“Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”

Pentru Biserica Ortodoxă, „ Treimea este temeiul de nezdruncinat al întregii cugetări religioase, al oricărei evlavii, al oricărei vieţi duhovniceşti, al oricărei trăiri. Pe Ea o căutăm atunci când îl căutăm pe Dumnezeu, atunci când căutăm deplinătatea fiinţei, sensul şi scopul existenţei”, spune V. Lossky. Punctul la care ajunge teologia apofatică, un capăt nesfârşit, este chiar Treimea.Dogma despre Sfânta Treime este specifică creştinismului. Ea este baza tuturor simboalelor de credinţă şi condiţionează toate adevărurile creştine. Teologia creştină nu cunoaşte o divinitate abstractă : Dumnezeu nu poate fi conceput în afara celor trei Persoane.

Este drept că Sfânta Treime este un mister ce nu poate fi înţeles pe deplin de mintea omenească. Noi însă îl acceptăm întrucât ni-l propovăduieşte Biserica şi avem conştiinţa că el ne-a fost împărtăşit de Iisus Hristos, spre binele nostru. Îl primim pe baza mărturiilor Revelaţiei.

Treimea – spune- pr. Stăniloae – se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea e baza mântuirii.

1. Preînchipuirea Sf. Treimi în religiile păgâne

· HINDUISM – Trimurti – Brahma, Vişnu şi Siva = Para-Brahma

· CHINA – Tao – marea unitate

· BABILONIENI – Anu, Enlil şi Ea

· EGIPT – Osiris, Isis şi Horus

· PARSISM – Acarana, Ormuzd şi Ahriman

2. Descoperirea Sf. Treimi în Vechiul Testament

· Pluralul Elohim – ( Fac. I,1 ) ;

· „ Şi a zis Dumnezeu să facem om după chipul şi asemănarea Noastră.”( Fac. I, 26 ) ;

· „ Iată Adam s-a făcut ca unul din Noi.” ( Fac. III, 22 ) ;

· „ Veniţi să ne pogorâm şi să amestecăm pe loc graiul lor.” ( Fac. XI, 7 ) ;

· Binecuvântarea levitică din Vechiul Testament ;

· „ Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot.” ( Is. VI, 3 ) ;

· Teofania de la stejarul Mamvri ;

· „ Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi liberare şi celor din lanţuri mântuire.” ( Is. LXI,1 );

3. Descoperirea Sf. Treimi în Noul Testament

· „ Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” ( Mt. XXVIII, 19 ) ;

· BUNA VESTIRE – „ Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.”( Lc. I, 35 );

· BOTEZUL DOMNULUI – ( Mt. III, 16-17 ) ;

· „ Iar Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie pururi cu voi : Duhul Adevărului…” ( In. XIV, 16-17 ) ;

· „ Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine.” ( In. XV,26 ) ;

· BINECUVÂNTAREA SF. AP. PAVEL : „ Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi.” ( II Cor. XIII, 13 ) ;

· SF. AP. PETRU îşi începe prima sa epistolă printr-o URARE TRINITARĂ.

4. Formularea dogmei Sf. Treimi

Pentru a preciza adevărul Sf. Treimi, Biserica primară a alcătuit simboale de credinţă , care cuprindeau învăţătura despre Sf. Treime. Existau mai multe simboale de credinţă în Biserica primară, dintre care cele mai importante erau Simbolul Apostolic (cel mai vechi simbol creştin ) şi Simbolul Atanasian. O altă formă de mărturisire a credinţei în Sf. Treime este şi formula Botezului, întrebuinţată în Biserică de la început şi până astăzi.Alte mărturii ale credinţei Bisericii primare în Sf. Treime sunt : Doxologia mică, cântarea Lumină Lină, mărturiile martirilor – precum cea a Sf. Policarp al Smirnei – , Didahia, scriere din primul secol creştin care abundă de formule treimice, scrierile Părinţilor Apostolici şi ale Sf. Părinţi, precum, Sf. Teofil al Antiohiei, primul care foloseşte termenul de Treime, Sf. Clement Romanul, Origen, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Spiridon al Trimitundei, Tertulian care enunţă formula „ Trei Persoane, o fiinţă” etc.Învăţătura despre Sf. Treime primeşte o formulare oficială şi definitivă la primele două sinoade ecumenice.

Sinodul I Ecumenic de la Niceea ( 325 ), combătând erezia ariană, afirmă că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă ( homoousios / ομοουσιος τω Πατρι ).

Sinodul II Ecumenic din Constantinopol ( 381 ), combătând macedonianismul, afirmă că Duhul Sfânt purcede din veci de la Tatăl şi este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Nu foloseşte termenul homoousios, dar exprimă aceeaşi idee.

5. Terminologia trinitară

Dogma Sfintei Treimi poate fi exprimată pe scurt astfel : Dumnezeu este o fiinţă îm trei Persoane. De aceea, cuvintele şi expresiile create pentru expunerea ei se referă fie la unitate, adică la fiinţa lor, fie la Treime, adică la cele trei Persoane.

Termeni care se referă la unitatea Fiinţei dumnezeieşti :

· ESENŢĂ ( ousia / ουσια ) = fondul, baza unei realităţi ;

Sf. Vasile cel Mare : „ Esenţa este fondul naturii comune mai multor indivizi, de exemplu : om, umanitatea, omenitatea, pentru toţi indivizii speciei noastre.”

Cuvântul ουσια îl găsim la Aristotel, unde are 2 sensuri : 1) esenţă concretă / prima esenţă – existenţă individuală ; ex. cutare persoană umană, Petru etc.2) esenţă abstractă / esenţa secundară – natură specifică relizabilă în mai mulţi indivizi, ceea ce e comun în toate.

• SUBSTANŢĂ = e considerată sinonimă cu esenţa.

Mai are 2 sensuri :

a) subiectul însuşirilor ;

b) esenţa ce există într-un lucru subzistent în sine şi pentru sine.

• NATURA ( φυσις ) = e considerată sinonimă cu esenţa ; este însăşi esenţa considerată ca subiect al proprietăţilor şi principiu intern al lucrărilor.

Termeni care se referă la Trinitate :

• IPOSTAS ( ipostasis / υποστασις ) = substanţă individuală completă, existând în sine şi pentru sine ; natura în formă individuală de sine stătătoare. Ipostasul e numele comun pentru toate existenţele individuale, fie ele raţionale, fie neraţionale.

• SUBZISTENŢA = felul de a exista al substanţei ; este egală cu ipostasul.

• PERSOANA = este un ipostas de natură raţională ; Se deosebeşte de ipostas prin aceea că este numele numai pentru existenţele ipostatice raţionale, nu şi neraţionale. Persoana cuprinde în sine, ca elemente fundamentale individualitatea şi raţionalitatea. În teologia actuală cuvântul persoană este identic cu ipostas.

Toţi termenii terminologiei trinitare se aplică la Dumnezeu numai prin analogie, pentru că Dumnezeu nu este nici natură nici persoană în sens creat.Teologia Sfinţilor Părinţi din sec. IV este o teologie prin excelenţă trinitară. Ea a elaborat definitiile dogmatice şi în acelaşi timp a precizat unitatea şi diversitatea Persoanelor dumnezeieşti. Gândirea apofatică a Părinţilor, formulând dogma Sf. Treimi, a ştiut să păstreze în deosebirea dintre fiinţă şi ipostasuri echivalenţa lor tainică : Dumnezeu este „ în mod identic monadă şi Triadă”, după cuvântul Sf. Maxim Mărturisitorul.Sf. Grigorie Teologul sau de Nazianz, numit şi „ cântăreţul Sfintei Treimi ” arată că „ Monada este pusă în mişcare în virtutea bogăţiei sale; diada este depăşită, deoarece dumnezeirea este dincolo de materie şi formă; triada atinge perfecţiunea, deoarece este prima care depăşeşte compoziţia unei diade.”La început ousia şi ipostasis erau practic sinonime. Aşa le consideră Epifanie, Sf. Atanasie cel Mare, chiar şi Sinodul I Ecumenic. Multă vreme cei doi termeni au desemnat aceeaşi realitate, cu timpul însă s-a făcut distincţie clară între ousia – fiinţă şi ipostasis – persoană, ipostas.Părintele Florenski arată că nici literatura laică păgână, nici filozofia, nici scrierile bisericeşti dinainte de sinodul de la Niceea nu cunoşteau distincţia dintre cuvintele ousia ( ουσια ) şi ipostasis ( υποστασις ). Şi chiar dacă, spune el, din punct de vedere terminologic, formal, cuvântul ipostasis a devenit în principiu deosebit de ousia, atunci din punctul de vedere al conţinutului său, al semnificaţiei lui logice, ipostasis rămâne în mod hotărât acelaşi lucru ca şi ousia.

Ousia, în Treime, nu este o idee abstractă a divinităţii – afirmă Lossky – , o esenţă raţională care uneşte trei individualităţi divine aşa cum, de exemplu, umanitatea este comună pentru trei oameni diferiţi.

Termenul homoousios a permis exprimarea Tainei lui Dumnezeu, Monadă şi Treime în acelaşi timp. În jurul termenului homoousios s-au iscat toate controversele trinitare.Cuvântul homoousios arată nu numai că Fiinţa dumnezeiască e comună celor trei Persoane, ci arată totodată şi unitatea Fiinţei lor. Dar cuvântul homoousios mai arată şi deosebirea dintre Persoanele divine, deoarece nimeni nu poate fi deofiinţă cu el însuşi, ci pentru aceasta e nevoie de altcineva cu care să fie deofiinţă.Teologia trinitară ne descoperă un nou aspect al realităţii umane : persoana. Filosofia antică nu cunoştea semnificaţia persoanei. Teologia apuseană porneşte de la natura unică pentru a analiza după aceea cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, pe când teologia răsăriteană porneşte de la realitatea celor Trei Persoane sau Ipostasuri dumnezeieşti pentru a analiza apoi natura sau fiinţa unică. Teologia greacă atribuie ipostasului Tatălui începutul subzistenţei ipostatice, iar nu fiinţei comune. Tatăl este „cauza” şi „ principiul ” naturii dumnezeieşti, care este în Fiul şi în Duhul Sfânt. Părinţii răsăriteni au afirmat întotdeauna că principiul unităţii în Treime este persoana Tatălui, care face ca Ipostasurile să fie distincte unul de altul. Pentru ei, a mărturisi unitatea Treimii înseamnă a-L recunoaşte pe Tatăl ca unic Izvor al Ipostasurilor care primesc simultan de la El aceeaşi unică natură.

Cel mai important pentru a înţelege teologia Treimii în Răsărit – spune Evdokimov – este caracterul întotdeauna triplu al relaţiilor. Relaţiile treimice sunt în acelaşi timp tri-unice şi, datorită acestui fapt, în fiecare relaţie a unei Persoane sunt prezente şi celelalte. Fiul şi Duhul se raportează la Tatăl simultan, nenaşterea, naşterea şi purcederea se implică reciproc, fiecare fiind de neconceput fără celelalte. Orice raport este triplu : Duhul purcede din Tatăl în acelaşi timp şi în relaţie cu Fiul peste care El se odihneşte; Fiul este născut de Tatăl în acelaşi timp şi în relaţie cu Duhul care Îl descoperă.

Sf. Vasile cel Mare spune că Tatăl se revelează pe Sine prin Fiul în Duhul.

Tatăl niciodată nu lucrează însă independent de Fiul, nici Fiul independent de Duhul. Lucrarea dumnezeiască începe totdeauna de la Tatăl, continuă prin Fiul şi se desăvârşeşte în Duhul Sfânt ; nu există lucrare individuală, separată, a vreuneia dintre Persoane; energia trece invariabil prin cei Trei, deşi rezultatul nu înseamnă trei lucrări, ci una singură. În Treime fiecare ipostas deţine plinătatea naturii divine.

Mitropolitul Filaret al Moscovei afirmă că „ Tatăl este dragostea care se răstigneşte, Fiul – dragostea crucificată, Duhul – dragostea triumfătoare.”

Trebuie să conchidem că nu a fost uşor pentru Sfinţii Părinţi, şi nici nu este, să lămureşti taina că Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în Persoane; că este unul, unic, o unitate fără egal şi fără asemănare, dar această unitate există în trei Persoane, într-un mod mai presus de posibilitatea de înţelegere a minţii omeneşti.

Într-adevăr, pentru noi, dogma treimică rămâne „ o cruce a gândirii omeneşti”, după cum frumos spune Lossky.

Pr. G. M.