Iarta-ne pe toti, Parinte Teofil!
29/10/2009 at 19:52 | In ganduri si suspine | Leave a Comment
Iarta-ne pe toti, Parinte Teofil! Iarta-ne, pentru ca noi, popor dreptmaritor al lui Hristos, ajuns-am orbi, neghiobi si plini de rautate; si nu mai stim si nici nu vrem ca sa-i urmam pe cei ce, orbi trupesti fiind, Lumina ne-o arata!
Iarta-ne Parinte bun, pe noi cei ce bolnavi cu sufletul, cu cugetul si inima, nu mai privim in jur sa cautam pe calauzitorii Domnului, nici n-ascultam de ei… Noi n-ascultam de nimeni!
Iarta-ne Parinte, ca noi azi nu mai stim a pretui valorile, de orice fel ar fi, noi trebuie sa-i pierdem mai intai, ca abia apoi sa-i iubim!
Parinte, iarta-ne pe toti, ca noi am incetat sa ne luptam cu pacatul, cu patima sau raul ce-i in noi; azi noi luptam cu fratii, cu dreptii, cu toti ce nu-s “cu noi” sau “ca noi”; mandria ne orbeste, micimea ne cuprinde….Tu, iarta-ne, Parinte!
Iarta-ne Parinte drag, ca tu fiind in viata, la vorba ta n-am meditat, nici ti-am urmat, dar, rataciti si rai fiind, am cutezat a te jigni, a te invinui de unica si obsesiva noastra cauza: … stiu dansii…
Iertare-ti cerem toti, Parinte bland, noi care ne pretindem drepti, si mai curati si decat sfintii, desi prin lume orbecaim salbatici, nerusinati si plini de ura, si-am devenit ne-oameni!
Parinte, iarta-ne din nou, ca-n timp ce tu posteai sau te rugai cu lacrimi pentru noi, copiii tai, noi, imbuibatii si lenesii, ne desfatam cu lacomie din bunatatile lumesti!
Iertare-ti cerem scump Parinte, ca-n cea din urma vreme, in timp ce tu urcai cu greu pe Golgota vietii, bolnav fiind, in suferinta si durere, noi singur te-am lasat…si nu ti-am fost alaturi!
Iarta-ne Parinte, caci si acum frati dintre noi, intunecati la minte si de har goi, te prigonim, te denigram, scuipam marsavi pe dreapta ta credinta si pe blajinu-ti chip!
Iarta-ne noua, ca multi altii dintre noi, ipocriti si fatarnici, acum, la moartea ta, te “ridicam in slavi”, pretindem a te fi-nteles si pretuit!
Iarta-ne noua, Parinte, ca toate intru nestiinta ti-am gresit. Nu pomeni a noastra rautate! Ci, bun fiind, de poti, te roaga pentru noi…
Pr. Gabriel

Nu am timp… sa pierd timp
28/08/2009 at 17:56 | In articole, ganduri si suspine | 1 Comment
“De-a lungul vietii, omul poate sa piarda multe: avere, reputatie, bucurie, liniste, sanatate, prietenie. Exista totusi si posibilitatea de a le recupera. Cu mai mult sau mai putin efort, acestea se pot redobandi. Un singur lucru insa nu poate fi recastigat oricat de mult ne-am dori: timpul. Acesta este ireversibil si nimic nu il face sa se opreasca sau sa se intoarca. Fiecare zi este unica si nu ne vom mai intalni nicicand cu vreo una, chiar daca vrem sau nu sa acceptam aceasta realitate.
Tocmai pentru ca este irecuperabil, timpul are o valoare extraordinara: zideste sufleteste, ajutand la mantuirea noastra. El poate duce si la pierzanie. Depinde doar de noi cum folosim timpul de care avem parte. Timpul poate fi pierdut nefacand nimic, dar si folosindu-l altfel decat ar trebui. Pentru a arata cu ce sa-l umplem trebuie sa Intelegem notiunea de timp.
In Paradis omul traia intr-un altfel de timp, care nu era marcat de moarte. Dar, prin caderea Evei si a lui Adam, timpul a fost pervertit, intervenind moartea care i-a pus hotar. Timpul s-a inchis in sine, In zile, saptamani si ani. Acesta este timpul nostrum cronologic inchis prin moarte, care ne masoara viata pamanteasca si istoria. Spre deosebire de el, un alt „timp” a intrat in istorie prin Nasterea Domnului. El este „timpul” mantuirii. El nu este inchis prin moarte ci, dimpotriva, s-a deschis prin Invierea Domnului spre vesnicie. Este timpul hristic, al mantuirii. Noi ne-am nascut si traim in timpul istoric, dar avem posibilitatea, ba chiar datoria de a-i da un sens pozitiv. Si iata cum: agonisind Duhul Sfant prin viata si prin faptele noastre (Spovedanie, Impartasanie, rugaciune, post, milostenie, si bunatate fata de aproapele). Participand la Sfanta Liturghie, noi putem sfinti timpul istoric, transformandu-l in ,,timp al mantuirii”. De aceea, noi raspundem fata de Dumnezeu, fata sau il putem pierde. Insa viata este atat de scurta incat nimic nu echivaleaza cu timpul care ne poate inalta sufleteste. Deci nu avem timp atat de mult incat sa-l risipim.
De multe ori reducem viata la activitati primare (a manca, a bea, a munci pentru viata materiala si a ne veseli). Aceste activitati sunt specifice tuturor fiintelor vii; plantele si animalele se hranesc, cresc, se bucura de viata si atat. Insa noi, oamenii, care suntem inzestrati cu minte, ratiune si vointa proprie, adica avem suflet, trebuie sa ne preocupam si de acesta, pentru ca toate celelalte, cele necesare vietii, vin de la sine daca suntem buni crestini: Cautati mai intai Imparatia cerurilor si dreptatea Lui si toate celelalte vi se vor adauga voua! (Matei 6, 33).
Asadar, sa facem putinul timp pe care il avem sa treaca cu folos si astfel vom avea roade aici pe pamant, dar si in viata viitoare.
RISIPIREA TIMPULUI
Un om, plimbandu-se pe malul marii, gasi o punga plina cu pietricele marunte. Ca sa se distreze, incepu a azvarli cu ele in pasarile care zburau deasupra apei. Cand ajunse acasa, mai avea doar o pietricica. Din curiozitate, o arunca in foc, ca sa vada ce se intampla cu ea. Cand colo, o, Doamne! Piatra stralucea mai frumos ca inainte. Se duse cu ea la un bijutier si acela ii spuse ca era un diamant de mare pret. Omul alerga in graba la tarm cu nadejdea ca va mai gasi cateva din „pietricelele” aruncate, dar, in zadar: toate cazusera in apa.
Istorioara are un adanc inteles sufletesc. Timpul cel pretios ni s-a dat de catre Bunul Dumnezeu ca o comoara de mare pret, ca sa dobandim cu el viata vesnica. Fiecare an, fiecare luna, zi sau ceas sunt ca diamantele cele scumpe prin care ne putem castiga fericirea, care este la Dumnezeu .
Insa, cu durere constatam, ca cei mai multi dintre noi risipesc comoara ce li s-a incredintat pentru lucruri pieritoare si nefolositoare pentru mantuire. De aceea, cu drept cuvant invata Sfantul Apostol Pavel: ,,Pana cand mai avem vreme, sa facem binele catre toti, dar mai ales catre cei de o credinta cu noi” (Galateni 6,10).”
Andreea Cramer,
clasa a XI-a, Colegiul National „Petru Rares” Suceava
(Articol publicat in revista “Tinerii azi“, nr. 2 / mai 2007)

Problema capitala a crestinului
30/06/2009 at 12:25 | In ganduri si suspine, interesant, viata duhovniceasca | Leave a Comment
Regretatul Parinte Galeriu ne reveleaza, intr-un mod minunat si in doar un minut, esenta vietii duhovnicesti a crestinului:
Sursa: http://video.crestinortodox.ro/
Puteti viziona acest filmulet si la adresa: http://www.viddler.com/explore/fathergabriel/videos/2/
Pr. Gabriel

Veacul zilei…
06/05/2009 at 20:50 | In carti si lecturi ziditoare de suflet, ganduri si suspine | Leave a Comment
“O noua zi ar trebui sa fie, dar pentru tine, cel care suferi, zilele seamana una cu cealalta. O zi trece greu si dureros si pare atat de lunga ca un veac… Ca-ntr-un joc cu ritualuri stricte, urmezi pasii care aproape se impun. Si daca e dimineata, trebuie sa fie si micul dejun, un mic dejun obisnuit deja: ceaiul singuratatii si un sandvis cu sperante spulberate.
Ceaiul singuratatii este rece si amar, pana si cana in care e pus e-nlacrimata. Sa gusti din el? Ce folos? Ii cunosti atat de bine “aroma” si efectul ei, incat nu mai e nevoie… Din sandvisul cu sperante spulberate mai gusti macar pentru a-ti aminti ca ai avut candva sperante, dar si din acesta mai ramane un colt. De-ajuns pentru micul dejun. Cand iesi din casa nimeni nu trebuie sa stie ce a fost pe masa ta, pentru ca daca cineva ar sti si nu ar intelege, in zadar ar fi.
Pasii te poarta pe carari cunoscute sau necunoscute, urcand treptele orelor pana acolo unde te asteapta din nou masa, pranzul cel de toate zilele. Si… incalzesti supa disperarii, o rastorni in farfuria rece, asezi si lingura… si-atat. Lingura ramane langa farfurie, pentru ca aburii supei iti taie respiratia sufletului si nu te mai poti apropia de masa. Si tot pentru pranz ar mai fi niste snitele din amintiri, dar nu le mai gusti, pentru ca parca nu mai ai puterea sa le digeri. Preferi coltul de sandvis cu sperante spulberate care a ramas de la micul dejun… si e de-ajuns.
Supa disperarii se raceste si aburii ei nu-ti mai sufoca sufletul, dar ramane acolo, in farfurie, pentru o alta zi, pentru un alt pranz sau pur si simplu ramane acolo.
Minutele curg alene, timpul toarce din fuiorul sau nevazut. Sa numeri minutele, orele, ce rost mai are, daca veacul zilei ramane tot veac? Iti duci povara tristetilor si a singuratatii, trecand prin catacombele disperarii, izbindu-te de peretii reci si intunecati… si tot mergand in ritmul timpului, in urma sau inaintea lui, ajungi la poarta serii.
Daca e seara, cina trebuie servita. Hm! Cina! Cina o pregatesti in sufletul tau, din pulbere de stele si din franturi de luna, din colturi de intuneric si din broboane de nori, pe care noapte de noapte le-ai faramitat in bolul lacrimilor tale. Hm! Cina, nu mai e nevoie sa o servesti, pentru ca e in inima ta…
Iti frangi mainile ca si cum ai impacheta durerea, dar nu exista nici un cos la care sa o arunci. E noapte si ar trebui sa dormi, dar cum sa dormi cand gandurile nu-ti dau pace? Si cum sa dormi cand stii ca te asteapta un acelasi veac al zilei, acelasi mic dejun cu un ceai al singuratatii si un sandvis cu sperante spulberate, un pranz cu o supa a disperarii si niste snitele din amintiri, pe care nu le mai digeri si o cina din pulbere de stele…!!!
In intuneric, cu privirea atintita in tavan si cu lacrimile siroind prin colturile ochilor, nu mai stii daca mai trebuie sa astepti ceva… Bataile inimii tale au fost inlocuite de suspine si suspinele dor, si tu ai vrea sa dormi, dar cum sa dormi? Cum?
— Sunt incarcerat… si nu are cine sa ma salveze, nu are cine…soptesti sa te auzi doar tu.
Gresesti, dragul meu prieten, dragostea este cea care salveaza. Numai ea stie sa dea sens veacului zilei si sa-ti schimbe micul dejun, pranzul si cina in mese festive. Trebuie doar sa speri si sa inveti sa iubesti, pentru ca lumea s-a nascut din iubire si, mai important decat toate, “… Dumnezeu este iubire“
E noapte… e timpul sa dormi! Stergeti lacrimile, trebuie sa visezi, sa dormi si sa visezi, si poate in vis intalnesti iubirea… si-atunci cand intalnesti iubirea adevarata, nu te mai poti desparti de ea. E singura care stie sa fuzioneze din vis in realitate si din realitate in vis. Toate trec in lumea asta, iubirea insa ramane. Ea sparge barierele timpului si pe cele ale spatiului, iesind intotdeauna invingatoare. Nimic din lumea aceasta nu poate invinge iubirea, cu ea veacul zilei e usor si placut. Numai iubind poti trai frumos si numai iubind poti trai cu-adevarat. E greu sa crezi acum cand tristetea nu-ti da pace, dar incearca si vei vedea ca toate isi gasesc rezolvarea din iubire si prin iubire.
Cu toate cate sunt in sufletul tau si cu altele care vor veni, sa speri intr-o dimineata insorita cu un mic dejun luminos… Sa cauti iubirea, sa iubesti, sa speri si sa iubesti!
………….
Lacrimi, suspine, durere, suferinta, disperare, tacere si iar tacere. Asa arata poate tabloul complet al celui care sufera. Cu mainile incrucisate asteapta si nu stie daca mai are ce astepta. Incremenit intr-o durere adanca, nu mai striga, nu mai cere, nu mai spera. Cortina intunericului s-a lasat peste omul din el si nu mai vrea sa creada ca poate fi si altfel. Si totusi poate fi. Intotdeauna o poarta care a putut fi inchisa se poate deschide. Totul e sa vrei… si daca vrei, poti. Cheia cu care se poate deschide un suflet inchistat de durere este rugaciunea. Speranta celui care sufera este rugaciunea. Lumina celui care sufera este rugaciunea, chiar daca in sufletul lui este intuneric: “… lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o“.”
( Texte preluate din cartea Mihaelei Ion “Ganduri pentru cei ce sufera“, Ed. Andreas, 2008 )
Pr. Gabriel

Avem atatia morti… atatea dragi morminte…
05/05/2009 at 16:04 | In anunturi, ganduri si suspine, poezie ortodoxa | 9 Comments“Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa, înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul. Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii. Neamurile văd, dar nu pricep nimic şi nu-şi bat capul cu aşa ceva, că adică harul lui Dumnezeu şi mila Lui sunt cu aleşii Săi şi că poartă grijă de sfinţii Săi.”
( Intelepciunea lui Solomon IV, 10-15 )

Avem atatia morti
Radu Gyr
”Avem atatia morti, atatea oseminte,
Cu smirna lor pe frunte ne sfintim
Si de la noi la gropile lor sfinte
Intinde luna aurit chilim.
Atatia morti, atatea dragi morminte,
Ca o catapeteasma cresc in noi,
Cum mucenicii slavei mai-nainte,
Prin gloante, prin furtuna, prin ploi.
Ne palpaie pe maini si in cuvinte
Ca soarele ce arde pe obraz,
Atatia morti, atatea oseminte,
In somn se-aprind icoane de topaz.
Atatia morti ascut in noi otele,
Se sparge veacul in tandari mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu ranile noi ne-am atins de cer.
Zidim destin, Parang de ziduri sfinte
Dar nu din var si piatra ctitorim,
Ci tencuim cu albe oseminte,
Din caramida ranilor zidim.
Turnati in cremene si juraminte,
Cu ochi de foc aprinsi de-un sfant mister,
Privim cum zilnic alte noi morminte
Se inalta pajuri albe catre cer
Sa puna tarii temelii de fier.
Avem atatia morti, atatea oseminte…”
In amintirea colegilor si fratilor nostri intru Hristos, plecati la Domnul mult prea devreme :
Ioan Cernatescu, coleg de studentie si de profesorat, care la varsta de 30 de ani a plecat la ceruri, rapus de cancer, in ziua de 13 aprilie 2009, in Lunea Patimilor. Un om bun, bland, smerit si intotdeauna binevoitor, care ne va lipsi mult tuturor celor care l-am cunoscut.

( primul din stanga; fotografie preluata de pe blogul Roumain Orthodoxe en France )
Ieromonah Zosima Marza, staretul Schitului Tariceni, coleg de Seminar in Bucuresti si frate intru slujire, decedat la 3 decembrie 2007, la 27 de ani, intoxicat cu monoxid de carbon. Un coleg evlavios, muncitor, cu dragoste de Dumnezeu si de semeni, bun organizator, mereu senin si deschis.





( fotografii daruite noua de mama parintelui )
Bunul si Iubitorul de oameni Dumnezeu sa-i odihneasca in pace, sa le dea iertare de pacate si sa-i aseze in locasurile dreptilor din Imparatia Sa cea cereasca, iar noi ii vom pastra in inimile si sufletele noastre, in amintirile si gandurile noastre, ii vom pomeni la sfintele slujbe si ne vom ruga pentru ei.
Dumnezeu sa va ierte dragi prieteni si colegi!
In veci sa fie pomenirea lor, din neam in neam!
Pr. Gabriel

Stand cu spatele la Dumnezeu (cugetarile unui suflet regasit)
02/02/2009 at 20:29 | In ganduri si suspine | 3 Comments

“E intuneric…..In jurul meu parca totul a devenit innegurat, straniu, infricosator. Nu mai stiu de unde vin, unde ma aflu si spre ce ma indrept. Ma simt ciudat, parca nu mai sunt eu. Sau nu mai sunt asa cum eram odata. Ma simt gol, singur, aproape de…moarte…
Si totusi, in tot universal acesta intunecat si neprimitor, in starea aceasta nedemna de un crestin, simt nevoia sa……ma bucur! Sa ma bucur din nou, sa strig de fericire: “Slava Tie, Doamne, pentru toate!”. Si ma inchin, imi iau avant si…..strig! Dar…..nu ma aude nimeni. Cred ca nici eu nu ma aud prea bine…Ce ciudat!
Acum incep sa plang si sa inteleg… Sunt, intr-adevar, singur. Dar, unde-i lumina? Unde este bucuria, speranta, surasul plin de bunatate, seninatatea sufletului? Nu mai sunt, au disparut….Nu se poate! Poate nu mai reusesc sa le vad eu. Incep sa le caut cu privirea, cu mintea, cu sufletul….Dar nu le gasesc, nu le mai stiu si nu le mai simt. Si totusi, ele trebuie sa existe! Dar stai….unde este El? Cum cine? El? Nu se poate, cum adica nu mai stim cine este El? El este El! El este Totul! Cel care este! Era aici cu noi, il vedeam, il simteam. El era bucuria si fericirea noastra! El era totul pentru noi!
A….voi sunteti aici. Nici pe voi nu va vedeam sau, mai bine zis, se pare ca nici intre noi nu ne mai vedem…Nu e posibil sa va uitati asa la mine! Cum sa nu va aduceti aminte de El?! Imi vine sa plang de revolta cand vad privirea voastra straina si mirata. Dar voi cine sunteti si eu cine sunt? Da, suntem sufletele oamenilor. Pentru o clipa am avut impresia ca unii am uitat si asta…
Suntem suflete aflate intr-o lume intunecata si stranie. Si de ce nu ne mai amintim de El? Eu mi-am amintit totusi… Si tu ti-ai amintit ceva? O, cat ma bucur! Si tu? Oh!!!Tu nu? Aha… Tu, da? Incep sa ma simt din nou bine, incep sa fiu iar fericit! Totusi, se pare ca nu am innebunit, El exista si unii ne amintim de El! Da, dar unde este si de ce nu-L mai vedem, de ce nu-L mai simtim? O fi printre noi? Unde? Sa-L cautam…peste tot…. E greu, tare greu… Ceva ne intuneca vederea. Pacatele? Probabil…. posibil…
Ma gandesc ca daca inainte…. cand era cu noi era frumos si era lumina, iar acum e intuneric si trist, asta trebuie sa aiba legatura cu El. Poate ca nu mai e cu noi, pur si simplu. Dar unde e? Imposibil. El a spus, imi amintesc, ca va fi mereu cu noi. Deci, e cu noi, dar unde… si de ce nu il vedem? Ia sa ma uit mai bine, trebuie sa privesc mai atent….acolo…. si acolo….
Oooooooooo! Doamne Dumnezeule! Nu se poate! Lumina!!! Vai de mine! Iarta-ma, Doamne! Iarta-ne pe toti! Tu erai aici si noi nu te vedeam! Te rugam, iarta-ne! Veniti fratilor si vedeti: L-am regasit pe Dumnezeu! Era aici, numai ca noi….. stateam cu spatele la El!
Asa, deci. suflete pacatos, de aceea erai in intuneric si in mahnire : pentru ca erai cu spatele la Dumnezeu! Stateai cu spatele la El si nu aveai lumina, nu puteai sa te bucuri.
Doamne, ce fericit sunt ca te-am regasit, ce bucuros sunt ca pot, in sfarsit, sa “ma intorc” cu fata spre Tine! Sa Te vad, sa Te simt si sa fiu din nou…. fericit!
Acum inteleg multe, acum inteleg totul! Am inteles, Doamne, ca Tu ai fost mereu langa mine si langa noi toti. Am inteles cat esti de bun si de smerit, pentru ca desi te-am umilit si ti-am intors spatele, desi te-am uitat si te-am dezamagit, Tu ai stat umil in spatele meu si ai asteptat…. Ai asteptat plangand, rabdand si sperand, sa ma trezesc si sa ma intorc din nou la Tine. Am inteles ca Tu esti totul pentru mine si ca fara Tine sunt pierdut in bezna pacatelor mele. Iarta-ma, Doamne….
Te rog insa un singur lucru Doamne: promite-mi ca nu ma mai lasi niciodata sa ma pierd de Tine, sa-ti intorc spatele. Iar eu, desi, pacatos fiind, nu-ti pot promite ca n-am sa-ti mai intorc spatele, un lucru ti-l promit solemn: ca de acum inainte, intotdeauna, indiferent de situatia mea si de lumea care ma inconjoara, am sa ma uit mereu…. in spatele meu, ca nu cumva Tu sa fii acolo si eu sa-ti fi intors din nou spatele……. Asta, iti promit!“
Asa se intampla din pacate cu multi dintre noi…. Mereu ne plangem ca nu-L vedem sau nu-L simtim pe Dumnezeu, ca nu ni Se arata. Insa, pierdem din vedere ca in aceasta viata stam mai mult cu spatele, decat cu fata spre El. Si ce ne poate oferi aceasta pozitie, stand cu spatele catre Dumnezeu? Intuneric? Tristete? Agonie? Moarte?!!!!
Da, moarte! Si, fiind in starea de moarte duhovniceasca, omul nu mai simte nici pe Dumnezeu, nici pacatul si nici nu poate privi in sine. Si atunci, se indreapta spre o moarte vesnica.
Dar exista intotdeauna salvarea……pocainta! Pocainta inseamna a te intoarce spre Dumnezeu. Intorcandu-ma catre Dumnezeu si indreptandu-ma catre El, imi regasesc viata, ma regasesc pe mine, regasesc tot ce am pierdut….
Pr. Gabriel M.

Cateva clipuri spre meditatie personala
27/10/2008 at 20:06 | In ganduri si suspine | Leave a CommentVa oferim spre vizionare cateva clipuri in power point, despre ce ar trebui sa insemne credinta, iubirea, recunostinta, responsabilitatea, si despre tot ceea ce inseamna a te afirma ca un om adevarat in fiecare clipa. Vizionare placuta!
O profetie implinita : Iubirea multora s-a racit deja!
12/09/2008 at 12:47 | In ganduri si suspine | 6 Comments
Adevarul este ca traim intr-o societate dezechilibrata, tulburata, vesnic iritata, cu un ritm trepidant. Agresivitatea este pretutindeni la ea acasa, violenta omn iprezenta. Peste tot este valabila legea pumnului, reuseste numai cel care sfasie pe celalalt. Traim intr-o imensa jungla, unde scapa cine poate. Daca poate. Daca nu…..
Astazi legea junglei face legea sau este insasi legea. Orice randuiala, orice lege, orice canon sau norma pare ca nu mai conteaza, toate legiuirile sunt de forma sau doar pentru unii. Pentru cei mai slabi. Slabi pentru ca mai incearca inca sa fie corecti, echilibrati, linistiti, sau pentru ca nu s-au “adaptat la vremuri”.
Ma simt atat de revoltat si de indurerat cand vad cat de mult ne-am salbaticit. Ma infricosez de ceea ce va urma daca mergem in continuare pe aceasta “cale a pierzarii”. Si mergem, din pacate, cu viteza maxima…
Orbecaim agitati spre nicaieri, ne dusmanim pentru nimicuri, suntem in stare sa ne ucidem intr-o clipa din nimic. Fiecare are dreptatea sa. Si chiar daca nu are dreptate tot o va avea. Cu jigniri, amenintari, cu pumni sau cu orice alt act de violenta. Despre libertatea celuilalt sau despre drepturile lui, nu mai discutam pentru ca ele nu mai exista. Nu mai exista de mult timp.
Marile virtuti ale crestinului: smerenia, blandetea, cumpatarea, dreptatea, intelepciunea, iubirea au devenit pentru multi niste stupizenii sau, in cel mai bun caz, niste bizarerii.
Cum sa fii smerit cand esti indemnat sa fii cel mai bun, nu prin merite personale sau prin munca si sudoare, ci prin eliminarea celuilalt, cu orice chip si prin orice metoda?
Sa fii bland? Ha, ha, ha! Ce gluma buna! Nicidecum! Trebuie sa fii cel mai bun la bataie, cel mai smecher, cel mai obraznic si tupeist. Asa vei “reusi”.
Drept? Mai exista dreptate? Da exista, “dreptatea” unora. “Dreptatea pumnului”.
Cumpatat? Mai sunt foarte putini oameni cumpatati, cumpatarea celorlalti a disparut o data cu cresterea alarmanta a ritmului vietii, a disparut pe masura ce robotizarea omului s-a inradacinat in firea lui.
Despre iubire mai putem doar sa varsam lacrimi si suspine. Mai avem noi dragoste unii fata de altii??? Mai stim ce inseamna asta? Sau doar mai bajbaim uneori in gesturi de solidaritate fata de unii din semenii nostri? Si asta rar. Din pricina rautatii noastre, iubirea nu mai are loc in inimile noastre.
“Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” ( In. XIII, 34-35 ), spune Mantuitorul. Cati dintre noi implinesc porunca, iubirii? Cati isi mai aduc aminte de ea macar?
Din nefericire aceasta situatie n-o intalnim numai la cei necredinciosi, ci la foarte multi ortodocsi. Daca semnul distinctiv al unui crestin ortodox este dragostea fata de aproapele, dupa cuvantul Mantuitorului ca intru aceasta vor cunoaste toti ca suntem ucenicii Lui, cati dintre noi purtam intiparit in suflete acest semn? Realitatea este ca, desi El ne-a iubit si ne iubeste pe noi, noi nu ne iubim mai deloc intre noi. Si nici pe El nu-L iubim. Sau nu vrem sa ne iubim intre noi. Asta pentru ca ne iubim tare mult pe noi insine. Egoismul il indeparteaza si pe Dumnezeu si pe semeni de langa noi sau din noi.
Si atunci, ce ne ramane de facut? Probabil ne ramane rugaciunea, ne raman lacrimile si speranta ca Dumnezeu, cu harul Sau, intr-o zi, ne va intoarce catre noi insine si apoi catre El, iar prin El catre toti semenii.
Dar pana atunci, ne ramane inaintea ochilor aceasta socanta implinire a profetiei Mantuitorului despre timpurile dinaintea sfarsitului lumii: “Iar din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci.” ( Mt. XXIV, 12 ), profetie care deja s-a implinit….
Pr. G. M.
Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.






































