INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 7

11/12/2008 at 20:44 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 7 : Cer nou şi pământ nou – Viaţa veşnică

30754

Datorită faptului că lumea materială are un început, va avea şi un sfârşit. Dar acest sfârşit nu înseamnă nimicirea sau distrugerea ei, pentru că Dumnezeu nu crează nimic pentru a fi distrus, iar toate câte a creat Dumnezeu le-a creat „ bune foarte ” ( Fac. I, 31 ), ci „ o schimbare a legilor naturii actuale şi stabilirea unor ordini noi, în aşa fel că va fi cer nou şi pământ nou, în care dreptatea locuieşte ( II Petru, III, 13 ), şi „ Am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut.” ( Apoc. XXI, 1 ).

Creaţia materială a fost supusă stricăciunii datorită căderii omului, dar va fi descătuşată din robia decăderii şi stricăciunii, şi va cunoaşte libertatea şi slava fiilor lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel afirmă că „ … făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o – cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum.” ( Rom. VIII, 19-22 ).

Altfel spus, zidirea materială se va bucura de binecuvântarea dumnezeiască atunci când omul va dobândi comuniunea cu slava dumnezeiască.

Sfârşitul lumii va însemna transfigurarea creaţiei până la „ plenitudinea existenţială ”, acolo unde Dumnezeu va fi „ totul în toate ” ( I Cor. XV, 28 ).

Eternitatea creaţiei nu înseamnă o simplă prelungire a existenţei într-un destin nedeterminat, ci ajungerea acesteia la scopul originii sale. Faptul că „ chipul lumii acesteia trece” ( I Cor. VII, 31 ) înseamnă fixarea ei eternă prin depăşirea timpului cronologic, istoric.

După Judecata universală, care va avea loc la a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos, va începe viaţa veşnică. Această viaţă veşnică va fi trăită în două moduri, respectiv raiul veşnic şi iadul veşnic : „ Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. ” ( Mt. XXV, 46 ).

Cu toate că şi iadul este veşnic, expresia „ viaţă veşnică ” se referă cu precădere la viaţa în Hristos, pentru că viaţa trăită departe de Dumnezeu este şi se numeşte moarte. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi comuniunea cu Iisus Hristos este viaţa veşnică : „ Şi aceasta este viaţa veşnică : Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” ( In. XVII, 3 ).

Viaţa veşnică „ va fi o duminică fără sfârşit, sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat « deodată » şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate.”

Viaţa viitoare nu este încremenită în nemişcare, ci se află într-o continuă mişcare, şi de aceea sfinţii devin tot mai capabili de a împărtăşi slava necreată a lui Dumnezeu.

Dacă omul alege calea virtuţii încă din această viaţă, el va continua acest drum şi în viaţa viitoare, când va împărtăşi mai profund slava dumnezeiască, şi aceasta îi va spori dorinţa de a urca treptele virtuţii şi iubirii. Deoarece cu cât este mai puternică iubirea, cu atât şi cunoaşterea va fi mai profundă. Şi cu cât este mai profundă cunoaşterea, cu atât sporesc iubirea şi dorinţa de a-L împărtăşi pe Dumnezeu.

Viaţa de veci nu va fi o simplă revenire la început, o revenire la un punct de unde ar putea reîncepe ciclul temporal, ci o înaintare în acelaşi infinit. El nu înseamnă o înaintare într-un timp linear nesfârşit, căci stă la sfârşitul timpului, ci într-o infinitate gustată mereu, dar care nu satură niciodată.

Nu există un capăt al acestui drum către desăvârşire, deoarece aceasta ar însemna că omul poate deveni întru totul asemenea lui Dumnezeu, atingând desăvârşirea dumnezeiască.

„ Sabatul ” eshatologic va înseamna, deci, odihna de lucrarea naturală pentru a face loc lucrării dumnezeieşti, adică o înaintare infinită în contemplarea slavei lui Dumnezeu.

Ţelul suprem al omului este să dobândească viaţa veşnică şi fericirea din Împărăţia lui Dumnezeu, care este „ fără de sfârşit ”, pentru că „ cetăţenia noastră este în ceruri.” ( Filip. III, 20 ).

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers14

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 6

11/12/2008 at 20:44 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 6 : Judecata universală sau obştească

202m

A doua venire a Mântuitorului şi învierea celor adormiţi sunt strâns legate de Judecata obştească sau de Apoi.

Deşi fiecare suflet este judecat la Judecata particulară, totuşi este necesar să urmeze la sfârşitul timpului şi o judecată a tuturor oamenilor, atât pentru faptul că omul trebuie să fie judecat şi după învierea trupurilor, pentru că şi prin trup a păcătuit, cât şi pentru faptul că o persoană nu poate fi judecată deplin decât în legătură cu toţi cei pe care i-a influenţat de-a lungul timpului, până la sfârşitul lumii.

Judecata universală va următoarele caracteristici :

Va fi universală – vor participa toţi oamenii din toate timpurile şi locurile;

Va fi solemnă – Mântuitorul se va înfăţişa ca autoritate supremă;

Va fi publică – adică în prezenţa întregii creaţii;

Va fi dreaptă – pentru că Judecătorul va fi recunoscut de toată existenţa, iar judecata lui va fi în acord cu sentinţa tuturor conştiinţelor;

Va fi definitivă – sentinţele vor fi date pentru veşnicie;

Va fi supremă – deoarece Mântuitorul este Judecătorul Suprem;

Va fi înfricoşătoare – pentru că drepţii, în smerenia lor, vor aştepta cu frică sentinţa, iar păcătoşii se vor cutremura de soarta pe care o presimt.

Judecata aparţine Fiului Omului ( In. V, 22,27-30 ), care asociază pe Apostolii Săi : „ Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” ( Mt. XIX, 28 ).

Judecata obştească se va face în prezenţa întregii creaţii, deşi va fi deosebită pentru fiecare în parte. Mântuitorul va veni în slava Sa, va lua loc pe tronul de slavă ca să judece pe toţi, înconjurat de îngerii Săi, separând pe cei aleşi, care au făcut fapte bune, de cei respinşi : „ Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.” ( Mt. XXV, 31-33 ).

Imaginea tronului la judecata finală a lui simbolizează măreţia lui Dumnezeu şi puterea lui Hristos de a-i judeca pe oameni, dar şi teama omului în faţa judecăţii şi a lui Hristos.

Locul judecăţii va fi pământul transfigurat la Parusie, pentru că oamenii trebuie judecaţi aici, pe pământ, unde au trăit şi săvârşit toate faptele lor. Înţelepciunea dumnezeiască a hotărât că acolo unde şi-au trăit oamenii viaţa, tot acolo trebuie să dea socoteală de felul cum au trăit-o; şi acolo unde Fiul lui Dumnezeu a fost umilit până la moartea pe cruce, tot acolo să fie şi preamărit.

A fi responsabil face parte din demnitatea fiecărei persoane şi de aceea această răspundere ultimă este şi un act de demnitate. Pentru aceasta fiecare va fi judecat după conştiinţa şi legea sa ( In. VI, 45 ). Dumnezeu este plin de iubire şi dreptate, dar fiecare are răspunderea pentru ceea ce face.

Pentru unii, Judecata va fi un act de binecuvântare şi de mulţumire, iar pentru alţii va fi un act de osândă ( cf. Mt. XXV, 34-46 ).

Imitarea lui Hristos, prin viaţă şi fapte, acesta este criteriul suprem la judecata universală.

La judecata de obşte starea fiecăruia are un caracter proporţional, potrivit cu măsura în care s-a deschis faţă de alţii. Este vorba de proporţia iniţiativei, a libertăţii, a răspunderii personale, fără de care nici harul lui Dumnezeu nu lucrează. Ceea ce facem pentru alţii, porneşte nu numai din altruism, dintr-o compasiune naturală, ci şi din faptul că iubim pe Dumnezeu în aproapele nostru. Mântuirea veşnică a fiecăruia dintre noi depinde de ceea ce am făcut celor mai mici fraţi ai noştri, cu care se identifică Mântuitorul Hristos : „ Adevărat zic vouă : Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.” ( Mt. XXV, 45 ).

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers12

 

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 5

11/12/2008 at 20:43 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 5 : Învierea trupurilor

descent-into-hades

Venirea cu slavă a Fiului, Parusia, va fi însoţită de învierea morţilor, de judecata finală şi de transfigurarea veşnică. În Simbolul de credinţă mărturisim credinţa în învierea morţilor : „ Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. ” ( art. 21 din Crez ). Toţi cei adormiţi vor învia, aşa cum se arată în viziunea lui Ezechiel ( XXXVII, 1-14 ). Toţi se vor bucura, astfel, de învierea lui Hristos, care a învins moartea ( I Cor. II, 8 ).

Învierea înseamnă reconstituirea trupurilor din elementele din care au fost compuse şi revenirea la viaţă prin unirea cu sufletele proprii, adică reconstituirea întreagă a persoanei umane. Învierea trupurilor, adică refacerea unităţii trupului şi sufletului pentru a primi răsplata definitivă şi intrarea vieţii corporale în slava cerească, este universală ( cf. In. V, 28 ). Nimeni nu este exclus de la această înviere, indiferent de meritele lui ( Fapte XXIV, 15 ).

În Sfânta Scriptură sunt numeroase referiri la învierea morţilor, precum : I Tes. IV, 14-17 ; Fapte XVII, 31-32 ; Isaia XXVI, 19 ; In. XI, 24-25 ; In. V, 28-29 ; Lc. XX, 35-36 ş.a .

Pentru Sfântul Apostol Pavel, argumentul învierii morţilor se bazează pe realitatea învierii lui Hristos : „ Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor ? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu l-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristoa n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” ( I Cor. XV, 12-22 ).

În textele Sfintei Scripturi găsim nu numai credinţa în învierea morţilor, dar ni se spune şi cum vor fi trupurile înviate. Ele vor fi duhovniceşti, transfigurate de harul dumnezeiesc, vor fi „ făptură nouă” ( II Cor. V, 17 ). Trupul va rămâne ca substanţă materială, dar funcţiile lui exercitate de simţuri vor fi covârşite de facultăţile spiritului. De asemenea, sufletul va exista ca substanţă diferită ( de trup ) şi va participa la slava lui Dumnezeu împreună cu trupul. Trupurile înviate vor fi identice cu cele dinainte de moarte, nu-şi vor pierde fiinţa ci numai şi-o vor schimba , oamenii înviaţi se vor deosebi unii de alţii după vârstă şi gen, fără să mai aibă defectele corporale pe care le-au avut.

Trupurile înviate vor avea, deci, anumite însuşiri sau caracteristici speciale : vor fi duhovniceşti sau spirituale, nemuritoare, nestricăcioase, cereşti, pline de putere şi de slavă. Acest lucru îl evidenţiază şi Sfântul Apostol Pavel, care afirmă despre trupuri că : „ Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” ( I Cor. XV, 43-44 ).

Trebuie menţionat şi faptul că trupurile celor păcătoşi se vor deosebi de ale celor drepţi. Şi ele vor fi nestricăcioase şi nemuritoare, dar nu vor fi pline de slavă şi putere, ci în dezarmonie cu sufletul, sensibilizate la maxim pentru chinuri şi pătrunse de o spiritualitate întunecată.

Dar şi între trupurile celor drepţi vor fi diferenţe. Fiecare va străluci în conformitate cu vrednicia sa , pentru că „ alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor.” ( I Cor. XV, 41-42 ).

Învierea morţilor este actul creator al majestăţii şi puterii dumnezeieşti, care surpă împărăţia morţii şi adună pe toţi cei morţi împreună cu cei vii înaintea Scaunului judecăţii dumnezeieşti.

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers11

 

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 4

11/12/2008 at 14:52 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 4 : A Doua Venire a Mântuitorului ( Parusia )

28800

„ Lumea ce va să vină ” începe cu Parusia , adică venirea lui Hristos în plină slavă pe norii cerului ( Mt. XXIV, 30 ), „ ca să judece vii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit ” ( Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan ).

Cu manifestarea lui plină de slavă, la sfârşitul acestei lumi, se deschide o perspectivă eternă a Împărăţiei lui Dumnezeu. „ Ziua Domnului ” sau „ziua a opta ” este ziua veşniciei în care Hristos va împărăţi cu cei drepţi. Este numită zi deoarece exprimă o nouă realitate în comparaţie cu această nouă viaţă, cere nu este decât întuneric. Descrierea acestei zile are legătură cu imaginea soarelui, pentru că Hristos este Soarele dreptăţii, şi, întrucât El va apărea atunci, vom numi acel eveniment zi.

Despre a Doua Venire sau despre Parusie, Vechiul Testament vorbeşte foarte puţin. Dă doar câteva indicaţii ( Is. LXVI, 15 ; Sol. I, 14 ; Ioil II, 29 ; Mal. IV, 1 ; Sofon. I, 14 ). Faptul acesta este însă explicabil, dacă ne gândim că nu era potrivit să se vorbească detaliat despre a doua venire înainte să se fi realizat prima. În schimb, Noul Testament vorbeşte despre ea în repetate rânduri. Mântuitorul spune că Fiul Omului va veni „ pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă” ( Mt. XXIV, 30 ).

Hristos s-a înălţat cu trupul şi va veni cu el : „ Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer ? Acest Iisus care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum l-aţi văzut mergând la cer. ” ( Fapte I, 11 ) sau „ Cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate. ” ( Filip. III, 20-21 ). În întreaga tradiţie Biblico-patristică se afirmă că Mântuitorul Iisus Hristos va reveni pe pământ pentru a-i judeca pe oameni.

Nimeni nu poate prevedea sfârşitul, deoarece viaţa viitoare nu este o continuare, în sens cronologic, a timpului istoric. Mântuitorul nu a dezvăluit data când va avea loc sfârşitul ( Mt. XXIV, 26 ). Parusia, adică a doua Sa venire, „ va fi o mare surpriză ”, pentru că „ de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. ” ( Mt. XXIV, 36 ). Această zi este neştiută şi neprevăzută, ca şi ceasul când vine furul ( Lc. XII, 39 ; I Tes. III, 1-5 ).

Conform Sfintei Scripturi, deşi nu se va putea prevedea cu siguranţă momentul sfârşitului lumii, totuşi vor fi unele semne care pot indica cu oarecare probabilitate apropierea sfârşitului.

Semnele principale, pe care ni le descrie Mântuitorul, sunt :

 

Vestirea Evangheliei la toate popoarele „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate neamurile şi atunci va veni sfârşitul ” ( Mt. XXIV, 14 );

Ivirea de prooroci mincinoşi, căderea multora de la credinţă şi înmulţirea fărădelegilor „ Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi şi din pricina fărădelegii dragostea multora se va răci. ” ( Mt. XXIV, 11-12 );

Venirea lui Antihrist„ Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine Antihrist, iar acum mulţi antihrişti sau arătat, de aici cunoaştem că este ceasul de pe urmă ” ( I In. II, 18 );

Venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie – ( cf. Apoc. XI, 3-11 );

Catastrofe mari în natură şi între oameni;

Convertirea poporului evreu„ Fiii lui Israel se vor întoarce la credinţă…iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea Lui” ( Osea III, 5 );

Arătarea pe cer a semnului Fiului Omului „ Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului… şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” ( Mt. XXIV, 30 ).

Trebuie să spunem că este totuşi dificil, chiar şi cu aceste semne, să cunoaştem când va fi sfârşitul acestei lumi şi ziua când va veni Hristos. Biserica propovăduieşte învăţătura despre venirea Mântuitorului Iisus Hristos, dar în acelaşi timp afirmă că nu este un lucru uşor să interpretezi evenimentele fiecărei generaţii. Biserica Ortodoxă evită să definească anii şi vremurile când vor avea loc aceste evenimente eshatologice. Doar cei luminaţi şi care au parte de descoperire dumnezeiască vor cunoaşte că este vorba despre evenimentele care preced venirea lui Hristos, cu scopul de a-i călăuzi pe oameni spre pocăinţă şi spre întoarcerea la Dumnezeu.

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers10

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 3

10/12/2008 at 20:59 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 3 : Rai şi Iad

13525_d

O învăţătură fundamentală a Sfintei Scripturi şi a Bisericii este aceea a raiului şi a iadului. Raiul desemnează, în sens biblic, locul în care locuieşte Dumnezeu ( Fac. III, 8 ) şi în care este aşezat primul om : „ Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul, pe care îl zidise ” ( Fac. II, 8 ).

După zidirea sa, omul se găsea în rai, dar prin păcat a pierdut comuniunea cu Dumnezeu. De atunci, omul caută mereu să redobândească raiul.

Rai înseamnă nu numai comuniunea cu Dumnezeu, în care se afla omul la începutul creaţiei, ci şi participarea la viaţa divină, la sfârşitul creaţiei, adică slava veşnică sau Împărăţia lui Dumnezeu.

Prin Întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos a dat tuturor oamenilor putinţa de a ajunge din nou în rai şi de a dobândi comuniunea cu Sfânta Treime. Prin urmare, de-a lungul vieţii sale omul se luptă din răsputeri să se mântuiască şi să dobândească raiul, mai ales dacă el trăieşte în Biserică, dacă se luptă să păzească poruncile Domnului şi să se împărtăşească de harul Lui.

În Evanghelia după Matei, la capitolul XXV, găsim învăţătura Mântuitorului despre judecata universală. Elementul caracteristic al acestei judecăţi este împărţirea în două a omenirii : unii vor fi de-a dreapta, iar alţii de-a stânga. Mântuitorul va spune celor de-a dreapta : „ Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii ” , iar celor de-a stânga : „ Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui ” „ Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. ” ( Mt. XXV, 46 ).

Foarte multe texte scripturistice descriu atât fericirea din rai, cât şi nefericirea din iad. Astfel, în Rai : cei drepţi vor trăi veşnic ( Mt. XXV, 46 ; Lc. XX, 36 ; Apoc. II, 11 ), vor contempla pe Dumnezeu ( Mt. V, 8 ), vor fi ca îngerii ( Mc. XII, 25 ), vor lua parte la ospeţe cu patriarhii ( Mt. VIII, 11 ), vor străluci ca soarele ( Mt. XIII, 43 ), vor primi cununi ( I Petru V, 4 ), vor gusta din pomul vieţii care se află în mijlocul raiului ( Apoc. II, 7 ), vor fi îmbrăcaţi în veşminte albe şi vor fi scrişi în cartea vieţii ( Apoc. III, 5 ), vor fi înfiaţi de Dumnezeu ( Apoc. XXI, 7 ), vor cunoaşte în chip desăvârşit ( I Cor. XIII, 12 ), vor fi pururea cu Hristos ( I Tes. IV, 17 ), vor vedea slava Lui ( In. XVII, 24 ), vor avea trupuri cereşti asemenea lui Hristos ( Filip. III, 21 ), vor domni împreună cu Hristos ( II Tim. II, 12 ), îi vor sluji neîncetat lui Dumnezeu ( Apoc. XXII, 3 ), îi vor cânta laude ( Apoc. XV, 4 ; XIX, 5-6 ), îl vor adora în rugăciune ( Apoc. VII, 11-12 ), i se vor închina ( Apoc. X, 4 ), vor locui în cer ( Mt. V, 12,45; VI, 20 ; Lc. VI, 23 ) care este patria celor drepţi şi cetate ( Evr. XI, 16 ) şi loc ( In. XIV, 2 ). Acest loc se mai numeşte şi împărăţie ( Mt. XIII, 43 ; XV, 34 ), Ierusalim ceresc ( Gal. IV, 26 ), Noul Ierusalim ( Apoc. III, 12 ), Sfântul Ierusalim cetatea cea mare ( Apoc. XXI, 10 ), Sânul lui Avraam ( Lc. XVI, 22 ), rai ( Lc. XXIII, 43 ; II Cor. XII, 3 ).

Despre fericirea din rai, Sfântul Apostol Pavel conchide : „ Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. ” ( I Cor. II, 9 ).

Iadul este lipsa iubirii, este starea de sufocare a sufletului, goliciunea minţii şi învăluirea inimii în întuneric şi întristare. Este desnădejdea neputinţei de a putea dobândi mântuirea sufletului, pentru care nimic nu se poate da în schimb ( Mt. XVI, 26 ).

Cei păcătoşi vor suferi în foc veşnic ( Mt. XXV, 41 ; IX, 43,45 ; Lc. III, 17 ; XVI, 24 ), vor fi îndepărtaţi de la Domnul ( Lc. XIII, 27 ), vor fi aruncaţi într-un loc unde va fi întuneric, plângere şi scrâşnire a dinţilor ( Mt. VIII, 12 ; XIII, 50 ; XXV, 30 ; Lc. VII, 26 ; XIII, 28 ), unde focul nu se va stinge şi viermele care îi va roade va fi neadormit ( Mc. IX, 44 ).

Locul acesta se numeşte iad ( Lc. XVI, 23 ), gheena ( Mt. V, 22 ; X, 28 ; XVIII, 9 ; XXIII, 15,33 ; Mc. IX, 43,45,47 ; Lc. XII, 5 ), iezer de foc ( Apoc. XX, 10 ; XXI, 8 ), a doua moarte ( Apoc. II, 11 ), tartar ( II Petru II, 41 ; Iuda XVI ), întuneric ( Iuda VI ; Iov X, 21,22 ; In. XII, 35,36 ; Rom. XIII, 12 ), întunericul cel mai din afară ( Mt. XXV, 30 ), muncă veşnică ( Mt. XXV, 46 ), pieire ( Filip. III, 19 ), genune ( Lc. VIII, 31 ), loc de chin ( Lc. XVI, 28 ), depărtare de la privirea lui Dumnezeu ( Mt. VII, 23 ), închisoarea duhurilor ( I Petru III, 19 ).

Atât recompensele cât şi pedepsele vor fi veşnice, dar şi proporţionale cu faptele din viaţa pământească ( cf. Lc. XII, 47-48 ; Mt. XVI, 27 ; XXII, 11-14 etc.)

Starea de fericire în rai sau de suferinţă în iad nu este uniformă pentru toţi. Cei din rai se vor bucura de fericire în grade diferite, cf. In. XIV, 2 : „ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. ” sau „ Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire” ( I Cor. XV, 41 ).

Teologia mai veche prezenta raiul şi iadul mai mult ca un loc decât ca o stare spirituală, pe când cea nouă prezintă raiul şi iadul mai mult ca stări spirituale. Se pune, deci, întrebarea dacă raiul şi iadul sunt locuri sau stări spirituale.

Dacă ne gândim că în raiul sau în iadul eshatologic vor fi cuprinse şi trupurile, atunci nu ne putem dispensa de ideea unui loc pentru trupuri. Trupurile trebuie să stea undeva şi fericirea sau nefericirea trebuie să fie şi trupeşti, întâi pentru că vor exista trupuri, apoi pentru a fi complete. Când vorbim despre loc trebuie să-l înţelegem în funcţie de înţelesul duhovnicesc al corporalităţii de dincolo, în aşa fel că locul este aproape identic cu starea.

Pr. G. M.a-heartdivider-flowers8

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 2

10/12/2008 at 17:56 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 2: Judecata particulară

335193

Judecata particulară, personală sau individuală, are loc după moartea fizică, atunci când sufletul, în prezenţa lui Dumnezeu, devine responsabil de întreaga sa viaţă. Judecata particulară nu este un eveniment de condamnare şi de excludere absolută. Este momentul de a discerne, în toată libertatea conştiinţei, ceea ce este constructiv, pozitiv, de ceea ce este distructiv, negativ, în viaţa omului. De aceea şi efectul ei nu este la fel pentru toţi. Fiecare îşi poartă sarcina ( Gal. VI, 4-5 ), deci are o responsabilitate personală, singulară.

Starea în care sufletul este despărţit de trup, este o stare provizorie, dar totuşi deosebită. La judecata particulară se are în vedere numai starea generală din momentul morţii. Fiecare om merge la judecată în haina virtuţii sau a păcatului, pe care o îmbracă înainte de moarte. Ceea ce fiecare a agonisit în această viaţă, fie bine, fie rău, se manifestă imediat. Aceasta datorită faptului că suntem marcaţi de faptele noastre pentru eternitate. La judecata particulară se ţine seama de această legătură între credinţă şi morală, între ceea ce credem şi ceea ce facem, între felul de a crede şi felul de a vieţui, între Legea lui Dumnezeu şi libertatea personală, care se vede cel mai bine în pilda bogatului şi a săracului Lazăr ( Lc. XVI, 19-31 ).

Autorul judecăţii este Mântuitorul Iisus Hristos, căci „ Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului ” ( In. V, 22 ) şi „ I-a dat putere să facă judecată pentru că este Fiul Omului ” ( In. V, 27 ).

Mântuitorul Hristos este Judecătorul pentru ca oamenii să vadă justeţea deplină a Celui care judecă ca Persoană cu fire umană, şi ca om ce ştie condiţia umană, posibilul pe care putea şi trebuia să-l facă fiecare. În calitate de om, Mântuitorul, subiect perfect al condiţiei umane, apare ca singura Persoană care poate pronunţa sentinţa perfectă asupra unui purtător al condiţiei umane.

Sufletul însuşi va putea să-şi constate singur starea în care se înfăţişează, iar sentinţa Judecătorului va coincide irevocabil cu sentinţa sau constatarea proprie.

Caracterul deosebit al acestei judecăţi este dat şi de faptul că în starea actuală, numai o parte este unită cu lumea cerească, cealaltă parte aşteaptă această unire. Sufletele sfinţilor, prin darul Duhului Sfânt şi prin unirea cu Acesta, se află în comuniune cu Dumnezeu încă din timpul vieţuirii lor în trup. Cât priveşte trupurile lor, nu este încă momentul; ele rămân în mormânt, supuse stricăciunii, şi nu vor deveni nestricăcioase sau incoruptibile decât în ziua învierii generale, când creaţia pământească, văzută şi sensibilă, va fi transformată şi se va uni cu cea cerească, nevăzută şi mai presus de simţire.

Învăţătura ortodoxă în privinţa realităţii judecăţii particulare şi a rânduirii sufletelor în rai sau în iad a fost formulată la Sinodul din Ierusalim ( 1672 ) : „ Credem că sufletele celor adormiţi petrec sau în fericire sau în chinuri… după cum a lucrat fiecare ”

Starea din rai şi din iad, după judecata particulară, nu este identică cu cea de după judecata universală. Atât recompensele, cât şi pedepsele de după judecata particulară, sunt provizorii, urmând a se împlini abia după judecata universală.

Soarta sufletului, în urma judecăţii particulare, nu este definitivă, deoarece, în ce priveşte starea celor mai puţin păcătoşi, aceasta poate fi modificată înspre bine. Situaţia celor trecuţi dincolo se mai poate schimba după judecata particulară, în sensul unei ameliorări. Interpretând unele texte scripturistice ( ca de exemplu Mt. XII, 31-32 sau I Petru III, 19-20 ; IV, 6 ), Sfinţii Părinţi şi practica Bisericii afirmă posibilitatea schimbării situaţiei celor adormiţi, prin rugăciunile Bisericii şi prin jertfa liturghică.

Rugăciunile pentru cei adormiţi exprimă perfecta comuniune de iubire a supravieţuitorilor cu cei morţi, pe care moartea îi răpeşte din convieţuirea spaţială cu noi, nu însă şi din comunitatea noastră spirituală şi de iubire. Fie că folosesc rugăciunile celor pentru care se aduc, fie că nu, din lipsa condiţiilor corespunzătoare, ele totdeauna aduc folos celui ce se roagă cu dragoste de frate pentru cei morţi.

Pr. G. M.

a-heartdivider-flowers9

INVĂŢĂTURA BIBLICĂ DESPRE VIAŢA DE APOI: Episodul 1

09/12/2008 at 20:10 | In eshatologie | Leave a Comment

Episodul 1: Învăţătura despre viaţă, moarte şi înviere

 

parinti_prohod

Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, Creatorul a toate. Dumnezeu a creat lumea în stare de rai, în stare de nestricăciune şi de veşnicie. El a creat la început o altă viaţă decât aceasta pe care o are creaţia şi umanitatea acum.

Caracterul vieţii de acum este dat de faptul că aducerea la existenţă a lumii cosmice şi a celei umane aparţine lui Dumnezeu, adică creatul este dependent de voinţa lui Dumnezeu, ca origine şi destin. Nu există similaritate între Creator şi creat, chiar dacă Dumnezeu a făcut omul „ după chipul Său ”, adică menit participării la viaţa divină. Lumea creatului nu este veşnică în sine, ci prin har, prin îndumnezeire.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu duce la apariţia unei vieţi noi şi unice, aceea a Cuvântului unit cu trupul. Aceasta este viaţa veşnică a lui Dumnezeu, care a îmbrăcat trup omenesc. Este o viaţă proclamată de Biserică într-o lume în care toţi suntem confruntaţi cu moartea, viaţă care nu înseamnă o simplă supravieţuire, ci biruinţa asupra morţii, participare la viaţa divină. Este o viaţă de o calitate nouă şi superioară, pe care o pregustăm încă de aici, dar nu intră în posesia noastră decât prin sârguinţa de a ne schimba modul de viaţă, de a ieşi din lumea păcatului şi a câştiga lumea harului.

Viaţa trupească, istoria prezentă, au o semnificaţie capitală pentru veacul eshatologic. Viaţa viitoare nu înseamnă o ruină a creaţiei actuale, ci o înnoire, o transfigurare. În această perspectivă, timpul pe care îl parcurgem acum în viaţa trupească, nu este altceva decât pregătirea pentru viaţa de dincolo de moarte.

Continuitatea între viaţa corporală şi viaţa veacului ce va să vină ( I Tim. IV, 8 ) este întreruptă de moartea fizică, adică „ întoarcerea trupului în pământul din care a fost luat ”, şi a sufletului „ în latura celor vii şi în locaşurile drepţilor ”. Sufletul, după despărţirea de trup, se întoarce la Dumnezeu ( Ecclesiast XII, 7 ), de la care şi-a primit existenţa, pentru a fi judecat şi pentru a-şi primi, în rai sau în iad, răsplata sau pedeapsa vieţii pământeşti, iar trupul se întoarce în pământ, din care a fost luat ( Fac. III, 19 ), pentru a se descompune în elementele din care este alcătuit. Astfel, moartea este uşa prin care sufletul intră în veşnicie, trece la o viaţă nouă.

În Sfânta Scriptură se afirmă în mod repetat că nu Dumnezeu a creat moartea, ci că moartea a pătruns în lume din cauza păcatului strămoşesc. În Vechiul Testament se spune : „ Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea nu are putere asupra pământului… căci dreptatea este nemuritoare .” ( Înţelepciunea lui Solomon I, 13-15 ). Când l-a creat pe om, Dumnezeu nu l-a creat ca să moară. Nu l-a creat pe om muritor şi nici nemuritor, ci având posibilitatea să devină muritor sau nemuritor.

În Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel afirmă că : „ … precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el…. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise… ” ( Rom. V, 12-14 ).

După acest păcat moartea a devenit ceva obişnuit pentru oameni, mai întâi moartea duhovnicească, care reprezintă despărţirea omului de Dumnezeu, şi apoi moartea trupească, ce reprezintă despărţirea sufletului de trup atunci când îi vine „ ceasul de pe urmă ”.

De la păcatul protopărinţilor istoria omului este ruptă în două : viaţa şi moartea. În faţa omului se află această alternativă existenţială : „ Iată, Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul! Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa! ” ( Deut. XXX, 15, 19 ) sau „ Aşa zice Domnul : Iată, vă pun înainte calea vieţii şi calea morţii. ” ( Ier. XXI, 8 ).

Moartea este moştenită ca urmare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu ca vină a omului şi ca pedepsire a lui pentru acest păcat de către Dumnezeu. La timpul potrivit, prin întruparea Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a dat omului putinţa de a birui moartea. Mai întâi este învinsă moartea duhovnicească, întrucât omul se uneşte cu Trupul înviat al lui Hristos prin Sfintele Taine, şi apoi este eliberat şi de moartea trupească.

Şi astăzi, cu toate că împărăţia morţii a fost distrusă prin jertfa şi învierea Mântuitorului Hristos, totuşi, „ moartea este indispensabilă pentru distrugerea completă a răului şi curăţirea naturii omeneşti, căci principiul păcatului se găseşte în zămislirea sa, în chiar sânul mamei, prin urmare în legătura ce uneşte trupul cu sufletul; de aceea acest principiu nu poate fi anulat decât prin ruperea acestei legături ”.

Faţa morţii, ce părea indestructibilă, a fost surpată de învierea lui Hristos, Astfel că, după învierea Sa, moartea este doar un somn ( cf. I Cor. XV, 20 ). Moartea nu mai este semnul condamnării; de aceea creştinul nu are frică de moarte, pentru că dincolo de ea, se află nădejdea învierii ( II Cor. IV, 9-21 ). Creştinii se tem de păcat, nu de moarte.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, prin învierea lui Hristos, s-a schimbat sensul morţii şi scopul existenţei noastre : „ Astăzi, vreme potrivită este iarăşi să grăim acele cuvinte profetice : Unde-ţi este, moarte, boldul ? Unde-ţi este, iadule, biruinţa ? ( Osea XIII, 14 ). Astăzi, Stăpânul nostri Hristos a sfărâmat porţile cele de aramă şi a pierdut însăşi faţa morţii. Dar pentru ce vorbesc de faţa morţii? I-a schimbat chiar numele morţii. Acum moartea nu se mai numeşte moarte, ci adormire şi somn ”

Nădejdea de a fi unit cu Hristos pentru viaţa veşnică se sprijină, deci, pe faptul învierii lui Hristos, pentru că El este „ Cel dintâi născut din morţi ” ( Col. I, 18 ) . Mântuitorul Iisus Hristos a biruit moartea şi în numele nostru. Cu Trupul Lui a biruit stricăciunea morţii şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi am pătimit împreună cu El şi toţi am înviat împreună cu El. Prin Învierea Sa, „ din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi. ” ( Canonul Paştilor ). El şi-a oferit viaţa ( In. X, 17-18 ), pentru noi şi împreună cu noi, iar dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El. ” ( II Tim. II, 11 ).

Prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos, „ ceva radical s-a produs în starea şi istoria umanităţii: a apărut puterea învierii şi vieţii, de care nu sunt capabile puterile morţii…. Umanitatea a fost eliberată, fiind scoasă din starea de victimă în care era ţinută cu sila de păcat, dezbrăcând domniile şi puterile, biruindu-le prin Cruce ”

Cu învierea lui Hristos, omenirea a intrat într-un nou ciclu de existenţă, acela al Împărăţiei lui Dumnezeu. Viaţa este, de acum, orientată spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, care, într-o formă deja anticipată, este în mijlocul nostru, aici şi acum, ca Împărăţie a Duhului Sfânt, care călăuzeşte Biserica în Tainele vieţii viitoare până la a doua venire a Fiului, care L-a trimis.

Trecerea de la moarte la viaţă, spre Împărăţia veşnică, se face numai prin înviere. De asemenea, nemurirea sufletului nu ţine de natura lui, ci este un dar al Învierii.

( Nota: articolele publicate aici sub titlul “Invatatura biblica despre viata de apoi” fac parte din propria noastra lucrare de licenta )

Pr. G. M.

 

a-heartdivider-flowers6

Bloguieşte pe WordPress.com. | Theme: Pool by Borja Fernandez.
Entries and comments feeds.