“Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”

Cuvânt la Duminica Tuturor Sfinţilor

Iubiţi credincioşi,

“Marele praznic al Pogorârii Sfântului Duh, praznicul întemeierii Bisericii, a adus şi aduce bucuria şi bogăţiile revărsării luminii sfinţitoare peste Apostoli şi peste toţi aceia cărora vor duce mesajul şi fapta Evangheliei. Sfântul Duh a sfinţit pe Fecioara Maria, pe ucenicii Domnului şi pe urmaşii acestora. El a aruncat sămânţa sfinţeniei în sufletele oamenilor şi ridică din ei cununi de flori pe pieptul şi grumazul Bisericii.

Sfinţii au fost şi sunt eroi ai Duhului Sfânt în viaţa pământească pe care o înfrumuseţează şi o întăresc luptând contra răului de tot felul. Ei sunt vitejii Bisericii, pe care o slujesc, o împodobesc şi o înalţă prin gânduri, cuvinte şi fapte de credinţă, de dreptate, de bunătate, de dragoste, de curăţenie, de răbdare, de smerenie, de veghe şi luptă continuă pentru desăvârşire.

Ei mărturisesc neîntrerupt şi pretutindeni pe Dumnezeu, în toate situaţiile, cu toată căldura unei râvne mereu aprinse şi biruind toate piedicile. Ei „prin credinţă au biruit “, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor lor în fugă” (Evrei 11, 33-34). „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţul şi închisoarea, au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi de capră…” (Evrei 11, 36-37).

Oameni ca şi noi, uneori apăsaţi de păcate, dar hotărâţi să redevie fii ai lui Dumnezeu şi adevăraţi fraţi ai oamenilor, sfinţii au biruit, sau sunt pe cale să biruiască răul au aruncat de pe ei hainele de piele şi au început să îmbrace hainele Duhului, îmbunătăţindu-se şi înfrumuseţându-se cu podoabe duhovniceşti. Chipului celui stricat şi urâţit de păcat ei îi redau frumuseţea cea de la început, aceea a chipului lui Dumnezeu, ostenindu-se să împlinească porunca Mântuitorului: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este” (Matei 5, 48). Sfântul doreşte să realizeze în el chipul lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.

Varietatea vieţii sufleteşti a oamenilor, a vieţii istorice a lumii şi a darurilor Sfântului Duh a făcut şi face ca sfinţii să nu fie toţi de acelaşi fel şi pe aceiaşi treaptă: unii au fost patriarhi, alţii prooroci, alţii apostoli, alţii mucenici, alţii Părinţi ai Bisericii sau simpli credincioşi, alţii miniştri sau servitori, alţii liberi sau robi, alţii nevoitori în lume sau în pustiu, alţii împăraţi şi alţii soldaţi, alţii învăţaţi şi alţii neînvăţaţi, alţii tineri şi alţii în vârstă, unii bărbaţi şi altele femei, în diferite veacuri şi pe întreaga suprafaţă a pământului. Aceasta răspunde cuvintelor Mântuitorului: „În casa Tatălui Meu multe lăcaşuri sunt”.

Sfinţii, aceste flori şi roade ale Bisericii luptătoare şi triumfătoare, au fost şi sunt folositori oamenilor şi în viaţa aceasta şi dincolo.

În viaţa aceasta, ei au ajutat şi ajută pe cei nevoiaşi şi pe cei nenorociţi cu mijloacele lor materiale sau cu munca lor, cu sfatul, cu îndemnul, cu fapta cea bună, cu pilda lor de fiecare clipă, mergând uneori până la a-şi da viaţa pentru fraţii lor, asemenea lui Hristos, Marele Mucenic. Sfinţenia lanţului mucenicilor şi a sfinţilor înconjură lumea şi o apără de otrava răului.

Iubiţi credincioşi,

Sfinţii au fost şi sunt preţuiţi de oameni prin cinstirea care li se aduce şi prin bisericile şi măreţele catedrale ce s-au ridicat şi se ridică în amintirea lor. Unii dintre ei au lăsat opere nepieritoare de teologie, de filosofie, de desăvârşire duhovnicească, de liturgică, de oratorie, de ştiinţă, de artă literară, de educaţie. Alţii au creat şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială şi au luptat împotriva robiei, a exploatării, a urii şi a războiului, încercând să facă din cetatea pământească o cetate cerească. Mulţi dintre ei au luat parte la sinoade ecumenice şi locale, contribuind prin credinţa şi ascuţirea minţii lor la lămurirea şi formularea adevărurilor de învăţătură ortodoxă. Unii dintre ei şi cei mai fericiţi, au văzut faţă către faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos şi au fost cu El în timpul petrecerii Sale pământeşti, ca Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfînţii Apostoli. Alţii au pus temelia unei lumi şi ere noi, ca Sfinţii Justinian şi Ciprian, Irineu şi Atanasie, Capadocienii şi Ilarion, Ioan Gură de Aur şi Grigorie de Nissa, Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, adevăraţii Samsoni ai credinţei. Alţii au dat tărie de stâncă Bisericii prin mărturiile lor în împrejurări grele sau importante, ca sfinţii Antonie, Nicolae, Spiridon ş.a.

Acest „nor de mărturii” (Evrei 12, 1) ne ocroteşte acum şi dincolo, în viaţa cealaltă, unde sfinţii alcătuiesc Biserica triumfătoare. Prin îmbunătăţirea şi apropierea lor de Dumnezeu, ei au puterea de a duce rugăciunile noastre în faţa lui Dumnezeu şi de a stărui pe lângă El spre a fi împlinite. Minunile care se fac uneori la mormintele sau cu moaştele lor, precum şi descrierea vieţii şi gândirii lor formează un izvor de întrarmare şi de înalte bucurii duhovniceşti.

Puterea Sfântului Duh face şi astăzi sfinţi prin revărsarea continuă a darurilor Sale în sufletele credincioşilor care cercetează Biserica. Darurile Sfântului Duh nu se împuţinează şi nu încetează niciodată, fiindcă niciodată nu va înceta setea sufletului creştin după sfinţenie şi după Dumnezeu, Sfinţenia înseamnă astăzi, ca şi altădată, lupta stăruitoare împotriva nedreptăţii, a minciunii, a întinării vieţii personale şi a vieţii de familie, a urii, a robiei, a trufiei, a lăcomiei, a bolii, a ignoranţei, a lenei, a intrigii, a neînţelegerii, a războiului, într-un cuvânt, lupta contra tuturor relelor care macină viaţa oamenilor. Şi cum viaţa oamenilor, astăzi, nu numai că nu se menţine, dar şi sporeşte cantitativ, deşi are încă destule umbre, este firesc să tragem concluzia că Dumnezeu voieşte acest lucru pentru sfinţii Săi, care se nevoiesc între noi pentru munca noastră şi pentru a noastră mântuire.

Se poate pune întrebarea: “Unde şi care sunt acei sfinţi, căci noi nu-i vedem ?”

Dacă şi-ar face o autoprezentare sau ne-ar lăsa atraşi de publicitate, sfinţii n-ar mai fi sfinţi, fiindcă însuşirile principale ale unui sfânt sunt: smerenia sau discreţia, desăvârşirea, munca mistuitoare şi rugăciunea unită cu jertfa pentru alţii. Un adevărat sfânt este în continuă mistuire a puterilor sufleteşti şi trupeşti, este o făclie mereu arzândă şi mereu temându-se că n-are timp să isprăvească totul. Fiind întruparea dragostei şi a jertfei pentru toţi, sfântul „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă”, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (I Corinteni 13, 4-7). Unde şi când întâlnim un asemenea om, să ştiţi că avem în faţa noastră un sfânt.

Biserica Ortodoxă Română a dat şi dă sfinţi încă din perioada strămoşilor, din epoca daco-romană, prin acei martiri la Dunărea de Jos din vremea lui Diocleţian, apoi prin vestiţi scriitori patristici ca Ioan Casian şi Dionisie cel Mic din Dobrogea, mai pe urmă, în Evul Mediu, şi aproape de noi acea ceată în frunte cu Ion Valahul, Calinic de la Cernica, Iorest şi Sava Brancovici, Oprea Miclăuş, Sofronie de la Cioara ş.a., canonizaţi în anul 1955, sub arhipăstorirea Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian şi pe care poporul dreptcredincios român îi cinsteşte de secole, Seria sfinţilor români nu se încheie aici, căci poporul nostru născut creştin are sfinţenia în însăşi fiinţa lui pe care nici o vitregie n-a sfârşit-o. El păstrează şi sporeşte această sfinţenie în Biserica noastră care-l învaţă să muncească, să lupte pentru dreptate şi adevăr şi să se poarte „blând şi smerit cu inima”.

Să rugăm pe toţi sfinţii să ne ajute spre a le urma pilda şi a ne îndruma sub omoforul dragostei lor; să facem şi să răspândim tot binele în lumea cea nouă care se ridică şi care caută cu ardoare adevărul, dreptatea, pacea şi bunătatea. Amin!”

(Pr. Prof. Ioan G. Coman, Glasul Bisericii, 1998, nr. 5-8, pag. 19-21)

La Cincizecime

«…Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va trimite, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului…; ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis» (Ioan XIV, 16 ; XVII, 21).

“Fiecare eveniment din istoria mîntuirii noastre şi a vieţii Bisericii creştine trezeşte în fiinţa noastră un sentiment viu de credinţă, de nădejde şi de dragoste faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi faţă de Biserica Sa cea sfîntă.

În chip deosebit însă, la Sărbătoarea Cincizecimii, Sărbătoarea Pogorîrii Sfîntului Duh şi a întemeierii Bisericii creştine, fiinţa noastră, şi a fiecărui creştin evlavios, este cuprinsă de o nestăpînită bucurie, de o nespusă pace şi mulţumire sufletească, gîndindu-ne la desăvîrşirea şi la sfinţirea vieţii noastre, care s-a făcut şi se face prin pogorîrea Sfîntului Duh, Mîngîietorul şi Sfinţitorul tuturor făpturilor.

Din Revelaţia Divină şi din învăţătura Sfintei Biserici, noi ştim că strînsa legătură dintre Dumnezeu şi oameni, pe care o rupsese păcatul, a putut fi restabilită numai prin jertfa cea sfîntă a Mîntuitorului Iisus Hristos, iar de atunci şi pînă astăzi noi continuăm să fim în legătură cu El prin lucrarea Sfîntului Duh, care este în Biserică şi ne călăuzeşte pe toţi pe calea mîntuirii.

Acelaşi Duh Sfînt, care s-a pogorît peste Sfinţii Apostoli, care i-a sfinţit şi i-a făcut «lumina lumii şi sarea pămîntulul» (Matei V, 13—14), acelaşi Duh Sfînt, care a luminat lumea cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, care a lucrat şi lucrează şi astăzi în Biserică la sfinţirea credincioşilor prin Sfintele Taine şi prin ierarhia bisericească — îl simţim că lucrează şi în sufletele noastre, prin darurile Sale cele dumnezeieşti şi sfinţitoare.

Dragostea creştină faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, bucuria, pacea, bunătatea şi toate celelalte virtuţi de care este stăpînită fiinţa noastră şi după care vrem să ne orientăm în viaţa noastră spirituală, sunt daruri ale Sfîntului Duh, şi numai prin ele ne putem înnobila ca oameni şi desăvîrşi mîntuirea noastră. Toate aceste daruri s-au revărsat în Biserică şi în lume prin pogorîrea Sfîntului Duh, care plineşte toate, adeverindu-se astfel profeţiile privitoare la modul de răscumpărare a lumii. Iată de ce La această sărbătoare fiecare creştin ar trebui să fie stăpînit de aceeaşi bucurie sfîntă şi pătruns de aceeaşi înţelegere profundă, pe care le-au trăit Sfinţii Apostoli cînd au primit pe Duhul cel Preasfînt în chip de limbi de foc.

În Duminica celor dintîi Rusalii, pe cînd ucenicii, adunaţi la un loc de frica iudeilor, stăteau cu un gînd şi cu o inimă în cucernice aşteptări, iată «s-a făcut fără veste sunet din cer ca de o suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi s-au arătat clin cer limbi împărţite ca de foc şi au şezut peste fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început a vorbi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi», încît mulţimea cea de diferite neamuri, ce se strînsese acolo, se mira auzind fiecare în limba sa vestea cea nouă a Evangheliei (Fapte II, 1—12). Aşa ne istoriseşte Sfînta Scriptură minunea acelui botez cu foc din cer, a cărui amintire o sărbătorim astăzi. Foc dumnezeiesc, flacără curăţitoare, văpaia credinţei şi a dragostei a turnat-o Duhul Sfînt în sufletele ucenicilor Domnului, ca luminaţi, încălziţi şi înnoiţi să-i trimită la propovăduirea Evangheliei în toată lumea (Luca XXIV, 47—49 ; Marcu XVI, 15—20).

Pogorîrea Sfîntului Duh produce asupra Apostolilor o transformare totală. Prin luminarea pe care le-o dă Duhul, ei încep să înţeleagă scripturile, iar mărturisirea lui Petru, ca şi a celorlalţi ucenici : «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu» (Matei XVI, 17) abia acum capătă înţeles deplin în sufletele lor. Şi atunci, acea «casă de sus» pe scîndurile căreia mai străluceau încă stropii de apă risipiţi la spălarea picioarelor, în preajma patimilor ; acel foişor care răsuna încă de accentele duioaselor rugăciuni şi cuvîntări ale Învăţătorului ; acel cenaclu a cărui masă a fost altarul pe care mai întîi s-a frînt, prin înseşi mîinile Domnului, Sfînta Cuminecătură ; acel loc sfinţit prin aduceri aminte — au văzut ridicîndu-şi fruntea înseninată de razele Duhului Sfînt făpturile noi cu glas de arhanghel : Apostolii lui Hristos. Din această clipă, din focul inimii lor o căldură înviorătoare de primăvară se răspîndeşte pe întinsul pămîntului, sufletele amorţite se trezesc la o nouă conştiinţă şi din răsadul Sfîntului Duh creşte de două mii de ani frumoasa grădină a lumii creştine — Biserica lui Hristos.

Îndată ce au primit «puterea de sus», Sfinţii Apostoli au ieşit în faţa mulţimilor cărora le-au vorbit în puterea Duhului Sfînt, despre viaţa cea nouă dăruită oamenilor credincioşi de Hristos cel înviat. Cei ce au crezut (şi de fapt numai în această zi au «primit cuvîntul ca la trei mii de suflete»), au luat prin Sfîntul Botez viaţa cea nouă, iar prin punerea mîinilor Apostolilor au primit şi puterea Sfîntului Duh, de a creşte şi de a trăi în această viaţă în Hristos (Fapte II, 40—41).

Cu acest eveniment fundamental petrecut în ziua Cincizecimii, Apostolii Domnului încep zidirea trupului Bisericii pe temelia pusă înainte de Hristos Mîntuitorul (I Corinteni III, 11), pe care au fost aşezaţi ei mai întîi, primind Duhul şi puterea lui Hristos. Trimis mai întîi Sfinţilor Apostoli în chipul limbilor de foc, Duhul Sfînt coboară nevăzut peste toţi cei botezaţi în Hristos, prin taina ungerii cu Sfîntul Mir, oare continuă punerea mîinilor Apostolilor, prin ierarhia bisericească, de atunci şi pînă astăzi.

Duhul Sfînt este cel care i-a luminat pe Sfinţii Apostoli să vestească adevărul mîntuirii şi să nu greşească cu nimic în predicarea cuvîntului Evangheliei (Ioan XVII, 17, 19).

Duhul Sfînt este cel care, revărsîndu-se peste Sfinţii Apostoli şi peste prima comunitate de fraţi creştini din Ierusalim — întemeind Biserica Creştină —, uneşte la un loc pe toţi credincioşii ca membri ai unui singur trup, avînd cap pe Hristos Mîntuitorul şi îi conduce, prin Hristos, către Tatăl ceresc (Efeseni II, 18).

Duhul Sfînt este cel care luminează şi călăuzeşte şi astăzi pe păstorii Bisericii, şi pe toţi fiii duhovniceşti ai acesteia, pentru ca înţelegînd cine a fost învăţătorul lor şi fiind conştienţi de rolul şi de misiunea lor, să orienteze spre limanul mîntuirii această Biserică, spre lauda Domnului şi spre binele credincioşilor săi.

Duhul Sfînt este cel care face ca fiecare om credincios, botezat şi îmbrăcat în Hristos, să devină părtaş al Trupului Domnului, care este Biserica.

Duhul Sfînt este cel care inspiră şi însufleţeşte astăzi pe păstorii sufleteşti ai tuturor Bisericilor creştine din lume să iasă din înstrăinare, să se apropie, să colaboreze, să se iubească unii pe alţii şi să se unească în Biserica cea una şi sfîntă a lui Hristos.

Duhul Sfînt este cel care revarsă asupra credincioşilor diferitele daruri ale harului dumnezeiesc, îi sfinţeşte prin Taine, îi întăreşte în suferinţe şi încercări, le ajută în eforturile lor spre desăvîrşirea morală şi în organizarea vieţii lor după voia Domnului.

Acelaşi Duh Sfînt a inspirat şi ajutat pe strămoşii şi părinţii noştri să ridice cu credinţă şi dragoste, altare de închinare în numele Domnului, mănăstiri, biserici şi catedrale, care sunt în acelaşi timp mărturii de laudă ale culturii noastre de secole şi dovezi istorice ale dăinuirii poporului român de două mii de ani în această patrie străbună.

Iată cum, toate drumurile desăvîrşite din ziua Cincizecimii, şi de totdeauna, care sunt puteri necreate ale lui Dumnezeu, sunt îndreptate continuu spre lume şi spre noi, pentru ca prin mijlocirea lor să putem ajunge la conştiinţa înaltei noastre chemări, de a colabora cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, pentru a întemeia în lume împărăţia dreptăţii şi a păcii. Iubirea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, cumpătarea (Galateni V, 22), colaborarea paşnică dintre oameni şi toate celelalte fapte bune către care aspiră omenirea, sunt roade ale Duhului Sfînt, care se revarsă în lume prin Biserica Dumnezeului celui viu, căci Biserica este «stîlpul şi temelia adevărului» (I Timotei III, 15).

Duhul Sfînt cu toate darurile Sale este tezaurul cel nesecat al Bisericii din care se împărtăşesc credincioşilor toate binecuvîntările şi sfinţenia vieţii lor, prin Sfintele Taine. Această împărtăşire comună şi individuală a tuturor cu Duhul este legată de momentul coborîrii Sfîntului Duh peste Sfinţii Apostoli, la Rusalii (V. Ignătescu, Duhul Sfînt în viaţa Bisericii, faţă de învăţătura neoprotestanţilor, «Ortodoxia», I (1957), p. 71).

Prin această prezenţă a Sa permanentă în viaţa Bisericii, Sfîntul Duh continuă lucrarea Mîntuitorului Iisus Hristos îndreptată spre Biserică, spre noi toţi, ca loc spre care stă deschisă acea «uşă» prin care «de va intra cineva se va mîntui» (Ioan X, 9).

Un mare părinte al Bisericii noastre, Sfîntul Irineu al Lyonului (+ 202) vorbind despre prezenta şi lucrarea Sfîntului Duh în Biserică, spunea că Bisericii i-a fost dată puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu, pentru ca toate mădularele ei să trăiască în cunoştinţă, în pace şi dragoste. În Biserică ne este dată împărtăşirea cu Mîntuitorul Hristos, căci în ea sălăşluieşte Duhul Sfînt, puterea nestricăciunii, întărirea credinţei şi scara urcării noastre la cer. Căci unde este Biserica acolo este şi Duhul lui Dumnezeu, şi unde este Duhul Lui, acolo sunt şi toate darurile. Iar Duhul este Adevărul (Sf. Irineu, Adversus haereses III, cap. XVII, P. G. VII, col. 996—997).

De aceea, Sfînta noastră Biserică, fiind întărită, sfintită şi călăuzită pe calea mîntuirii de Duhul Adevărului, îl laudă în numele tuturor, zicînd : «Împărtate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mîntuieşte, Bunule, sufletele noastre».

Încercînd să pătrundem mai mult înţelesul duhovnicesc al pogorîrii Sfîntului Duh în lume ne dăm seama că Biserica Mîntuitorului Iisus Hristos, întemeiată pe jertfa Sa şi pe lucrarea Sfîntului Duh, care-i dă viaţă, nu se defineşte numai după aspectul ei exterior, material, sensibil; Biserica nu înseamnă numai viaţa organizată a credincioşilor pe plan religios-social. Biserica este în primul rînd o legătură duhovnicească a credincioşilor cu Dumnezeu, o lucrare dumnezeiască şi omenească (teandrică), cu scopul de a sfinţi pe toţi cei care fac parte din ea, prin lucrarea Sfîntului Duh. Cel care intră în comuniune cu Biserica este în acelaşi timp în comuniune cu Mîntuitorul Hristos, care este Capul ei. Iisus Hristos ne-a asigurat că acolo unde sunt doi sau trei în numele Lui, este şi El prezent (Matei XVIII, 20) şi ne-a făgăduit că va fi cu noi pînă la sfîrşitul veacurilor (Matei XXVIII, 20). De aceea, prezenţa Domnului Iisus Hristos în ea este elementul cel mai important al Sfintei Biserici, iar comunitatea credincioşilor reprezintă partea văzută materială indispensabilă a acestei Biserici, care este legată de Hristos prin Duhul Sfînt.

Unii dintre marii Învăţători şi Dascăli ai Bisericii creştine, printre care se numără şi Sfîntul Ioan Gură de Aur, ne învaţă spunînd că Biserica, într-un înţeles mai larg, exista chiar înainte de întemeierea lumii. În acest înţeles, Biserica este legătura cu Dumnezeu şi cu împărăţia Sa, şi ea cuprinde cetele îngerilor, ale netrupeştilor puteri şi pe credincioşii tuturor veacurilor. Este vorba de Biserica duhovnicească a Cetăţii celor întîi născuţi, pe care ne-a pregătit-o nouă Dumnezeu de la crearea lumii, după cum a zis : «Veniţi binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei XXV, 34). Dumnezeu a vrut să ne ţină de la început în comuniune duhovnicească cu El, dar noi am ieşit din această comuniune prin neascultare.

Biserica întemeiată de Mîntuitorul Iisus Hristos prin jertfa Sa şi prin lucrarea Sfîntului Duh este mijlocul de reintrare în comuniune cu Sfînta Treime. Această Biserică este prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh în viaţa noastră. Această Biserică este instrumentul prin care Dumnezeu se smereşte şi se pogoară pînă la oameni, pentru ca oamenii credincioşi, cu harul Sfîntului Duh, să se ridice pînă la Dumnezeu şi să rămînă în comuniune cu El, îndeplinindu-se astfel planul lui Dumnezeu faţă de oamenii tuturor veacurilor (Sfîntul Atanasie cel Mare, Discurs contra arienilor, 54, P. G., XXV, col. 192 B). Această strînsă legătură între cer şi pămînt, care se face prin iubirea lui Dumnezeu faţă de noi şi prin credinţă, nădejdea şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu, se menţine şi se întăreşte în Biserică prin lucrarea Sfîntului Duh care dă viaţă acestei Biserici şi o călăuzeşte la tot adevărul, la Dumnezeu.

Biserica este una, pentru că unul este Capul ei — Hristos (Efes. IV) , este sfîntă, pentru că a fost răscumpărată şi sfinţită prin patimile, moartea şi învierea lui Hristos şi prin Duhul Sfînt; este universală (sobornicească), pentru că are destinaţia să cuprindă pe toţi credincioşii şi pentru că în chip virtual, potenţial, duhovnicesc, ea cuprinde de fapt întreaga făptură recapitulată în Hristos ; este apostolică, pentru că moşteneşte tot adevărul descoperit de Mîntuitorul, care i-a fost transmis direct de Sfinţii Apostoli.

Această Biserică deţine adevărul religios despre Dumnezeu şi despre mîntuire. Ea lucrează cu harul Sfîntului Duh şi are puterea de a lega şi dezlega păcatele credincioşilor, prin ierarhia care o deţine de la Sfinţii Apostoli, împreună cu poporul drept credincios. Numai această Biserică lucrează efectiv asupra fiilor ei duhovniceşti prin Sfintele Taine şi prin Duhul Sfînt, sfinţindu-le viaţa duhovnicească şi arătîndu-le calea care duce la adevărul religios. Numai în legătură cu această Biserică se mîntuieşte cineva şi poate să ajungă la Hristos şi la viaţa veşnică, căci Biserica este trupul lui Hristos şi primeşte viaţa de la El.

Această strînsă legătură duhovnicească dintre credincioşi şi Biserică se poate menţine numai prin iubire şi ea devine activă şi rodnică prin încadrarea noastră liberă şi conştientă în Biserică. «Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim…» ne îndeamnă Biserica la Sfînta Liturghie.

Această legătură permanentă a noastră cu Dumnezeu, această stăruinţă de toată viaţa spre desăvîrşire şi sfinţenie, această rămînere continuă în Biserica cea Sfîntă, ca mădulare vii şi lucrătoare ale trupului duhovnicesc al lui Hristos, pot fi menţinute şi duse la desăvîrşire printr-o credinţă conştientă şi sănătoasă şi prin jertfa Domnului Iisus Hristos care ne uneşte pe toţi.

Sfînta Euharistie, Trupul şi Sîngele Mîntuitorului Iisus Hristos, pe care preotul-slujitor o aduce pe altarul bisericii, ne uneşte pe toţi, prin unirea noastră cu această jertfă adusă Tatălui, de Mîntuitorul, pentru toţi şi pentru toate. De aceea, prin Sfînta Euharistie se desăvîrşeşte şi se susţine unitatea Bisericii şi a fiecărui credincios care face parte din ea, în calitate de trup duhovnicesc al Domnului.

Lucrarea mîntuirii noastre, pe care o săvîrşeşte Mîntuitorul Iisus Hristos prin Taina Sfintei Euharistii pînă la sfîrşitul lumii, constă tocmai în această unire a noastră, a tuturor, în El. El vrea să ne ţină şi să ne desăvîrşească în unirea cu Sine, pe toţi cei ce credem în El şi să atragă şi pe alţii la Sine (Matei XI, 29).

Această lucrare tainică, de unire cu Sine, Mîntuitorul o face de fiecare dată cînd are loc Sfînta Liturghie, şi El vrea să ne facă asemenea Lui de jertfă, pentru ca să avem intrare La Tatăl şi să rămînem în comuniunea Bisericii Sale, desăvîrşiţi prin Duhul Sfînt care călăuzeşte viaţa tuturor credincioşilor spre Dumnezeu, de la care a pornit şi spre care se îndreaptă întreaga făptură (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Euharistiei, în «Ortodoxia», 3 (1969), p. 357).

Printr-o viaţă frumoasă, cinstită şi demnă de numele de creştin, să răspundem deci la chemarea Lui.”

(Arhim. Prof. Chesarie Gheorghescu, in rev. Glasul Bisericii, 1973, nr. 5-6, pag. 472-477)