fara sa ne impartasim.

p. 53-54: „Sanatatea fizica face parte dintre lucrurile de mijloc, acelea care nu sunt nici bune, nici rele si pot fi intrebuintate si spre bine si spre rau.” Sf. Ioan Casian

p. 54: ” Daca sufletul este sanatos, boala trupeasca nu-i poate pricinui omului nicio paguba.” Sf. Ioan Gura de Aur

p. 54: „Sa nu laudam orice sanatate, nici sa nu uram orice boala.” Sf. Grigorie de Nazianz

p. 57: Boala si suferinta pot deveni leacuri pentru mandria omeneasca si un bun prilej prin care dobandim starea de smerenie.

p. 57: „Cei bolnavi trebuie sfatuiti sa cugete cata valoare are suferinta trupeasca, deoarece aceasta dispune inima la harul care sterge greselile savarsite si impiedica savarsirea altora.” Sf. Grigorie cel Mare

p. 58: Aproape tot ceea ce facem este pacat.

p. 59: In calendarul nostru crestin, daca privim la sfintii pe care-i pomenim in fiecare zi, daca le citim viata, atunci acestia pot deveni nu numai pentru cei bolnavi, ci pentru noi toti modele si sprijin pentru incercarile mici sau mari din timpul vietii noastre.

p. 61: Orice om bolnav trebuie privit ca un prieten si ca un semen (frate) al nostru.

p. 64: Bolnavul asteapta de la noi o purtare iubitoare.

p. 65: „Este lucru nesocotit sa-si puna cineva toata nadejdea de vindecare numai in mainile doctorilor, cum fac unii dintre nefericitii suferinzi.” Sf. Vasile cel Mare

p. 66: Nu se vindeca nimeni fara ajutorul lui Dumnezeu.

p. 67: Nu se imbolnavesc numai oamenii pacatosi, ci si sfintii; diferenta este ca celor sfinti boala le aduce sfintire si slava, celor pacatosi le daruieste iertarea pacatelor.  Sf. Ioan Gura de Aur

+++

Ne exprimam nadejdea ca parcurgerea randurilor de mai sus va starni in sufletele credinciosilor ortodocsi curiozitatea si dorinta de a lectura acest indrumator si de a-si insusi „aspectele principale ale modului corect si pastoral de intelegere a Tainei Sfantului Maslu ca Taina a ridicarii sufletului din boala pacatului si a vindecarii trupului.”

Pr. Gabriel Militaru

______________________

Din aceeasi categorie puteti citi:

Sfantul Botez si Sfanta Cununie Azi – indrumator teologic, liturgic si pastoral (recenzie)

Interviu pentru site-ul teografia.ro

1 februarie 2012 la 19:58 | Postat in interviu | Lasă un comentariu

(www.teografia.ro)

„In ultima vreme se vorbeste din ce in ce mai mult despre pericolele pe care le intâmpină adolescenții din țara noastră atunci când, din dorinta de a fi independenți, se alătură unor anturaje care i-ar putea indepărta de ceea ce au invățat in sânul familiei sau, chiar de membrii familiei. Pentru a afla unde anume se greseste, de s-a ajuns la astfel de drame sociale, l-am invitat să ne răspundă la câteva intrebări pe părintele Gabriel Militaru, preot la Maternitatea Bucur din Bucuresti si profesor de religie in acelasi oras.

Rep: Părinte, pubertatea este dificilă din multe puncte de vedere. Se pare că un element important ce descrie această perioadă este existenţa anturajului, în compania căruia adolescentul îşi petrece majoritatea timpului. Ce impact are acest lucru asupra relaţiei, pe care o are tânărul cu familia sa?

Pr. GM: Eu aş începe spunând că adolescenţa este cea mai frumoasă și însorită pagină a vieții noastre. Este perioada căutărilor interioare, a marilor dorințe, visuri și realizări, este timpul formării unui fel propriu de a fi, al conturării unei mentalități și a unui caracter, personale și unice.
Nu numai pubertatea, ci întreaga noastră viață poate fi sau deveni dificilă, dacă nu este trăită într-o relație profundă cu Hristos. Tot ce ține de adolescență are la bază acumulările din fragedă copilărie. Mediul familial, educația primită, îndrumarea sau nu către o viață duhovnicească, preocupările intelectuale ori absența acestora, toate își pun amprenta asupra viitorului adolescent. Aș spune că atâta dragoste și jertfă câtă depun ori nu părinții în formarea spirituală și fizică a propriului copil se vor și întoarce către ei mai târziu.
Anturajul sau grupul de prieteni poate fi unul potrivit sau mai puțin potrivit. Dacă este unul potrivit, adică unul în care relaţiile de amiciție au finalități sau roade frumoase și de dorit, atunci acest anturaj poate fi un mediu complementar celui familial, un mediu necesar. Dacă, dimpotrivă, anturajul este dăunător spiritual ori moral și creează conflicte cu cel familial, atunci apar multe probleme.
Fiecare tânăr își caută anturajul în funcţie de ceea ce este el în acel moment, în plinătatea finite sale. Deci, anturajul este o consecință a ceea ce tânărul a acumulat și sedimentat până atunci în sine însuși. Nu anturajul dă buzna peste tine, ci tu mergi acolo unde ți se pare că te regăsești într-o anume măsură. Cred că o latură importantă o constituie această căutare personală a tânărului, care este angajat într-o acţiune de revelare a propriei persoane.
Astfel că anturajul nu este o chestiune ce ține exclusiv de alegere pe criterii subiective, de compatibilități sufletești ori emoționale sau de afinităţi între tineri, ci mai ales de ceea ce tânărul a zidit în sine însuşi până în acel moment.
Tânărul în interiorul anturajului se poate transforma pozitiv, se poate regăsi mai ușor, dar se poate și pierde.

Rep: Cum pot acţiona părinţii împotriva influenţelor negative, pe care le-ar exercita anturajul asupra copilului lor?

Pr. GM:Cel care vrea să scape cu viață din furtună “actioneaza” mai înainte de a veni furtuna, despre care știe că ar putea veni la un moment dat. De aceea, de “acţionat” bine se acționează întotdeauna la timp! Adică din ziua nașterii copilului și până când acesta devine adult. Problemele se previn mai ușor decât se “repară” ulterior.
Dar, chiar dacă nu s-a acţionat din timp, totuși mai există speranță, deși problemele sunt mai mari și obstacolele mai dificil de trecut.
Prima “acţiune” a omului aflat în dificultate ori în necaz este rugăciunea. Întotdeauna acesta trebuie să fie începutul. În neputința ta, să iei putere de Sus.
Apoi este nevoie de multă dragoste și înțelegere din partea părinților, care trebuie să conștientizeze clar problemele adolescentului și cauzele acestora. E nevoie de multă comunicare cu blândețe și de foarte multă răbdare. Nimic nu se poate obține prin constrângere și conflict. Mai ales că tinerii în această perioadă sunt foarte atașați de idea libertății de orice constrângere și obligație.
Și, apoi, e nevoie de a oferi tânărului alternativa. Îi poți arăta că lucrul cutare sau o anumită atitudine nu sunt potrivite sau chiar sunt daunatorare, dar locul lor trebuie umplut cu altceva. Trebuie oferită alternativa potrivită și folositoare. Trebuie să le arătăm tinerilor nu doar că sunt pe drumul greșit, ci mai ales care este drumul cel bun.

Rep: Care credeţi că sunt motivele pentru care un tânăr preferă să-şi conduca viaţa după regulile grupului, şi nu după sfaturile părinţilor?

Pr.GM: O să repet o idee enunțată mai sus: dacă educația nu este făcută la timp și corect, dacă este făcută fără discernământ sau dacă lipsește cu desăvârșire, atunci aceste disfuncționalități în formarea copilului vor produce scurtcircuite mai târziu.
De ce se simte un tânăr mai bine cu amicii decât cu părinții? Nu doar pentru că simte nevoia unei companii potrivite pentru vârsta lui, dar și pentru că acolo se simte mai liber, mai în largul lui, într-un cuvânt se simte mai bine. De ce nu simte aceleași lucruri și acasă? Tocmai fiindcă acasă lipsesc aceste simțăminte.
Tinerii nu urăsc autoritatea, ci dictatura. Adică nu autoritatea morală sau efectivă a părinților este problemă, ci măsurile dictatoriale, unilaterale, vehemente, de multe ori nejustificate sau neclarificate pe deplin copilului. Acestea sunt cele care produc o răceală sau o depărtare sufletească între copii și părinți.
Copiii trebuiesc învățați de mici, cu multă dragoste, că sunt datori părinților cu ascultare, dar nu necondiționată, ci, la rândul lor, părinții trebuie să le explice de fiecare dată copiilor, cu multă răbdare, rațiunea hotărârilor luate. Ascultarea se face din convingere, ci nu din constrângere.
Dacă sunt încorsetați de reguli rigide, mai târziu, tinerii vor fugi cu toată puterea de obligații și de cei ce poruncesc și vor dori a așa-zisă libertate totală, lipsită orice constrângere sau forțare. Dar, de multe ori, vor fi incapabili să folosească această libertate asumată și nu vor ști să se conducă singuri în viață, după propriile reguli.
De aceea, este necesar ca atât părinții cât și copiii acestora să învețe împreună a se conduce după “regulile” lui Hristos, după poruncile Sale. Acestea nu vor fi doar un îndreptar spiritual, ci mai ales un far călăuzitor în viața lor.

Rep: Cum se poate implica activ un preot în salvarea tinerilor din parohia sa, dependenţi de anumite vicii învăţate în cadrul anturajului?

Pr.GM: Preoția însăși este o formă de implicare activă și permanentă în salvarea tuturor sufletelor, în mântuirea lor. Fiecare preot, mai mult sau mai puțin, cu cuvântul, cu îndrumarea, cu rugăciunea, cu fapta, se implică în viața și problemele celor păstoriți, pentru care are o imensă responsabilitate înaintea Mântuitorului Hristos.
Cel mai important aspect mi se pare relația duhovnic-tânăr fiu duhovnicesc. Este necesar ca tinerii să aibă un duhovnic , apropiat sufletește de ei, înaintea căruia să-și poată deschide inima și mintea, și cu care să abordeze toate frământările interioare ori problemele cotidiene cu care se confruntă.
Un alt aspect, deosebit de important, este necesitatea unei catehizari mai intense a copiilor și tinerilor noștri. Ei trebuie apropiați de dragostea lui Hristos și a Bisericii Sale și învățați să urmărească în viață în primul rând mântuirea sufletului și apoi realizările materiale.
Apoi, sigur că Biserica încearcă prin diferite programe sociale să iasă în întâmpinarea tinerilor și să-i ajute pe cei aflați în dificultate. Ce ne facem însă cu cei care nu vor să fie “salvaţi”?
Se pune uneori întrebarea dacă unii tinerii cu probleme vor să fie salvați. Fără voia omului nu se poate face nimic. Oricum, chiar și în aceste situații, întotdeauna ne rămâne rugăciunea. Şi staruinţa…

Rep: Ce sfat le puteti oferi tinerilor incurcati in mrejele unui anturaj distructiv?

Pr.GM: Tuturor adolescenților aflați în căutarea propriei persoane, le recomand “anturajul cu Hristos”, comuniunea în rugăciune și dragoste cu Mântuitorul nostru. Să devină prietenii lui Hristos. Le aduc modele pe Sfinții Apostoli, prietenii lui Iisus, care au spus atât de duios:”Doamne, bine este nouă să fim aici!”. Lângă Hristos nu poate să fie decât bine, lumină, pace, bucurie și iubire.
Și, dacă vor rămâne cu Hristos și în prietenia și dragostea Lui, atunci se vor simți împliniți și fericiți atât în această lume plină de furtuni și capcane viclene, cât și în cea fără de sfârșit. Condiția este păstrarea acestei prietenii și familiarități cu Hristos, prin împlinirea poruncilor Sale, care nu sunt unele arbitrare sau constrângătoare, ci eliberatoare, mântuitoare: “Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce vă poruncesc!”.

Interviu realizat de către Andrei Andronic si Vlad Spătaru.”

Pr. Gabriel Militaru

O seara pe ritmuri grecesti: selectii din creatia lui Mikis Theodorakis

18 ianuarie 2012 la 21:19 | Postat in muzica buna | 2 comentarii

Spre o lume „fardata”?

9 decembrie 2011 la 16:51 | Postat in articole, interesant, opinii, provocari cotidiene, video | 3 comentarii

FARD

(vezi si doxologia.ro)

________________________

De curând, mi-a atras atenţia un filmuleţ animat interesant, intitulat “Fard”. Un film scurt, dar cu multe semnificaţii in plan existenţial si, mai ales, in plan duhovnicesc.

Un film care “vorbeşte” despre ceea ce incepem să fim deja, dar vom fi tot mai mult de acum încolo. Un film în alb şi negru, fără culoarea vieţii şi a sufletului, care descrie o lume mohorâtă, mecanică, ultra-tehnologizată, o lume a captivităţii minţii, sentimentelor şi voinţei.

Un anumit tip de  civilizație, construită pe idea fundamentală că „Ceea ce nu vezi nu există” („What you don’t see doesn’t exist”)  este temporar tulburată după ce un om deschide un pachet enigmatic.

Care….nu conţinea altceva decat o banală lanternă, un obiect învechit şi inutil pentru acest tip de societate nouă. Dar… “cele vechi” pot ascunde într-însele taine adânci… Ele pot, uneori, reînvia trecutul uitat sau pierdut, ne pot revela chiar propria fiinţă  şi persoană.

Cu această lanternă eroul nostru îşi redescoperă adevărata identitate, ascunsă sub un strat subţire de umbră, minciună şi iluzie. El află, astfel, o lumină dincolo de întunericul lumii sale, se priveşte pe sine însuşi “într-o nouă lumină”, înţelege adevărul ce nu trebuia cunoscut şi înţeles…

Adevărul zguduie fiinţa omenească aflată în intunericul ignoranţei şi al necunoştinţei şi provoacă cutremure existenţiale celor ce au fost învăţaţi doctrina cea nouă: „Ceea ce nu vezi nu există” („What you don’t see doesn’t exist”)  Şi, totuşi, dacă există…..?

Iată, deci, că există!

Finalul ne arată neputinţa omului-nou de a fi altceva decât ceea ce a fost “formatat” şi a ajuns sa fie şi nu ceea ce este cu adevărat, şi imposibilitatea de a-şi schimba starea, viaţa, mintea şi destinul în eternitate…

Tot astfel, şi noi astăzi suntem pregătiți și învățați că există doar ceea ce vor și ne dau ei, “stăpânii lumii noi”, voie „să vedem”, că lumea virtuală tinde să devină „cea adevărată”, că lumea spirituală de fapt nu există pentru că „nu o vedem” și nu avem voie să umblăm după „himere”. Și asta înseamnă „schimbarea minții” dar nu în direcția potrivită, și anume curățirea de patimi și luminarea minții prin harul Duhului Sfânt, o minte înnoită prin har, după învățătura Părinților Bisericii, nu o minte după Hristos și în Hristos, ci adaptarea omului și a minții lui la o nouă „realitate”, falsă, înșelătoare, amăgitoare, virtuală, care să-l țină „captiv” într-un „rai tehnologic” unde toate se desfășoară robotic, precis și total controlabil de către „creatorii” acestei lumi infernale. O minte nu doar schimbată în altceva, ci re-creată, re-formatată, având caracteristicile și compatibilităţile cerute de lumea nouă în care trăiește. O nouă lume, unde toate par ușoare, unde viața este la un standard înalt, dar unde lipsește de fapt totul, lipsește însăși viața! Lipsește Dumnezeu, lipsește dragostea, lipseşte sufletul, lipseşte lumina, un univers unde a strânge pe cineva de mână este „o crimă”, o infracțiune ce nu trebuie săvârșită, dar unde violenţa şi crima sunt subtil ingaduite şi tolerate. “O lume fardată” sau machiată ca să pară cu totul altceva decât este: o impărăţie a răului! O închisoare ermetică pentru condamnaţii şi osandiţii la iad, o imensă cuşcă de la zoo, in care zac inghesuite şi fără speranţă fiinţe indobitocite, sălbăticite, iraţionale, dar cu “învelişul” vopsit sau poleit cu înaltă tehnologie modern, o lume a  circului patetic, cu dresori destoinici şi dresaţi cuminţi şi “cooperanţi”.

O lume nu a persoanelor, ci a „măștilor” fără viață conștientă, o lume fără duh și fără adevăr, o lume de umbre și penumbre, o lume fără spirit și fără speranță, o lume „creată” de diavol cu complicitatea omului, care prin păcatele sale și-a agonisit propriul iad cu „înfățișare vicleană” de rai, un iad poleit tehnologic cu un strat subțire de amăgire și înșelare, o osândă din care, sporadic, prin mila lui Dumnezeu, unii au momente de „trezire” parțială, de revelație existențială.

Filmul ne arată, însă, că „n-avem nici o nădejde”, că totul este controlabil și răul învinge, pentru că nu e un rău oarecare, ci Însuși Răul, adică e puternic și nu poate fi surprins de nimeni și nimic și întotdeauna „sistemul” acesta va găsi soluția revenirii la „plan”.

Sfărşitul “gâlcevei” nu e de fapt sfârşitul problemei, nu e un sfârşit, ci o reasezare a lucrurilor in matca lor “oficială” sau “politic corectă”, o continuare implacabilă a acestui destin tragic, o permanentizare sau o eternizare a acestei lumi crude şi intunecate. O refardare a “rebelilor” care nu sunt pedepsiţi decât prin faptul că sunt “reaşezaţi” cuminţi la locul lor şi işi reiau frumos rolul în această piesă sinistră şi fără final, ceea ce ne duce la concluzia că, într-adevăr, aceasta este, de fapt, cea mai mare osândă: să fii captiv fără scăpare în această lume a umbrelor fără suflet şi fără speranţă, ceea ce echivalează cu propriul iad existenţial. O resemnare că răul tinde să devină atotputernic şi că “sistemul” nu poate fi învins de nimeni…

Poate că filmul se poate înscrie în categoria celor care “ne pregătesc” de această “nouă lume” şi realitate dramatică, dar “machiată”, însă el se poate înscrie şi într-un avertisment, răspicat şi dureros, pentru contemporani, un strigăt disperat care ne previne să luăm aminte la ceea ce suntem şi la ceea ce suntem pe cale să devenim. Oricum, dacă avertismentul este binevenit, finalul nu este in nici un caz unul creştin.

De-ar fi să intrăm și noi, cei de azi, din ce în ce mai mult în acest „plan” diabolic de “fardare”și să devenim captivi într-o astfel de lume a disperării, cred că, paradoxal, tocmai aici putem găsi salvarea: schimbând cumva finalul filmului, în sensul că, dacă nu vom renunța de tot la Hristos și nu-L vom alunga din “lumea nouă”, dacă vom păstra în minte și în memorie ceea ce cândva a fost vizibil, chiar dacă acum se află sub „masca cea nouă”, chipul lui Dumnezeu din noi, dacă vom ști că dincolo de „măști” sunt suflete chemate spre asemănarea cu Dumnezeu, dacă vom avea mereu „o lanternă spirituală” care să ne lumineze calea și în care să ne redescoperim adevărata înfățișare și valoare, chiar și din când în când, adică să păstrăm în noi un dram de credință adevărată, atunci vom reuși să schimbăm „sfârșitul” așteptat de toți „oamenii noi”. Și, prin urmare, vom putea să ne întoarcem în noi și la ceea ce suntem cu adevărat. Ne vom putea întoarce la Hristos și în lumea Lui cea nouă: Împărăția lui Dumnezeu!

Pr. Gabriel Militaru

Sfantul Botez si Sfanta Cununie Azi – indrumator teologic, liturgic si pastoral (recenzie)

16 noiembrie 2011 la 18:47 | Postat in carti si lecturi ziditoare de suflet, recenzii | 3 comentarii

Deoarece am observat adesea ca multi dintre crestinii nostri ortodocsi nu cunosc semnificatiile acestor slujbe, considerandu-le, de multe ori, simple traditii si nu unele dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii Ortodoxe, dar si pentru ca se simte nevoia unor indrumari catehetice mai intensificate, am considerat necesar sa realizez o scurta recenzie a unui indrumator liturgic, aparut de curand de sub tipar, si anume: „Sfantul Botez si Sfanta Cununie azi – indrumator teologic, liturgic si pastoral„.

Indrumatorul ne-a fost daruit de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, care semneaza si Cuvantul inainte al cartii, la ultima conferinta a preotilor din Arhiepiscopia Bucurestilor (toti clericii au primit in dar acest indrumator). Este, asadar, aparut  la Editura Cuvantul Vietii a Mitropoliei Munteniei si Dobrogei, Bucuresti, in cadrul colectiei Pastorul cel Bun, in anul 2011.

Cartea are 106 pagini si urmatorul cuprins:

CUVANT  INAINTE – + Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane – p. 3

SFANTA TAINA A BOTEZULUI. SEMNIFICATII TEOLOGICE SI DUHOVNICESTI – Pr. Asist. Drd. Silviu Tudose – p. 5

SFANTA TAINA A CUNUNIEI. SEMNIFICATII TEOLOGICE SI DUHOVNICESTI – Pr. Asist. Drd. Silviu Tudose – p. 29

CE PRACTICI NELITURGICE SI NECANONICE SE INTALNESC LA SAVARSIREA TAINEI SFANTULUI BOTEZ? – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula – p. 49

PRACTICI NELITURGICE SI NECANONICE INTALNITE LA SAVARSIREA TAINEI CUNUNIEI? – Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula – p. 57

INDRUMARI PASTORALE PRIVITOARE LA TAINA SFANTULUI BOTEZ – Pr. Lect. Dr. Marian Mihai – p. 69

INDRUMARI PASTORALE PRIVITOARE LA TAINA SFINTEI CUNUNII – Pr. Lect. Dr. Marian Mihai – p. 88

In cele ce urmeaza, vom reda anumite idei, pasaje, invataturi, semnificatii  si aspecte din indrumator, care ni s-au parut esentiale pentru cunoasterea invataturii si ritualului liturgic ortodox al celor doua Sfinte Taine prezentate, dar si pentru pregatirea si raportarea corecta a crestinilor nostri la primirea cu vrednicie a harului dumnezeiesc care se revarsa asupra lor la aceste Sfinte Taine.

+++

p. 6: “Sfantul Botez este desavarsit, dar nu desavarseste pe cel ce nu implineste poruncile.” Sf. Marcu Ascetul

p. 7: Mantuitorul a vindecat multi copii pentru credinta parintilor lor; credinta pruncilor este suplinita de cea a parintilor care cer botezul si a nasilor, care devin parinti spirituali; se adauga credinta preotului care savarseste botezul si a comunitatii din care cel nou-botezat face parte.

p. 15: Vasul cu apa pentru Botez se numeste cristelnita sau colimvitra.

p. 17: Taina Mirungerii este privita ca Cincizecime personala.

p. 20: Tunderea pruncului la Botez se face in chipul crucii, iar parul taiat se arunca in cristelnita; el reprezinta o parga sau o prima jertfa a trupului omenesc, adusa lui Hristos.  

p.  34: In timpul slujbei Cununiei, mirele sta in dreapta, iar mireasa la stanga, langa inima lui.

p. 43: Dupa opt zile de la savarsirea Sfintei Taine a Cununiei, sau intr-o zi cat mai apropiata de aceasta, mirii se intorc la biserica impreuna cu nasii lor pentru “iesirea la biserica” sau “dezlegarea cununiilor”. Denumirile acestea amintesc de epoca veche, in care depunerea cununiilor se facea in a opta zi dupa Cununie, nu la finalul ei, asa cum se intampla astazi. Atunci mirii purtau cununi din flori, timp de opt zile si care erau dezlegate acum de episcope sau preot, inaintea usilor bisericii sau in pronaos.

p. 45: “Nunta este o mare taina. Unirea dintre barbat si femeie este inchipuirea unirii dintre Hristos si Biserica. De aceea, sa nu te gandesti la casatorie in mod superficial si nici sa nu astepti zestre de la celalalt.  Casatoria nu este o afacere, ci o comuniune de viata.” Sf. Ioan Gura de Aur

p. 51: Copiilor parasiti, lepadati sau gasiti, despre care nu se stie daca au fost botezati, li se administreaza botezul, conditionat: “Se boteaza….daca nu a fost botezat….”

p. 51: Nasii trebuie sa fie ortodocsi, indiferent daca sunt tineri sau in varsta, casatoriti sau nu. Copiii nematuri nu pot fi nasi.

p. 51: Botezul poate fi savarsit in orice perioada a anului bisericesc, fara sa aiba restrictii legate mai ales de zilele de post sau posturile de durata, numai ca aici trebuie avut in  vedere faptul ca, slujba fiind urmata de o masa festiva, aceasta trebuie sa fie de post.

p. 52: Ar fi de dorit ca pruncii sa fie botezati cat mai curand dupa nastere, intre 8 si 40 de zile, conform randuielilor liturgice.

p. 53-54: Pretentia unor parinti de a-si boteza copiii singuri, si nu impreuna cu alti prunci, nu este indreptatita si nu trebuie acceptata, deoarece ea este o dovada de egoism si o sfidare a duhului comunitar care caracterizeaza viata si lucrarea sfintitoare a Bisericii.

p. 54: Obiceiul mai nou de a se folosi apa calda la savarsirea Tainei Botezului nu se justifica, fiindca nu este confirmata de Traditie.

p. 55: Numele dat pruncului la Botez trebuie sa fie unul, deoarece o persoana nu are decat o identitate.

p. 58: Nu este ingaduita casatoria dintre un ortodox si romano-catolic sau protestant si cu atat mai mult cu un evreu sau musulman.

p. 58: Casatoriile mixte se savarsesc numai cu dezlegarea sau dispensa chiriarhului locului (episcopului).

p. 58: Cununia nu se oficiaza sotilor divortati si recasatoriti intre ei, deoarece ei revin la o stare de normalitate. Cununia nu se poate repeta in aceasta situatie.

p. 59: Moda mai noua, ca nasii sa fie de aceeasi varsta cu finii sau chiar mai tineri, nu este una duhovniceasca. De asemenea, nu se admit nasii de alta confesiune si cu atat mai mult de alta religie.

p. 59: Nunta nu trebuie savarsita in bisericile manastiresti, ci in cele parohiale.

p. 60: Savarsirea Tainei Nuntii in post este lipsa de respect fata de cele sfinte, iar asemenea casatorii nu dureaza mult.

p. 61: Spovedirea si impartasirea tinerilor inainte de Cununie ar trebui sa devina regula obligatorie pastorala.

p. 62: Logodna nu da dreptul la consumarea vietii conjugale, fiind doar o arvuna, o chezasie, o promisiune sau o fagaduinta de a intemeia o familie. Numai Taina Cununiei da dreptul la aceasta.

p. 65-66: “Casatoria alba” este o practica gresita. Biserica nu accepta o asemenea casatorie si este impotriva ei.

p. 74: Este indicat ca numele ales la Botez sa fie unul singur si sa fie nume de sfant.

p. 75: Pr. Ilie Cleopa: “ Nu se pun doua nume la botez in veac! Numai unul si ortodox! Niciodata sa nu puneti doua nume la copii. Unul si ortodox! Ca particica este pentru un suflet, nu pentru doua.”

p. 76: La Sfantul Botez este suficient sa fie un singur nas, de va fi copilul baiat sa fie purtat in brate de nas, iar, de va fi fata, sa fie tinut in brate de catre nasa.

p. 77: Biserica dezaproba obiceiul de a lua mai multi nasi la botez.

p. 77: Nasii de la botez, ca parinti spirituali, sunt trecuti pe pomelnic inaintea parintilor trupesti.

p. 77: Pr. Cleopa: “ Cel mai mare neam nu-I tata si mama, nici sotia, nici sotul, ci preotul care ne-a botezat, al doilea este nasul de botez, al treilea –pentru care suntem cununati- nasul de cununie.”

p. 80: Untdelemnul sfintit de la Botez poate fi folosit cu evlavie la arderea candelei. Cat despre turnarea acestuia in baia de acasa a copilului, consideram ca acest lucru nu este potrivit, deoarece el a fost destinat spre a fi folosit o singura data si anume pentru baia Botezului, care nu se mai repeta.

p. 84: “Sfintele Taine ale Bisericii nu reprezinta o lucrare magica, care sa ne asigure, in mod automat, Imparatia Cerurilor. Se cere con-lucrare, incepand cu Botezul, cand ne lepadam de satana si ne unim cu Hristos, continuand cu celelalte Sfinte Taine, care cer din partea noastra o permanenta si responsabila angajare personala.”

p. 85: Rugaciunea facuta in atmosfera de familie, inainte de culcare sau la masa, il face pe copil sa se simta intr-o armonie si comuniune nu numai cu cei ai casei, ci si cu Dumnezeu si cu Sfintii Sai.

p. 86: Un lucru important este sa obisnuim copiii cu citirea cartilor sfinte. Indemnul Sf. Ioan Gura de Aur:”Sa nu auda copilul basme prostesti si babesti! Cand este plictisit din pricina lectiilor, povesteste-I istorisiri sfinte – fiindca sufletului ii place sa auda povestiri din vechime..”

p. 89: Se recomanda ca ambii soti sa aleaga acelasi duhovnic.

p. 90: Pentru o viata de familie care sa dainuie este foarte important sa alegem matur si cu multa responsabilitate persoana care ne va insoti, sa cunoastem profund ceea ce dorim de la viata, si la ce ne asteptam din acest trai impreuna. Sa cautam persoana care sa aiba, inainte de toate, virtuti crestinesti: frumusete launtrica, inaintea celei trupesti, bogatie sufleteasca, inaintea celei materiale; curatenia sufleteasca, inaintea impodobirii exterioare, care ne va putea sprijini spre acest urcus asumat, care se numeste familie.

p. 92: Nu pot fi cununate mai multe perechi deodata pentru ca prin Cununie se intemeiaza un singur cuplu, adica o singura familie noua.

p. 93: Trebuie respinsa practica intalnita pe alocuri de a se angaja in actul casatoriei mai multe perechi de nasi.

p. 103: Daca ne pregatim sa primim Sfanta Euharistie (Impartasanie), trebuie sa ne abtinem de la relatiile trupesti; la fel suntem chemati sa postim in ceea ce priveste relatiile intime in ziua praznicelor imparatesti si in ajunul acestora, in ziua de duminica si in ajunul acesteia, la sarbatorile sfintilor mari si in ajunul acestora.

p. 103: Sf. Ioan Gura de Aur: “Casatoria este limanul castitatii pentru cei ce doresc sa o foloseasca cum trebuie si il fereste pe om de salbaticirea firii sale.”

p. 104: Un loc de rugaciune, amenajat cu icoane, candela, catuie pentru tamaie, este bine sa fie inima fiecarei case.

p. 104: In afara de icoana Mantuitorului si a Maicii Domnului pe care fiecare crestin este bine sa le aiba in casa, este potrivit sa zugravim si icoana sfantului ocrotitor.

p. 105: Sf. Ioan Gura de Aur: “Rugaciunea unita a sotului cu sotia este o mare forta.

+++

Nadajduim ca parcurgerea celor de mai sus va izvori in sufletele credinciosilor ortodocsi dorinta de a lectura acest indrumator, dar si de a-si insusi corect invataturile canonice ale Sfintei Biserici Ortodoxe referitoare la savarsirea Sfintelor Taine  si “va indemna pe toti la o mai buna pregatire pentru primirea lor ca daruri si lucrari sfinte si sfintitoare in viata crestinului si a Bisericii.”

Pr. Gabriel Militaru

Cum vor fi judecati parintii care nu-si educa copiii

29 octombrie 2011 la 13:29 | Postat in articole, carti si lecturi ziditoare de suflet, spiritualitate | Lasă un comentariu

CELE PAISPREZECE PRICINI PENTRU CARE VOR FI JUDECATI PARINTII CARE NU-SI CRESC COPIII IN FRICA SI CERTAREA DOMNULUI

 (sursa foto: sfaturiortodoxe.ro)

„V-am vorbit deunazi despre pedeapsa copiilor care nu asculta de parintii lor. Astazi am sa va spun ceva  despre cele paisprezece pricini, pentru care se vor judeca parintii care nu-si cresc copiii in frica si certarea Domnului. Si iata ce am a va spune:

1. Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu si cu cei credinciosi ea se formeaza o data in sanul mamei  (Sirah 1, 14). Ati auzit in dumnezeiasca Scriptura ca Dumnezeu porunceste in Legea Veche sa nu trecem cu vederea dobitoacele vrajmasilor nostri, cand acelea vor patimi rau (Iesirea 23, 4-5). Deci prima pedeapsa pe care o da Dumnezeu parintilor care nu se ingrijesc de a-si creste fiii in frica si certarea Domnului este tocmai pentru aceasta  adanca nepasare a lor; caci nevorbind ei a se ingriji de cresterea fiilor lor dupa voia Domnului, prin aceasta ii au mai rau decat pe niste dobitoace straine.

Calul neimblanzit ajunge naravas, asa si un copil lasat in voia lui ajunge rau-crescut (Sirah 30, 8).

2. A doua pedeapsa a lui Dumnezeu vine asupra parintilor, de nu vor creste pe fiii lor in frica si certarea Domnului, fiindca ei prin aceasta negrijire ii au mai rau decat pe vrajmasii lor. Mantuitorul nostru nu porunceste sa iubim pe vrajmasii nostri (Matei 5, 44). Apoi, cata urgie a lui Dumnezeu nu va veni peste acesti parinti care nu-si iubesc pe fiii lor dupa porunca lui Dumnezeu si-i lasa pe ei sa lucreze orice rautate, spre a mosteni focul gheenei?

Cel ce invata pe fiul sau, intarata pe vrajmasi si inaintea prietenilor se va bucura pentru el (Sirah 30, 3). Varga si nuiaua dau intelepciune, iar copilul lasat de capul lui va aduce scarba si rusine parintilor sai (Pilde 29, 15).

3. Iarasi, in Sfanta Scriptura este porunca de a nu defaima pe cei straini (Iesirea 23, 9). Deci a treia pedeapsa a lui Dumnezeu vine asupra parintilor, de nu se vor ingriji a-si creste fiii in frica de Dumnezeu, deoarece prin aceasta nepurtare de grija ei se arata fata de fiii lor mai cu nepasare decat fata de un oarecare om strain pe care fiecare este  dator de a nu-l defaima sau de a-l trece cu vederea.

In ce chip miluieste tatal pe fii, asa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El (Ps. 102, 13).

4. Iarasi auzim pe marele Apostol Pavel ca de nu se ingrijeste cineva de cei ai casei lui, unul ca acela s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios; deci a patra pedeapsa a lui Dumnezeu care vine asupra  parintilor este deoarece prin aceasta necesare fata de casnicii lor, ei sunt mai rai decat necredinciosii. Daca insa  cineva nu poarta de grija de ai sai si mai ales de casnicii sai, s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios (I Timotei 5, 8).

5. A cincea pedeapsa vor lua de la Dumnezeu parintii care nu se ingrijesc de buna vietuire a copiilor lor, caci prin aceasta negrija, ei nu necinstesc numai trupurile lor, ci chiar si sufletele lor, care sunt nepretuite inaintea  Domnului, dupa marturia cuvantului care zice: Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? (Matei 16, 20). Deci, chiar daca numai un fiu ar avea cineva si, prin nepurtarea sa de grija, acesta isi va pierde sufletul, ce raspuns va da acel parinte in fata Dreptului Judecator?

Nu rade cu el, ca sa nu te doara impreuna cu el si mai pe urma sa ti se strepeseasca dintii (Sirah 30, 10).

Nu-l lasa in voia lui la tinerete si nu trece cu vederea greselile lui (Sirah 30, 11).

6. A sasea pedeapsa vor lua acesti parinti pentru ca ei, datorita nepurtarii lor de grija, nu numai pe  casnicii  lor ii defaima, ci si pe insisi copiii lor, care le sunt mult mai apropiati decat casnicii, caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste? (Evrei 12, 7).

Daca esti dragastos cu fiul tau, te va infricosa; joaca-te cu el si te va intrista (Sirah 30, 9).

7. A saptea pedeapsa a lui Dumnezeu va veni peste parinti, atunci cand ei nu numai ca nu poarta de grija de fiii lor spre a-i creste in frica Domnului, ci chiar si pe altii care ar putea sa-i ajute spre acest lucru, nu ii cauta (ex. Duhovnici, profesori buni etc).

Deprinde pe tanar cu purtarea pe care trebuie sa o aiba; chiar cand va imbatrani nu se va abate de la ea (Pilde 22, 6).

8. A opta pedeapsa a lui Dumnezeu asupra parintilor vine atunci cand ei nu numai ca nu se ingrijesc sa caute povatuitor si dacal pentru fiii lor, ci chiar si pornirea cea buna a lor o opresc si cu orice chip se silesc sa puna piedici obiceiurilor lor cele bune, cum ar fi atunci cand opresc pe fiii lor de a merge la calugarie sau de a vietui in lume cu mare frica de Dumnezeu.

Cearta pe fiul tau si fa-l sa lucreze, ca sa nu se poticneasca intru rusine (Sirah 30, 13).

9. A noua pedeapsa asupra parintilor vine de la Dumnezeu atunci cand nu numai ca opresc pe copiii lor de la fapta buna, ci chiar se lupta pe toate caile spre a-i pedepsi si a nu-i lasa sa lucreze cele bune. Daca Scriptura zice: Nu necajiti pe sluga (Sirah 7, 21-22), cu cat mai mare pedeapsa nu vor lua acesti parinti pentru aceasta rautate a lor?

Si voi, parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certarea Domnului (Efeseni 6, 4).

10. A zecea pedeapsa vor lua parintii de la Dumnezeu, cand nu se vor ingriji de cresterea fiilor lor in frica Domnului, deoarece pacatul lor nu este numai cu firea mai mare, ci si cu vremea; fiindca mult mai grea si mai mare este osanda celor ce gresesc acum, in legea Darului, decat asupra celor ce greseau in Legea Veche, deoarece Legea  Darului mult mai desavarsite invataturi are in aceasta privinta decat Legea cea Veche, care a fost numai o umbra a Evangheliei (Evrei 10, 1, 2, 27).

Povestiti-le feciorilor vostri, iar ei feciorilor lor, iar aceia neamului care va veni dupa ei! (Ioil 1, 3).

11. A unsprezecea pedeapsa a lui Dumnezeu va veni peste parintii care nu-si cresc fiii in frica si certarea Domnului, fiindca in legea Darului, insasi nunta, prin care vin copiii in lume, de mai mare cinste s-a invrednicit de la Dumnezeu, suindu-se la treapta de Taina, prin minune care s-a facut de Mantuitorul Hristos in Cana Galileii (Ioan 21, 8-10).

Binecuvantarea tatalui intareste casa fiilor, iar blestemul mamei le darama pana in temelie (Sirah 3, 9).

12. A doisprezecea pedeapsa a parintilor care nu si-au crescut copiii in frica de Dumnezeu este intristarea si scarba pe care o vor avea din cauza fiilor celor rau crescuti.

Copiii rai fac viata amara parintilor, si viata amara este mai rea decat moartea (Sirah 30, 17).

Un fecior nebun este nenorocirea tatalui sau (Pilde 19, 13).13. A treisprezecea pedeapsa a parintilor acestora este ca vor fi prigoniti de fiii lor la batranete, asa cum a fost prigonit David Proorocul de fiul sau, Abesalom (II Regi 15), deoarece nu l-a pedepsit atunci cand l-a ucis pe fratele sau, Amon, fiindca il iubea pe el mai mult decat trebuia.

Pleaca grumazul lui la tinerete si bate-l pana este prunc, ca nu cumva, incapatanandu-se, sa nu te asculte (Sirah 30, 12).

14. A paisprezecea pedeapsa si nu ultima, a parintilor care nu si-au crescut fiii in frica si certarea Domnului, este aceea ca ei vor muri cu morti jalnice, de scarbe si de vesti rele, din partea fiilor lor, si se vor duce in munca vesnica, dupa cum s-a intamplat si cu Eli preotul, care a murit de naprasna, auzind de moartea fiilor sai celor rai si nelegiuiti (I Regi 4, 17).

Cel care cearta pe fiul sau va avea multumire si intre cei cunoscuti se va lauda cu el (Sirah 30, 2).

*

 Acestea toate se intampla atunci cand nici parintii si nici copiii nu au frica de Dumnezeu. Dupa  dumnezeiestii Parinti, intelepciunea are doua capete: unul este frica de Dumnezeu, iar la celalalt  dragostea  Lui.  Dumnezeiscul  Prooroc  David  zice  ca  frica  Domnului  este  inceputul intelepciunii; iar fiul sau Solomon o numeste pe ea scoala intelepciunii. Isus Sirah, aratand ca frica Domnului este mai presus decat toate faptele bune,  zice: Frica Domnului mai presus de toate a covarsit.

Cu frica Domnului se abate tot omul de la rau. Cu acesta frica si proorocul David pururea se impodobea spre a nu gresi; de aceea si zice: de-a pururea vedeam pe Domnul inaintea mea, ca sa nu gresesc. Apoi Sfantul Ioan  Scararul ne sfatuieste zicand: „Sa ne temem de Dumnezeu macar cum ne temem de fiara”.

Marele Vasile si Sfantul Dorotei si altii dintre Sfintii Parinti arata ca sunt doua frici de Dumnezeu: Prima este a celor noi incepatori, care nu fac binele pentru Dumnezeu, ci fiindca se tem de muncile viitoare; iar a doua este  frica Domnului cea curata, care ramane in veacul veacului (Psalm 18, 10).

Aceasta se naste din dragostea de Dumnezeu si este o frica fireasca, nu de rob sau sluga, ci frica de a nu pierde dragostea lui Dumnezeu; si cu aceasta frica se tem de Dumnezeu toti cei ce Il iubesc pe El foarte. Despre aceasta zice psalmistul: Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui (Psalm 33, 9).

Cu acesta frica nascuta din dragostea de Dumnezeu era imbracat marele Antonie, cand zicea: „Eu nu ma tem de Dumnezeu, fiindca Il iubesc pe El”. Este acea dragoste care scoate afara frica, despre care zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan in epistola sa soborniceasca. Dar sa se stie, ca nu poate cineva sa castige frica cea desavarsita, de nu o va castiga mai inainte pe cea dintai. Asadar, inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu, iar sfarsitul este dragostea de Dumnezeu sau, mai bine-zis, sfarsitul este desavarsita si curata frica, care se naste din dragostea de Dumnezeu.

Deci  frica  cea  deplina  si  desavarsita  a  sfintilor,  cu  care  ei  se  tem  de  Dumnezeu,  are inaintemergatoare frica cea din nou incepator, care se mai numeste si incepatoare.

Mustra pe fiul tau si el iti va fi odihna si iti va face placere sufletului tau (Pilde 29, 17).”

(Ne vorbeste Parintele Cleopa, vol. 11)

Muzica bizantina in interpretarea Arhim. protopsalt Nikodimos Kabarnos (XIV)

14 august 2011 la 20:25 | Postat in muzica bizantina, nikodimos kabarnos | 3 comentarii

Invitatie la pelerinaj

2 august 2011 la 19:56 | Postat in anunturi | Lasă un comentariu

PELERINAJ “PE URMELE PARINTELUI ARSENIE BOCA”

VA INVITAM LA PELERINAJUL “PE URMELE PARINTELUI ARSENIE BOCA”! Perioada: 3 zile: 19-21 august (vineri-duminica) ZIUA 1: 19 august – Plecare din Bucuresti – Manastirea Curtea de Arges – Transfagarasanul – Manastirea Cartisoara – Manastirea Sambata de sus (cazare hotel); ZIUA 2: 20 august – Manastirea Sambata de Sus – Sibiu (vizitare Catedrala Mitropolitana) – Manastirea Orlat – Manastirea Foltea – Manastirea Strungari- Manastirea Afteia – Hunedoara(cazare hotel); ZIUA 3: 21 august – Hunedoara – Manastirea Prislop (mormantul parintelui Arsenie Boca) – Manastirea Colt – Manastirea Lainici – Manastirea Locurele – Manastirea Samurcasesti (Ciorogarla) – sosire Bucuresti. Pret: 265 lei Pretul include: – Transport cu autocar modern (mercedes), dotat cu aer conditionar, statie amplificare etc. – Cazare 2 nopti la hoteluri de 3 stele, in camere duble, dotate cu televizor, baie interioara etc. Grupul beneficiaza de preot insotitor. Relatii si inscrieri la telefon: 0765.529.362- Otilia Va asteptam! 

Ridica-te Sfinte Stefane si vezi-ti fiii, ca vremea in lume e grea…

1 iulie 2011 la 22:55 | Postat in sfinti | 3 comentarii
Etichete:

„Apărător neînfricat al credintei si patriei străbune, mare ctitor de lăcasuri sfinte, Stefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi si din necazuri.”

(sursa foto)

Din gura copiilor Ti-ai pregatit lauda

22 iunie 2011 la 18:16 | Postat in muzica buna | Lasă un comentariu
Etichete:

Muzica religioasa araba

cantata de copii

„Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda, pentru vrajmasii Tai, ca sa amutesti pe vrajmas si pe razbunator” (Psalmul 8, 2)

Muzica estivala de calitate pentru toti prietenii blogului nostru! (selectii 1)

21 iunie 2011 la 15:59 | Postat in muzica buna | Un comentariu

Predica la Duminica I dupa Rusalii (a Tuturor Sfintilor)

16 iunie 2011 la 18:08 | Postat in predici | Lasă un comentariu

(sursa foto)

La Duminica I după Rusalii

Atunci răspunzînd Petru a zis: «Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie»

Suntem încă sub impresia strălucitului praznic al Rusaliilor, cînd, potrivit făgăduinţei Mîntuitorului Iisus Hristos, Duhul Sfînt s-a pogorît peste ucenici şi apostoli. Ne mai răsună şi astăzi în minte cuvintele, asemenea unui testament, «şi veţi lua putere, venind Duhul Sfînt peste voi şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi pînă la marginea pămîntului» (Fapte I, 8). Şi din clipa aceea, Domnul sporea zilnic obştea celor care se mîntuiau (Fapte II, 47).

De la aceste cuvinte mărturisite de către Sfîntul Apostol Luca să ridicăm puţin ochii sufletului nostru şi să privim cîmpurile, holdele şi mările vieţii şi să vedem cetele nenumărate de sfinţi, prooroci, apostoli, mucenici, mărturisitori şi cuvioşi care au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Vom vedea pe toţi sfinţii strînşi laolaltă în aria dumnezeieştii noastre biserici purtînd cununile biruinţei şi Învierii. De aceea astăzi cinstim cu cîntări de laude pe sfinţii apostoli, ierarhi şi dascăli, bărbaţi şi femei, mucenici şi pustnici, pe sfinţii lui Dumnezeu şi pe cei care — mult mai mulţi — numai Dumnezeu îi ştie.

Azila Duminica TuturorSfinţilor gîndul nostru se întoarcela Sfînta Evangheliepe care aţi ascultat-o şi care spune : «oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei X, 32). Iată prima condiţie pe care o pune Hristos celor ce vor să-L urmeze. Este mărturisirea dumnezeirii Sale care izvorăşte numai dintr-o credinţă puternică, dintr-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În această îmbrăţişare a iubirii divine Dumnezeu şi credinciosul se unesc într-o fiinţă, iar mărturisirea lui Hristos devine dovada filiaţiunii noastre spirituale. Această mărturisire este nu numai un cuvînt, o vestire, o comunicare. Ea este împletită cu pilda vieţii sale personale în care virtuţile creştine trebuie să strălucească asemenea diamantelor din cununa Divinului Împărat. Prin fiecare faptă bună, prin fiecare act de virtute, de milostenie, de pace, de jertfă, mărturisirea se confundă cu însăşi viaţa în Hristos. În actul subiectiv al mărturisirii lui Hristos se disting două linii deosebite : convingerea sinceră a adevărului mărturisit şi bucuria lăuntrică de a te simţi una cu Hristos. În acelaşi timp, mărturisirea devine o rugăciune, o dăruire, o jertfă. Omul în fata lui Hristos-Dumnezeu, îmbracă haina smereniei şi aşează la picioarele Învăţătorului darul credinţei, al conştiinţei şi al inimii sale. Astfel mărturisirea devine un imn de slavă adus Creatorului, un imn de biruinţă şi de fericire pentru bucuria mîntuirii. În clipa aceea cel ce mărturiseşte poate folosi cuvintele Marelui apostol Pavel care spunea : «nu mai trăiesc eu, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine».

Acest proces sufletesc a avut loc în cugetele nenumăratelor cete de sfinţi pe care biserica noastră îi venerează şi cinsteşte astăzi. De bună seamă că un sfînt ca Iustin Martirul şi Filosoful a pătruns cu spiritul său ascuţit în taina mărturisirii lui Hristos. În Dialogul cu iudeul Trifon a înfăţişat toate aspectele şi poziţiile conştiinţei creştine, văzînd în persoana Mîntuitorului «împlinirea legii şi a proorocilor». Această conştiinţă i-a dat puterea de a trăi şi a muri cu Hristos. Iar un sfînt ca Ignatie Teoforul, care după o pioasă tradiţie ar fi fost acel copil pe care l-a aşezat Iisus în mijlocul sfinţilor apostoli cînd le-a zis «de nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor» (Matei XVIII, 3—4), ajungînd episcop al Antiohiei, înainte de a fi aruncat în circ la lei, este invitat să jertfească zeilor. Bătrînul episcop şi martir, cu un zîmbet de o divină bunătate şi blîndeţe le-a răspuns : «optzeci şi şase de ani m-a ajutat şi m-a întărit Stăpînul Meu, cum aş putea acum să-L trădez ?»

Toţi sfinţii au dovedit că iubesc mai mult pe Dumnezeu decît lucrurile trecătoare şi cu toţi au slujit lui Hristos, fiecare în felul său, după darul şi chemarea pe care a avut-o. Unii au fost prooroci, alţii dascăli sau preoţi : unii au avut darul vorbirii în limbi iar alţii au mers pînă la marginile lumii propovăduind Evanghelia lui Hristos. Unii s-au pustnicit în scorburi, peşteri şi în crăpăturile pământului, iar alţii au proslăvit pe Mîntuitorul de la înaltele catedre sau altare ale bisericii. Unii au suferit munci şi chinuri fiind aruncaţi în mare sau în cazane cu ulei fiert, traşi pe roată sau pe grătare înroşite cu foc. Unii au fost daţi hrană fiarelor, îngheţaţi de vii sau arşi pe rug. Unii au trăit în feciorie luptîndu-se cu patimile, iar alţii dăruind averile la săraci, au trăit în lipsuri şi suferinţe, cu toţii au lăudat pe Hristos în trupul şi sufletul lor.

În felul acesta comoara nepreţuită a sfinţilor bisericii ce au mărturisit dumnezeirea lui Hristos, constituie biserica triumfătoare şi într-însa ei se bucură de vederea Sfintei Treimi. Acum ei văd şi trăiesc adevărul din cuvintele Mîntuitorului grăite lumii «cel ce mă vede pe Mine vede pe Tatăl» (Ioan XII, 45). Astfel cu toţii au primit răsplata făgăduită de Domnul prin cuvintele : «oricine au lăsat case, fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua şi va moşteni viaţa cea veşnică» (Matei XIX, 28).

Prin prăznuirea Tuturor Sfinţilor, astăzi, în prima duminică după pogorîrea Duhului Sfînt, avem impresia apropierii cerului de noi oamenii. Avem imaginea strălucitoare a fericirii veşnice reflectată în cristalul credinţei din sufletul nostru. Avem impresia că glasul lui Iisus Hristos răsună în străfundul conştiinţei noastre zicînd : «Iată pentru ce M-am pogorît din ceruri şi M-am întrupat, pentru a vă aduce din nou, asemenea oii celei rătăcite, la staulul cel ceresc, acasă. Pentru aceasta v-am trimis pe Mîngîietorul, duhul adevărului carele vă învaţă pe voi toate. Iată pe cei care au urmat cuvîntul Meu cum împodobesc galeria cerească a împărăţiei celei veşnice şi azi iau parte la praznicul sărbătoririi lor, cîntînd cu toţii — Ava ! Părinte».

Din sărbătoarea aceasta a prăznuirii Tuturor Sfinţilor, sufletul nostru primeşte încredinţarea eforturilor sale pe calea virtuţii. Viaţa lor constituie o variată pildă de urmat. Luînd în minte cuvintele Sfîntului apostol Pavel scrise evreilor : «aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa» (Evrei XIII, 7) fiinţa noastră simte greutatea celor două milenii de viaţă, de experienţă şi de jertfă creştină. Moştenitori ai tezaurului sfintei noastre tradiţii şi datori de a purta mai departe generaţiilor lumina credinţei şi a sfinţeniei, vedem în imaginea strălucitoare a praznicului Tuturor Sfinţilor, împlinirea făgăduinţelor şi a idealului nostru cel mai sfînt. Văzînd în persoana lor pe apropiaţii noştri, pe prietenii lui Dumnezeu, întemeiaţi pe cuvintele Mîntuitorului: «voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu» (Ioan XV, 14) apelăm la ajutorul lor în rugăciunile noastre. Dumnezeu ii va asculta aşa cum a ascultat pe Moise, cînd s-a rugat pentru poporul său (Ieşire XXXII, 11—14), cum a ascultat pe profetul Ilie şi a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (II Regi XVII, 21—22) şi a coborît foc asupra jertfei sale (I Regi XVIII, 36—39) şi cum a ascultat rugăciunea lui Zaharia tatăl Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca I, 13). De asemenea Sfîntul apostol Pavel ne îndeamnă să facem rugăciuni zicînd: «vă îndemn înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii căci acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim. II, 1—4).

În complexul vieţii noastre arătăm o grijă deosebită pentru noi înşine, pentru un confort mai mare ; avem o dorinţă cît mai mare pentru afirmarea personalităţii noastre. Cu firea noastră slabă vedem că mai sunt locuri în lume unde iubirea şi pacea sunt desconsiderate şi dragostea de oameni suferă, unde mai curge sînge de frate, de om, în războaie nedrepte. În această ambianţă a vieţii, să ridicăm ochii noştri spre imaginea sărbătorească a praznicului Tuturor Sfinţilor, şi într-însa să vedem armonia şi idealul pentru care trebuie să luptăm în viaţă : binele, pacea şi fericirea oamenilor. Şi ca un omagiu adus lor să le spunem : Cum să vă numim pe voi sfinţilor ? Ce glas să înălţăm spre proslăvirea voastră ? Să deschidem fila de acatist şi să vă grăim în versul tăcut al murmurărilor duhovniceşti: «Bucuraţi-vă sfinţilor din toată lumea, din toate neamurile pămîntului, din toate graiurile şi toate culorile,

«Bucuraţi-vă sobor al proorocilor, al apostolilor şi ucenicilor ai Domnului,

«Bucuraţi-vă mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi cuvioase, ce aţi mărturisit pe Hristos fiu al lui Dumnezeu,

«Bucuraţi-vă pustnici şi sihaştri, mucenici şi muceniţe, ostaşi şi robi, tineri şi bătrîni,

«Bucuraţi-vă sfinţilor din toată lumea şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru noi».

Pr. David Popescu

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1971, pag. 448-450)

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Vezi si:

2010 – Predica la Duminica I dupa Rusalii, a tuturor Sfintilor – Arhid. prof. dr. Petre I. David

2009 – Predica la Duminica I dupa Rusalii, a Tuturor Sfintilor – Pr. prof. Ioan G. Coman

Pentru iubitorii muzicii grecesti:albumul „Sirines” – Yannis Markopoulos & Theodoros Vassilikos

13 iunie 2011 la 18:24 | Postat in muzica buna | Lasă un comentariu

Album: Sirens
Versuri: K. Myris CH
Muzica: Markopoulos Yannis
Premiera: Vassilikos Theodore

SELECTII

+++

Intregul album il puteti audia aici sau il puteti incarca gratuit in calculatorul dvs. de aici (83.5Mb; valabil pana in data de 23.06.2011; dupa aceasta data ne puteti solicita albumul prin mail)!

Epicleza – PS Sebasian

12 iunie 2011 la 20:36 | Postat in muzica bizantina | Un comentariu

Pe malurile râurilor triste

10 iunie 2011 la 17:33 | Postat in muzica buna | Lasă un comentariu

Predica la Duminica a VIII-a dupa Pasti (a Rusaliilor)

8 iunie 2011 la 20:52 | Postat in predici | Lasă un comentariu

(sursa imaginii)

La Duminica Rusaliilor

«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie».  (Ioan VII, 38).

 Prima zi a Bisericii, ca mediu istoric de dezvoltare şi realizare a vieţii creştine — e ziua Cincizecimii — în care toţi apostolii uniţi în dragostea În­văţătorului se umplu de Duhul Sfînt.

Aceiaşi Apostoli, care altădată trecuseră prin diverse stări de osci­lare, de plusuri sau minusuri în fidelitatea faţă de Mesia, astăzi devin în mod suprafiresc, poligloţii împărăţiei cerurilor — fenomen unic în istoria omenirii.

Elementele sumare transmise de Faptele Apostolilor arată că odată cu vîntul puternic, limbi de foc se împart deasupra fiecărui Apostol. Toţi se umplu de Duh Sfînt şi încep să vorbească în alte limbi, după cum le da duhul să grăiască.

În Ierusalim se aflau oameni din toate neamurile de sub cer. Mulţimea se aduna — auzind sunetul acela — şi fiecare aude vorbind în limba lui. Toţi se miră, se minunează. „Oare cei ce vorbesc nu sunt Galileeni? Cum e posibil, ca fiecare din noi să-i auzim în graiul nostru, în care ne-am născut?

Parţi, mezi, elamiţi, iudei, capadocieni, asiatici, frigieni, egipteni, libieni, romani, păgîni sau prozeliţi, cretani, arabi — aud — fiecare în graiul său — lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Pe toţi îi cuprinde uimirea şi nu ştiu ce să creadă. Unii, neputînd participa la cutremurătoarea simfonie a inimilor şi a tuturor graiurilor din istorie — eşuează în ridicol. Refuză să accepte mi­nunea. Mentalitatea lor, etichetează: «Sunt plini de must». Fenomen natural deci, explicabil prin aceleaşi măsuri verificabile, sau ipoteze ale ra­ţiunii: «Sunt beţi!» Apostolul Petru nu suportă aprecierea aceasta, sarcas­mul unor oameni. Tot ceea ce profeţii au prezis, astăzi se realizează.

Duhul dumnezeiesc se revarsă peste orice făptură. Feciorii şi fecioa­rele voastre vor prooroci; chiar şi peste robii şi roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum; soarele se va pre­face în întuneric şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Atunci, oricine va chema numele Domnului, va fi mîntuit. (Fapte, II, 17-21).

Cuvintele Apostolului Petru amplifică sensurile profeţiilor, iar momen­tele minunii Rusaliilor unifică înţelesuri tainice: «Pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul» (Isaia 35, 1). Sîmburele de flacără de deasupra Apostolilor e lumina din ziua neînserată a raiului, care astăzi, prin biserică, prin propovăduirea Apostolilor, deschide omului zări de mîntuire.

«Celor izbăviţi de Domnul… o bucurie veşnică le va încununa capul de veselie şi bucurie se vor umple» (Isaia, 35, 10).

Nici o altă bucurie nu poate suplini, nici egala bucuria celor care astăzi recunosc în Apostoli pe adevăraţii eliberatori ai sufletelor lor.

Eliberarea de idolatrie senzualistă, eliberarea de religii eronate, devin posibile prin Apostoli.

Nici o bucurie nu poate procura renaşterea spirituală, în afară de aceea care astăzi se revarsă supranatural prin Apostoli.

«Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor». (Evrei 12, 29).

Focul Rusaliilor e focul despre care Mîntuitorul spunea că ar dori să ardă pămîntul. Rugul aprins în deşert, semnele de lumină, ce au înca­drat şi au străfulgerat istoria poporului evreu, sunt raze din oceanul de foc al dragostei lui Dumnezeu, care astăzi îşi revarsă corolele pe creştetul Apostolilor.

Botezul Duhului Sfînt anunţat de Sf. Ioan se realizează astăzi în prima zi a Bisericii Creştine, una, Apostolică şi totdeauna Sobornicească.

«Vă veţi bucura şi vă veţi veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie». (Isaia, 65, 18).

Orice suflare care astăzi aude graiul său «lucrurile minunate ale lui Dumnezeu», care depăşesc prejudecăţile, umilele calcule ce-l reţin într-o stare de somnolenţă spirituală, devine un Ierusalim în veselie. Poporul, gîndurile, acţiunile, faptele, întreaga sa activitate, capătă un sens superior: acceptarea integrală a Evangheliei.

Apostolul Petru propovăduieşte popoarele pe Iisus. «Dumnezeu a înviat pe acest Iisus şi noi toţi suntem martorii Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit dela Tatălfăgăduinţa Du­hului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi».

Inimile celor ce ascultă rămîn străpunse. «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă — le-a spus Petru — şi fiecare din voi să fie botezat în Nu­mele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi Darul Sfîntului Duh… Cei ce au primit propovăduirea Lui au fost botezaţi, şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete».

Nenumărate suflete se adaogă ucenicilor, din ziua coborîrii Duhului Sfînt. Biserica e experienţa integrală a divinului în istorie. Ea nu e un panaceu de curiozităţi, o imensă grotă de rituri anacronice, sau formule inadecvate omului credincios, ci e întîlnirea salvatoare între om, eu, tu, el, cu ceata apostolilor şi a acelor ce se adaogă fără întrerupere, pînăla Judecatade apoi. Adevărul Salvator, mărturisit în numele Sfintei Treimi, Biserica Apostolică, Sobornicească, în comuniune nezdruncinată, în ecumenicitatea ei nelimitată — dreapta credinţă înfloreşte şi biruie, văzut şi nevăzut, chemînd omenirea să se împărtăşească din dragostea lui Iisus.

Exegeţi renumiţi, savanţi filologi, au analizat minunea cuvîntului Evangheliei şi, expansiunea primei zile a Bisericii. Cum auzea fiecare în graiul său? Era o singură formă de articulaţie, accesibilă tuturor, sau fiecare Apostol devenise instrumentul specific al fiecărui grai în parte?

Sinteza teandrică — om şi Dumnezeu, raportul dintre om şi Divi­nitate, nu e un raport rece, de formulă matematică sau exigenţă logică, ci o realitate vie, care creşte, se dezvoltă într-un spaţiu istoric pe temelia Apostolilor.

Bogăţia de har, frumuseţe, foc, lumină, prefacerea limbajului într-un vehicul universal cu eficienţă maximă şi imediată, dinamismul covîrşitor al cuvîntului Evanghelic din ziua primă a Bisericii, e afirmarea pentru vecie, că Biserica e comuniunea istorică de adevăr, lumină şi dragoste, mediul cel mai propice pentru dezvoltarea religioasă a omului.

Biserica nu refuză nimănui apelul. Acest dramatic şi sincer «ce să facem?», este strigătul permanent al oamenilor credincioşi, care aderă in­tegral la mesajul suprafiresc al Bisericii. Ne adăogăm apostolilor, ucenici­lor, mucenicilor, creştinilor din toate deceniile, din toate veacurile, prin opţiunea noastră sinceră, prin dăruirea fiinţei noastre.

Fenomenul supranatural al limbilor de foc, transparenţa inimilor, capacitatea de a înţelege, de a simţi, de a preface fiinţa noastră, intelectual-morală, pînă la dimensiuni de uimire, arată că omul e chemat la o comu­niune ale cărei însuşiri depăşesc limitele cadrului istoric. În centru se pro­filează drama Fiului ceresc, cu victoria Sa asupra morţii, căci Biserica este comuniunea de har, dragoste, adevăr, a celor regeneraţi, renăscuţi, che­maţi la viaţa veşnică, teognosia, cunoaşterea lui Dumnezeu.

În sensul de experienţă istorică, de eveniment care a avut loc precis în istorie, localizat, se leagă prin o sumedenie de primejdii. Unii pot afirma că pentru a experimenta divinul, nu e nevoie de circumscrierea temporală, că nu e nevoie de a rămîne în comuniune cu apostolii, cu creştinii, că luînd contact cu potenţialul divin evanghelic, se realizează un mod creştin autentic. O astfel de poziţie, cu coloratură protestantă, implică un vid grav de înţelegere şi un salt printr-o aventură cu cele mai puţine şanse de salvare.

O experimentare divină în afară de comuniunea persoanelor, de parti­ciparea împreună cu ele, la marea zi a Bisericii, ale cărei învăţături, a cărei viaţă creşte direct din Iisus, prin apostoli, prin ierarhie, prin toţi creştinii, în mediul istoriei, e un non sens.

Nu e vorba de o adunare mecanică, ci de o aderare intens de conş­tientă, de o libertate de a adera sau nu, văzînd, simţind, experimentînd, că aci în Biserica lui Hristos se află adevărul revelaţional, integral, cel prin care ne salvăm, cel prin care sperăm şi ne rugăm să fim mîntuiţi.

Stăruirea şi învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni, formează conţinutul istoriei, în ce are ea mai profund creştin.

Intensitatea credinţei primilor creştini, fervoarea, altruismul, trăirea adevărurilor evanghelice — transformau structura economic-socială în oare se aflau, au creat aspecte de revoluţionare spirituală.

Între oameni pot exista distanţe cu mult mai mari decît între cele mai depărtate astre. Diferenţierile, specificul îi situează la diferite niveluri de dezvoltare istorică, dar ei se pot uni, în comuniunea în Hristos, practic realizabilă.

Duhul Sfînt îşi revarsă darurile peste persoanele, care aderă la adevă­rurile evanghelice şi trăiesc în comunitatea Bisericii, nealterate de veacuri, milenii, mai strălucitoare din ce în ce, veacurile nefiind decît clipe pe traiectoria reală a istoriei, al cărei centru e Iisus Hristos.

Protos. Emilian Birdaş

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 4-5/1957, pag. 233-235)

Spune, mama, de ce plânge luna-n astă seară?

5 iunie 2011 la 20:13 | Postat in muzica buna | Lasă un comentariu

Pagina următoare »

Creează gratuit un sit web sau un blog la WordPress.com.
Entries și comentarii feeds.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 40 de alți urmăritori