Chipul nemuritor al lui Dumnezeu

Predica la Duminica I dupa Rusalii (a Tuturor Sfintilor)

(sursa foto)

La Duminica I după Rusalii

Atunci răspunzînd Petru a zis: «Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie»

Suntem încă sub impresia strălucitului praznic al Rusaliilor, cînd, potrivit făgăduinţei Mîntuitorului Iisus Hristos, Duhul Sfînt s-a pogorît peste ucenici şi apostoli. Ne mai răsună şi astăzi în minte cuvintele, asemenea unui testament, «şi veţi lua putere, venind Duhul Sfînt peste voi şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Samaria şi pînă la marginea pămîntului» (Fapte I, 8). Şi din clipa aceea, Domnul sporea zilnic obştea celor care se mîntuiau (Fapte II, 47).

De la aceste cuvinte mărturisite de către Sfîntul Apostol Luca să ridicăm puţin ochii sufletului nostru şi să privim cîmpurile, holdele şi mările vieţii şi să vedem cetele nenumărate de sfinţi, prooroci, apostoli, mucenici, mărturisitori şi cuvioşi care au lăsat toate şi au urmat lui Hristos. Vom vedea pe toţi sfinţii strînşi laolaltă în aria dumnezeieştii noastre biserici purtînd cununile biruinţei şi Învierii. De aceea astăzi cinstim cu cîntări de laude pe sfinţii apostoli, ierarhi şi dascăli, bărbaţi şi femei, mucenici şi pustnici, pe sfinţii lui Dumnezeu şi pe cei care — mult mai mulţi — numai Dumnezeu îi ştie.

Azila Duminica TuturorSfinţilor gîndul nostru se întoarcela Sfînta Evangheliepe care aţi ascultat-o şi care spune : «oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri» (Matei X, 32). Iată prima condiţie pe care o pune Hristos celor ce vor să-L urmeze. Este mărturisirea dumnezeirii Sale care izvorăşte numai dintr-o credinţă puternică, dintr-o dragoste fierbinte pentru Dumnezeu şi pentru oameni. În această îmbrăţişare a iubirii divine Dumnezeu şi credinciosul se unesc într-o fiinţă, iar mărturisirea lui Hristos devine dovada filiaţiunii noastre spirituale. Această mărturisire este nu numai un cuvînt, o vestire, o comunicare. Ea este împletită cu pilda vieţii sale personale în care virtuţile creştine trebuie să strălucească asemenea diamantelor din cununa Divinului Împărat. Prin fiecare faptă bună, prin fiecare act de virtute, de milostenie, de pace, de jertfă, mărturisirea se confundă cu însăşi viaţa în Hristos. În actul subiectiv al mărturisirii lui Hristos se disting două linii deosebite : convingerea sinceră a adevărului mărturisit şi bucuria lăuntrică de a te simţi una cu Hristos. În acelaşi timp, mărturisirea devine o rugăciune, o dăruire, o jertfă. Omul în fata lui Hristos-Dumnezeu, îmbracă haina smereniei şi aşează la picioarele Învăţătorului darul credinţei, al conştiinţei şi al inimii sale. Astfel mărturisirea devine un imn de slavă adus Creatorului, un imn de biruinţă şi de fericire pentru bucuria mîntuirii. În clipa aceea cel ce mărturiseşte poate folosi cuvintele Marelui apostol Pavel care spunea : «nu mai trăiesc eu, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine».

Acest proces sufletesc a avut loc în cugetele nenumăratelor cete de sfinţi pe care biserica noastră îi venerează şi cinsteşte astăzi. De bună seamă că un sfînt ca Iustin Martirul şi Filosoful a pătruns cu spiritul său ascuţit în taina mărturisirii lui Hristos. În Dialogul cu iudeul Trifon a înfăţişat toate aspectele şi poziţiile conştiinţei creştine, văzînd în persoana Mîntuitorului «împlinirea legii şi a proorocilor». Această conştiinţă i-a dat puterea de a trăi şi a muri cu Hristos. Iar un sfînt ca Ignatie Teoforul, care după o pioasă tradiţie ar fi fost acel copil pe care l-a aşezat Iisus în mijlocul sfinţilor apostoli cînd le-a zis «de nu veţi fi ca pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor» (Matei XVIII, 3—4), ajungînd episcop al Antiohiei, înainte de a fi aruncat în circ la lei, este invitat să jertfească zeilor. Bătrînul episcop şi martir, cu un zîmbet de o divină bunătate şi blîndeţe le-a răspuns : «optzeci şi şase de ani m-a ajutat şi m-a întărit Stăpînul Meu, cum aş putea acum să-L trădez ?»

Toţi sfinţii au dovedit că iubesc mai mult pe Dumnezeu decît lucrurile trecătoare şi cu toţi au slujit lui Hristos, fiecare în felul său, după darul şi chemarea pe care a avut-o. Unii au fost prooroci, alţii dascăli sau preoţi : unii au avut darul vorbirii în limbi iar alţii au mers pînă la marginile lumii propovăduind Evanghelia lui Hristos. Unii s-au pustnicit în scorburi, peşteri şi în crăpăturile pământului, iar alţii au proslăvit pe Mîntuitorul de la înaltele catedre sau altare ale bisericii. Unii au suferit munci şi chinuri fiind aruncaţi în mare sau în cazane cu ulei fiert, traşi pe roată sau pe grătare înroşite cu foc. Unii au fost daţi hrană fiarelor, îngheţaţi de vii sau arşi pe rug. Unii au trăit în feciorie luptîndu-se cu patimile, iar alţii dăruind averile la săraci, au trăit în lipsuri şi suferinţe, cu toţii au lăudat pe Hristos în trupul şi sufletul lor.

În felul acesta comoara nepreţuită a sfinţilor bisericii ce au mărturisit dumnezeirea lui Hristos, constituie biserica triumfătoare şi într-însa ei se bucură de vederea Sfintei Treimi. Acum ei văd şi trăiesc adevărul din cuvintele Mîntuitorului grăite lumii «cel ce mă vede pe Mine vede pe Tatăl» (Ioan XII, 45). Astfel cu toţii au primit răsplata făgăduită de Domnul prin cuvintele : «oricine au lăsat case, fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine pentru numele Meu, înmulţit va lua şi va moşteni viaţa cea veşnică» (Matei XIX, 28).

Prin prăznuirea Tuturor Sfinţilor, astăzi, în prima duminică după pogorîrea Duhului Sfînt, avem impresia apropierii cerului de noi oamenii. Avem imaginea strălucitoare a fericirii veşnice reflectată în cristalul credinţei din sufletul nostru. Avem impresia că glasul lui Iisus Hristos răsună în străfundul conştiinţei noastre zicînd : «Iată pentru ce M-am pogorît din ceruri şi M-am întrupat, pentru a vă aduce din nou, asemenea oii celei rătăcite, la staulul cel ceresc, acasă. Pentru aceasta v-am trimis pe Mîngîietorul, duhul adevărului carele vă învaţă pe voi toate. Iată pe cei care au urmat cuvîntul Meu cum împodobesc galeria cerească a împărăţiei celei veşnice şi azi iau parte la praznicul sărbătoririi lor, cîntînd cu toţii — Ava ! Părinte».

Din sărbătoarea aceasta a prăznuirii Tuturor Sfinţilor, sufletul nostru primeşte încredinţarea eforturilor sale pe calea virtuţii. Viaţa lor constituie o variată pildă de urmat. Luînd în minte cuvintele Sfîntului apostol Pavel scrise evreilor : «aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa» (Evrei XIII, 7) fiinţa noastră simte greutatea celor două milenii de viaţă, de experienţă şi de jertfă creştină. Moştenitori ai tezaurului sfintei noastre tradiţii şi datori de a purta mai departe generaţiilor lumina credinţei şi a sfinţeniei, vedem în imaginea strălucitoare a praznicului Tuturor Sfinţilor, împlinirea făgăduinţelor şi a idealului nostru cel mai sfînt. Văzînd în persoana lor pe apropiaţii noştri, pe prietenii lui Dumnezeu, întemeiaţi pe cuvintele Mîntuitorului: «voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ce vă poruncesc Eu» (Ioan XV, 14) apelăm la ajutorul lor în rugăciunile noastre. Dumnezeu ii va asculta aşa cum a ascultat pe Moise, cînd s-a rugat pentru poporul său (Ieşire XXXII, 11—14), cum a ascultat pe profetul Ilie şi a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului (II Regi XVII, 21—22) şi a coborît foc asupra jertfei sale (I Regi XVIII, 36—39) şi cum a ascultat rugăciunea lui Zaharia tatăl Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca I, 13). De asemenea Sfîntul apostol Pavel ne îndeamnă să facem rugăciuni zicînd: «vă îndemn înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii căci acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (I Tim. II, 1—4).

În complexul vieţii noastre arătăm o grijă deosebită pentru noi înşine, pentru un confort mai mare ; avem o dorinţă cît mai mare pentru afirmarea personalităţii noastre. Cu firea noastră slabă vedem că mai sunt locuri în lume unde iubirea şi pacea sunt desconsiderate şi dragostea de oameni suferă, unde mai curge sînge de frate, de om, în războaie nedrepte. În această ambianţă a vieţii, să ridicăm ochii noştri spre imaginea sărbătorească a praznicului Tuturor Sfinţilor, şi într-însa să vedem armonia şi idealul pentru care trebuie să luptăm în viaţă : binele, pacea şi fericirea oamenilor. Şi ca un omagiu adus lor să le spunem : Cum să vă numim pe voi sfinţilor ? Ce glas să înălţăm spre proslăvirea voastră ? Să deschidem fila de acatist şi să vă grăim în versul tăcut al murmurărilor duhovniceşti: «Bucuraţi-vă sfinţilor din toată lumea, din toate neamurile pămîntului, din toate graiurile şi toate culorile,

«Bucuraţi-vă sobor al proorocilor, al apostolilor şi ucenicilor ai Domnului,

«Bucuraţi-vă mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi cuvioase, ce aţi mărturisit pe Hristos fiu al lui Dumnezeu,

«Bucuraţi-vă pustnici şi sihaştri, mucenici şi muceniţe, ostaşi şi robi, tineri şi bătrîni,

«Bucuraţi-vă sfinţilor din toată lumea şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru noi».

Pr. David Popescu

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1971, pag. 448-450)

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Vezi si:

2010 – Predica la Duminica I dupa Rusalii, a tuturor Sfintilor – Arhid. prof. dr. Petre I. David

2009 - Predica la Duminica I dupa Rusalii, a Tuturor Sfintilor – Pr. prof. Ioan G. Coman

Predica la Duminica a VIII-a dupa Pasti (a Rusaliilor)

(sursa imaginii)

La Duminica Rusaliilor

«Cine crede în Mine, din inima lui vor curge rîuri de apă vie».  (Ioan VII, 38).

 Prima zi a Bisericii, ca mediu istoric de dezvoltare şi realizare a vieţii creştine — e ziua Cincizecimii — în care toţi apostolii uniţi în dragostea În­văţătorului se umplu de Duhul Sfînt.

Aceiaşi Apostoli, care altădată trecuseră prin diverse stări de osci­lare, de plusuri sau minusuri în fidelitatea faţă de Mesia, astăzi devin în mod suprafiresc, poligloţii împărăţiei cerurilor — fenomen unic în istoria omenirii.

Elementele sumare transmise de Faptele Apostolilor arată că odată cu vîntul puternic, limbi de foc se împart deasupra fiecărui Apostol. Toţi se umplu de Duh Sfînt şi încep să vorbească în alte limbi, după cum le da duhul să grăiască.

În Ierusalim se aflau oameni din toate neamurile de sub cer. Mulţimea se aduna — auzind sunetul acela — şi fiecare aude vorbind în limba lui. Toţi se miră, se minunează. “Oare cei ce vorbesc nu sunt Galileeni? Cum e posibil, ca fiecare din noi să-i auzim în graiul nostru, în care ne-am născut?

Parţi, mezi, elamiţi, iudei, capadocieni, asiatici, frigieni, egipteni, libieni, romani, păgîni sau prozeliţi, cretani, arabi — aud — fiecare în graiul său — lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.

Pe toţi îi cuprinde uimirea şi nu ştiu ce să creadă. Unii, neputînd participa la cutremurătoarea simfonie a inimilor şi a tuturor graiurilor din istorie — eşuează în ridicol. Refuză să accepte mi­nunea. Mentalitatea lor, etichetează: «Sunt plini de must». Fenomen natural deci, explicabil prin aceleaşi măsuri verificabile, sau ipoteze ale ra­ţiunii: «Sunt beţi!» Apostolul Petru nu suportă aprecierea aceasta, sarcas­mul unor oameni. Tot ceea ce profeţii au prezis, astăzi se realizează.

Duhul dumnezeiesc se revarsă peste orice făptură. Feciorii şi fecioa­rele voastre vor prooroci; chiar şi peste robii şi roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pămînt, sînge, foc şi un vîrtej de fum; soarele se va pre­face în întuneric şi luna în sînge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Atunci, oricine va chema numele Domnului, va fi mîntuit. (Fapte, II, 17-21).

Cuvintele Apostolului Petru amplifică sensurile profeţiilor, iar momen­tele minunii Rusaliilor unifică înţelesuri tainice: «Pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul» (Isaia 35, 1). Sîmburele de flacără de deasupra Apostolilor e lumina din ziua neînserată a raiului, care astăzi, prin biserică, prin propovăduirea Apostolilor, deschide omului zări de mîntuire.

«Celor izbăviţi de Domnul… o bucurie veşnică le va încununa capul de veselie şi bucurie se vor umple» (Isaia, 35, 10).

Nici o altă bucurie nu poate suplini, nici egala bucuria celor care astăzi recunosc în Apostoli pe adevăraţii eliberatori ai sufletelor lor.

Eliberarea de idolatrie senzualistă, eliberarea de religii eronate, devin posibile prin Apostoli.

Nici o bucurie nu poate procura renaşterea spirituală, în afară de aceea care astăzi se revarsă supranatural prin Apostoli.

«Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor». (Evrei 12, 29).

Focul Rusaliilor e focul despre care Mîntuitorul spunea că ar dori să ardă pămîntul. Rugul aprins în deşert, semnele de lumină, ce au înca­drat şi au străfulgerat istoria poporului evreu, sunt raze din oceanul de foc al dragostei lui Dumnezeu, care astăzi îşi revarsă corolele pe creştetul Apostolilor.

Botezul Duhului Sfînt anunţat de Sf. Ioan se realizează astăzi în prima zi a Bisericii Creştine, una, Apostolică şi totdeauna Sobornicească.

«Vă veţi bucura şi vă veţi veseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie şi pe poporul lui în bucurie». (Isaia, 65, 18).

Orice suflare care astăzi aude graiul său «lucrurile minunate ale lui Dumnezeu», care depăşesc prejudecăţile, umilele calcule ce-l reţin într-o stare de somnolenţă spirituală, devine un Ierusalim în veselie. Poporul, gîndurile, acţiunile, faptele, întreaga sa activitate, capătă un sens superior: acceptarea integrală a Evangheliei.

Apostolul Petru propovăduieşte popoarele pe Iisus. «Dumnezeu a înviat pe acest Iisus şi noi toţi suntem martorii Lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit dela Tatălfăgăduinţa Du­hului Sfînt, a turnat ce vedeţi şi auziţi».

Inimile celor ce ascultă rămîn străpunse. «Fraţilor, ce să facem?» «Pocăiţi-vă — le-a spus Petru — şi fiecare din voi să fie botezat în Nu­mele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi Darul Sfîntului Duh… Cei ce au primit propovăduirea Lui au fost botezaţi, şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete».

Nenumărate suflete se adaogă ucenicilor, din ziua coborîrii Duhului Sfînt. Biserica e experienţa integrală a divinului în istorie. Ea nu e un panaceu de curiozităţi, o imensă grotă de rituri anacronice, sau formule inadecvate omului credincios, ci e întîlnirea salvatoare între om, eu, tu, el, cu ceata apostolilor şi a acelor ce se adaogă fără întrerupere, pînăla Judecatade apoi. Adevărul Salvator, mărturisit în numele Sfintei Treimi, Biserica Apostolică, Sobornicească, în comuniune nezdruncinată, în ecumenicitatea ei nelimitată — dreapta credinţă înfloreşte şi biruie, văzut şi nevăzut, chemînd omenirea să se împărtăşească din dragostea lui Iisus.

Exegeţi renumiţi, savanţi filologi, au analizat minunea cuvîntului Evangheliei şi, expansiunea primei zile a Bisericii. Cum auzea fiecare în graiul său? Era o singură formă de articulaţie, accesibilă tuturor, sau fiecare Apostol devenise instrumentul specific al fiecărui grai în parte?

Sinteza teandrică — om şi Dumnezeu, raportul dintre om şi Divi­nitate, nu e un raport rece, de formulă matematică sau exigenţă logică, ci o realitate vie, care creşte, se dezvoltă într-un spaţiu istoric pe temelia Apostolilor.

Bogăţia de har, frumuseţe, foc, lumină, prefacerea limbajului într-un vehicul universal cu eficienţă maximă şi imediată, dinamismul covîrşitor al cuvîntului Evanghelic din ziua primă a Bisericii, e afirmarea pentru vecie, că Biserica e comuniunea istorică de adevăr, lumină şi dragoste, mediul cel mai propice pentru dezvoltarea religioasă a omului.

Biserica nu refuză nimănui apelul. Acest dramatic şi sincer «ce să facem?», este strigătul permanent al oamenilor credincioşi, care aderă in­tegral la mesajul suprafiresc al Bisericii. Ne adăogăm apostolilor, ucenici­lor, mucenicilor, creştinilor din toate deceniile, din toate veacurile, prin opţiunea noastră sinceră, prin dăruirea fiinţei noastre.

Fenomenul supranatural al limbilor de foc, transparenţa inimilor, capacitatea de a înţelege, de a simţi, de a preface fiinţa noastră, intelectual-morală, pînă la dimensiuni de uimire, arată că omul e chemat la o comu­niune ale cărei însuşiri depăşesc limitele cadrului istoric. În centru se pro­filează drama Fiului ceresc, cu victoria Sa asupra morţii, căci Biserica este comuniunea de har, dragoste, adevăr, a celor regeneraţi, renăscuţi, che­maţi la viaţa veşnică, teognosia, cunoaşterea lui Dumnezeu.

În sensul de experienţă istorică, de eveniment care a avut loc precis în istorie, localizat, se leagă prin o sumedenie de primejdii. Unii pot afirma că pentru a experimenta divinul, nu e nevoie de circumscrierea temporală, că nu e nevoie de a rămîne în comuniune cu apostolii, cu creştinii, că luînd contact cu potenţialul divin evanghelic, se realizează un mod creştin autentic. O astfel de poziţie, cu coloratură protestantă, implică un vid grav de înţelegere şi un salt printr-o aventură cu cele mai puţine şanse de salvare.

O experimentare divină în afară de comuniunea persoanelor, de parti­ciparea împreună cu ele, la marea zi a Bisericii, ale cărei învăţături, a cărei viaţă creşte direct din Iisus, prin apostoli, prin ierarhie, prin toţi creştinii, în mediul istoriei, e un non sens.

Nu e vorba de o adunare mecanică, ci de o aderare intens de conş­tientă, de o libertate de a adera sau nu, văzînd, simţind, experimentînd, că aci în Biserica lui Hristos se află adevărul revelaţional, integral, cel prin care ne salvăm, cel prin care sperăm şi ne rugăm să fim mîntuiţi.

Stăruirea şi învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frîngerea pîinii şi în rugăciuni, formează conţinutul istoriei, în ce are ea mai profund creştin.

Intensitatea credinţei primilor creştini, fervoarea, altruismul, trăirea adevărurilor evanghelice — transformau structura economic-socială în oare se aflau, au creat aspecte de revoluţionare spirituală.

Între oameni pot exista distanţe cu mult mai mari decît între cele mai depărtate astre. Diferenţierile, specificul îi situează la diferite niveluri de dezvoltare istorică, dar ei se pot uni, în comuniunea în Hristos, practic realizabilă.

Duhul Sfînt îşi revarsă darurile peste persoanele, care aderă la adevă­rurile evanghelice şi trăiesc în comunitatea Bisericii, nealterate de veacuri, milenii, mai strălucitoare din ce în ce, veacurile nefiind decît clipe pe traiectoria reală a istoriei, al cărei centru e Iisus Hristos.

Protos. Emilian Birdaş

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 4-5/1957, pag. 233-235)

Predica la Duminica a VII-a dupa Pasti (a Sfintilor Parinti)

(sursa foto)

La Duminica a VII-a după Paşti, a

Sfinţilor Părinţi de la Soborul I Ecumenic

«Eu nu mai sunt în lume, iar aceştia în lume sunt, şi Eu vinla Tine. PărinteSfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem şi Noi !» (Ioan XVII, 11).

Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte astăzi cu evlavie şi cu credinţă pe cei 318 Sfinţi Părinţi dela Soborul Iecumenic din cetatea Niceii. Îngrădind erezia lui Arie care defăima şi tăgăduia Dumnezeirea Mîntuitorului, «purtătorii de Dumnezeu Părinţi», adunîndu-sela Niceea, au mărturisit lămurit pe Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi ne-au învăţat şi pe noi toţi, în Simbolul Credinţei, să mărturisim cu tărie că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii, şi, urmînd dumnezeieştilor lor învăţături, să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfînt, Treimei celei de o fiinţă, întru o Dumnezeire.

De aceea lăudăm şi cinstim pe vasele cele de taină ale Duhului, pe luminătorii prea străluciţi ai adevărului lui Hristos, pe cei ce au cîntat în mijlocul Bisericii cîntarea cea plină de armonie a Teologiei, mărturisind Treimea cea una neschimbată după fiinţă şi dumnezeire; pe surpătorii lui Arie şi pe apărătorii cei tari ai ortodocşilor, care se roagă totdeauna Domnului să mîntuiască sufletele noastre. Căci prin ei s-a arătat pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale şi asupra sfinţilor Săi, despre care vom arăta în cele ce urmează :

Creaţia întreagă arată creştinului pe autorul şi purtătorul ei de grijă, Dumnezeu. Crearea este prima manifestare în afară a iubirii lui Dumnezeu. Din iubire a creat Dumnezeu lumea şi pe om, spre fericirea lor şi pentru preamărirea lui Dumnezeu : «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps. XVIII, 1). Şi dacă întreaga existenţă izvorăşte din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, atunci creaţia, şi omul, centrul ei, sunt un act al bunătăţii dumnezeieşti. «Lăudaţi pe Domnul că este bun» (Ps. GXXXV, 1). «Domnul este bun cu toţi şi îndurările Lui (se revarsă) peste toate lucrurile Lui» (Ps. CXLIV, 9), ne învaţă psalmistul. Dumnezeu a creat pe Adam nu pentru că avea nevoie de om, ci pentru ca să aibă în cine aşeza binefacerile Sale cele negrăite. Creînd lumea şi pe om, Dumnezeu nu încetează a face bine creaturilor Sale. Ba mai mult, «Dumnezeu atît de mult a iubit lumea încît şi pe Unul-Născut Fiul Său l-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (Ioan III, 16). Hristos s-a făcut viaţa noastră a tuturor, ca noi să nu mai trăim nouă înşine, ci lui Hristos Însuşi (Filip. I, 21).

Dumnezeu a adus la existenţă lumea în totalitatea ei şi-i poartă de grijă în continuare, ferind-o de distrugere şi dîndu-i puterea să existe. Sfînta Scriptură ne arată că Dumnezeu poartă de grijă tuturor făpturilor Sale, dar nu le conservă pe toate în veci.

Tuturor făpturilor Sale în general şi omului în special, Dumnezeu le acordă ajutorul Său ca ele să-şi poată atinge scopul pentru care au fost create. Dar Dumnezeu nu suplineşte toată activitatea acestora, ci aşteaptă şi de la făpturile Sale, şi mai cu seamă de la om, care este făcut după chipul şi asemănarea Sa, adică înzestrat cu raţiune, voinţă şi sentiment, o, anumită activitate. Ajutorul divin se împărtăşeşte fiecărei făpturi în parte, potrivit cu natura şi cu puterile ei. Într-un fel conlucrează Dumnezeu cu făpturile neînsufleţite, într-alt fel conlucrează cu făpturile neraţionale şi într-un mod cu totul special conlucrează Dumnezeu cu omul, trimiţîndu-i harul Său dumnezeiesc, care nu desfiinţează libertatea omului ci o ajută şi o întăreşte pe linia adevărului dumnezeiesc şi a binelui. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, primit prin Sfintele Taine, credinciosul înaintează pe drumul asemănării cu Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune.

Cîrmuirea sau conducerea creaturilor în general şi a omului în special este o altă latură a proniei lui Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, omul este o făptură raţională şi liberă care se doreşte totdeauna după Dumnezeu, Creatorul şi Mîntuitorul său. Asupra noastră, Dumnezeu nu exercită nici un fel de silă. El ne indică numai ţinta vieţii; ne arată cum putem ajunge la ea; ne dăruieşte harul Său ; ne arată fericirea sau osînda care ne aşteaptă, după cum am împlinit sau nu cuvîntul Său dătător de viaţă.

Dar colaborarea noastră cu Dumnezeu şi atotcuprinzătoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de om, se realizează în Biserică.

Domnul nostru Iisus Hristos mîntuieşte pe oameni întrucît îi cuprinde în Trupul Său tainic, care este Biserica întemeiată de El, şi întrucît îi asimilează treptat cu omenitatea Sa îndumnezeită după Înviere. În calitate de cap al ei, Hristos nu se desparte niciodată de Biserica Sa, este totdeauna prezent în ea prin Evanghelia Sa, prin Sfîntul Său Trup şi Sînge de pe Sfînta Masă cu care ne împărtăşim, şi prin plenitudinea harului Său dumnezeiesc care ni se împărtăşeşte de către Duhul Sfînt, prin Sfintele Taine săvîrşite de arhiereu şi preot. Prin Sfînta Euharistie şi prin toate celelalte Sfinte Taine creştem în Hristos, şi se realizează unitatea pentru care Mîntuitorul s-a rugat, cum am auzit din Sfînta Evanghelie de astăzi: «Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat ca să fie una precum suntem şi Noi» (Ioan XVII, 11).

Biserica stă pe jertfa de pe Golgota şi pe învierea din morţi a Mîntuitorului. Ea n-a fost întemeiată de oameni, ci de Hristos prin Duhul Sfînt în ziua Cincizecimii, clar pentru oameni. Ca mădulare ale aceluiaşi Trup Tainic, creştinii participă la viaţa dumnezeiască şi se silesc să sporească în comuniunea cu Dumnezeu şi între ei laolaltă, prin împărtăşirea de Trupul şi Sîngele lui Hristos şi de harul Duhului Sfînt, prin tainele administrate de ierarhia bisericească, şi prin creşterea în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Tainele şi cuvîntul lui Dumnezeu, creştinii le au în Biserică. Biserica este o instituţie divino-umană, căreia Dumnezeu îi poartă de grijă şi o conduce prin Hristos, capul ei, şi prin Duhul Sfînt care împlineşte şi desăvîrşeşte toate în ea şi în fiecare membru al ei prin bogăţia harului dumnezeiesc care este revărsat în ea.

Înălţîndu-se la ceruri,la Tatăl, Hristos a trimis Apostolilor Săi şi Bisericii Sale, dela Tatăl, pe Mîngîietorul, Duhul Sfînt, care dela Tatălpurcede, ca să mărturisească despre El şi să rămînă în veci cu noi şi în noi. Acesta va învăţa pe Sfinţii Apostoli şi pe urmaşii lor, episcopii, toate şi le va aminti cele ce a grăit şi a săvîrşit Mîntuitorul pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii. El îi va întări pe Sfintii Apostoli să predice, începînd din ziua Cincizecimii, Evanghelia lui Hristos la toate neamurile, botezîndu-le în numele persoanelor Sfintei Treimi şi săvîrşindu-le toate celelalte Sfinte Taine pentru mîntuire.

Întăriţi de Duhul Sfînt, Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan înfruntă lanţurile şi bătăile şi ocările sinedriului pentru numele lui Hristos, iar Sfîntul Arhidiacon Ştefan mărturiseşte cu preţul vieţii sale învăţătura şi opera lui Hristos pentru neamul omenesc. Umpluţi toţi de Duh Sfînt, Apostolii Mîntuitorului, în frunte cu Apostolul Pavel care a predicat neamurilor, au pecetluit cu moartea lor martirică adevărul Evangheliei lui Hristos. Sub asistenţa şi cu conlucrarea Duhului Sfînt, Sfinţii Apostoli au luat hotărîri pentru întreaga Biserică (Sinodul Apostolic).

Din porunca Mîntuitorului şi cu puterea Duhului Sfînt, Sfinţii Apostoli au hirotonit episcopi, preoţi şi diaconi, ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Cor. IV, 1; I Petru IV, 10) în Biserica întemeiată de El în ziua Cincizecimii. Dela Sfinţii Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute pînă la cei de azi, curge neîntrerupt harul episcopatului prin care se mijlocesc, tuturor creştinilor, harurile mîntuitoare şi sfinţitoare ale Duhului Sfînt, coborîte în lumela Cincizecime, o dată cu întemeierea Bisericii. Tot dela Apostolis-a transmis în Biserică, fără întrerupere, o dată cu succesiunea apostolică a harului ierarhiei, şi învăţătura dumnezeiască descoperită oamenilor de Domnul nostru Iisus Hristos.

Fiind condusă de Hristos prin urmaşii Sfinţilor Apostoli, episcopii întregii Biserici, şi fiind călăuzită de Duhul Sfînt la tot adevărul (Ioan XIV, 26), Biserica este infailibilă şi singurul cîmp în care ne dobîndim, în mod obişnuit, mîntuirea. Căci Bisericii în totalitatea ei a încredinţat Mîntuitorul adevărul Său dumnezeiesc şi plenitudinea harului dumnezeiesc ce ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine.

Erezia şi schisma amăgesc pe om cu false lumini, îl îndepărtează de adevărul dumnezeiesc şi îl lipsesc de bogăţia harului dumnezeiesc care lucrează în Biserică.

Pronia lui Dumnezeu este însă totdeauna deasupra Bisericii Sale. Acest lucru ni l-a arătat evenimentul sărbătorit astăzi: «Purtătorii de Dumnezeu Părinţi, adunaţi din toată lumea în strălucita cetate a Niceii,… au surpat cu cuget curat învăţătura cea fără de Dumnezeu a primejdiosului Arie, şi Biserica cea a toată lumea l-a alungat prin sobor; şi au învăţat pe toţi să mărturisească în chip lămurit că Fiul lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl, împreună veşnic şi mai înainte de toţi vecii…» (Slava Părinţilor dela Stihoavna Vecernieimari). Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu celelalte erezii, condamnate de Biserică prin glasul celorlalte soboare ecumenice.

Biserica în întregimea ei este păstrătoarea adevărului dumnezeiesc. Hristos şi Duhul Sfînt lucrează permanent în Biserică, care este «stîlpul şi temelia adevărului» (I Tim. III, 15). În Biserică sunt însă diferite mădulare şi grupe de mădulare. Lucrînd în Biserică, Duhul Sfînt lucrează diferit în acestea, deşi este acelaşi Duh. Ierarhia bisericească sacramentală are în Biserică o trimitere specială dela Duhul Sfînt, sau mai bine zis prin ea Duhul Sfînt împlineşte o lucrare specială. Potrivit mesajului Mîntuitorului, dat Sfinţilor Săi Apostoli: «Mergînd învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, povăţuindu-le să păzească toate cîte v-am poruncit» (Matei XXVIII, 19—20), ierarhia bisericească are, prin Duhul Sfînt, nu numai puterea de a săvîrşi Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, ci şi pe aceea de a învăţa adevărul dumnezeiesc şi a conduce obştea credincioşilor pe calea mîntuirii. Plenitudinea puterii bisericeşti, în întreitul ei aspect, de a învăţa, de a sfinţi şi a conduce, o deţine episcopul. Iar episcopatul întregii Biserici adunat în soboare ecumenice, sub asistenţa Duhului Sfînt, interpretează şi formulează corect, pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, învăţătura Bisericii, condamnînd ereziile şi schismele, şi ia hotărîri valabile pentru întreaga Biserică.

Pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii se arată prin toţi Sfinţii Părinţi care au apărat, au interpretat şi au formulat corect, în soboarele ecumenice şi în lucrările lor, adevărul dumnezeiesc pe care îl avem numai în Biserică. Dar pronia lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale lucrează prin toţi aleşii Săi, prin toată comunitatea Bisericii, cler şi popor, din toate timpurile şi locurile.

Pronia lui Dumnezeu asupra omului în general şi asupra Bisericii şi a sfinţilor Săi în special, izvorăşte din marea dragoste a lui Dumnezeu pentru făptura Sa aleasă. Izvorul întregii existenţe este, cum ne învaţă Biserica noastră, Dumnezeu. Biserica, Trupul tainic al Domnului, este prezenţa lui Hristos şi a Duhului Sfînt în umanitate şi viaţa comuniune în iubire şi har a creştinilor cu persoanele Sfintei Treimi.

Cel ce crede în pronia dumnezeiască vede mereu înaintea sa pe Domnul şi, de aceea, îşi îndrumă toate puterile fiinţei sale spre a simţi necontenit şi în tot locul prezenţa lui Dumnezeu.

În Biserica Sa, niciodată nu ne simţim singuri şi nu suntem singuri, căci avem pe Mîntuitorul care ne face cunoscut pe Tatăl şi ne ridică Tatăl (Ioan XIV, 6) şi pe Duhul Sfînt care strigă cu noi : «Avva! Părinte!» şi mărturiseşte împreună cu noi că suntem fii, după har, ai lui Dumnezeu (Rom. VIII, 15—16). Tot aici este şi Maica Domnului şi sunt sfinţii, cei bineplăcuţi lui Dumnezeu, care se roagă împreună cu noi slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Treime de o fiinţă întru o Dumnezeire. Amin.

Prof. Dumitru Gh. Radu

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1969, pag. 520-523)

Predica la Duminica a VI-a dupa Pasti (a orbului din nastere)

(sursa foto)

La Duminica Orbului

„Cuvine-se să fac, pînă este ziuă, lucrurile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea cînd nimeni nu poate să lucreze. Cîtă vreme sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (Ioan IX, 4, 5).

Mîntuitorul, în lucrarea Sa pe pămînt ne-a descoperit multe adevăruri şi s-a arătat a fi nu om de rînd, nu numai Profet mare în cuvînt şi în faptă, ci şi „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Lumină din Lumină, născut mai înainte de veci.

S-a născut din Lumină, a trăit în lumină, a murit şi s-a umplut pe Sine şi pe noi de slava şi lumina Învierii Sale.

Apăsătoarea noapte a veacurilor a fost înlăturată de „Răsăritul cel de Sus”, de Soarele dreptăţii, răsărit în miez de iarnă din Fecioară, pentru a topi gheaţa păcatului, noianul patimilor, din timpurile Sale şi de peste veacuri.

Lumina sfinţitoare a lucrării Sale pămînteşti, zguduitoarea dramă de pe Golgota — muntele nelegiuirii neamului omenesc, unde s-a rupt zapisul păcatelor noastre — şi prea mărita Înviere, care ne-a adus din moarte la viaţă, din întunerec la lumină, au covîrşit pe toţi şi pe toate.

Toţi şi toate s-au umplut de lumină şi de slavă: cerul şi pămîntul, min­tea filosofilor şi inima păstorilor, firea întreagă cea cuvîntătoare şi necuvîntătoare, afară doar de fariseii cei pismătăreţi şi ucigaşi.

În cer şi pe pămînt toţi doxologesc puterea şi lucrarea Sa, care a adus în lume pacea şi biruinţa peste cei morţi şi peste cei vii. Pe morţi i-a înviat, pe cei slăbănogi i-a vindecat, celor fără de grai le-a dat cuvînt, surzilor le-a dat auz şi orbilor lumină.

Căci, însuşi Iisus a mărturisit: „Cuvine-se să fac, pînă este ziuă, lucru­rile Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea cînd nimeni nu poate să lucreze.

Cîtă vreme sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (Ioan IX, 4—5).

Mîntuitorul este lumina noastră, aşa precum grăieşte Proorocul Isaia; „Poporul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi umbra morţii, lumină le-a strălucit” (Isaia IX, l—2).

El este lumina noastră care a răsărit peste toată lumea ca să nu apună niciodată.

S-a arătat neamului omenesc din Fecioară, ca să gonească întunerecul nopţii, să lumineze cu lumina Sa toate năzuinţele nevolnice, toate frămîntările şi toate ostenelile care din veac de veac chinuiau pe om prin nepriceperea lui.

A luminat zăbavnica minte omenească şi a făcut-o să găsească, cu drep­tate, adevărul.

A întărit pe cei slabi, a înălţat pe cei smeriţi şi a înjosit pe cei mîndri, pe fariseii habotnici şi rău nărăviţi.

Cu milă, cu duioşie şi dragoste divină, „Sfetnicul Luminii” a căutat spre norodul căzut în întunerec, i-a zvîntat lacrimile, i-a uşurat suferinţele, i-a tă­măduit bolile, l-a vindecat de patimi, i-a tăiat pîrtii de lumină în negura întunerecului şi i-a deschis cu putere drum luminos spre mîntuire, ca Unul ce mărturisea despre Sine:

„Eu sunt lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii” (Ioan VIII, 12).

Pe toţi i-a umplut de daruri din nezgîrcita Sa vistierie, tuturor le-a îm­plinit voia şi mulţumire le-a dăruit.

Doar fariseii ucigaşi şi zavistnici îl urau şi vroiau să-L omoare, fiindcă „le strica legea”, fiindcă „e satana” şi „are demon” (Ioan VIII, 48).

Mai ales se turburau şi se umpleau de mînie, cînd Mîntuitorul grăia astfel poporului:

„Amin, amin grăiesc vouă : Mai înainte de a fi fost Avraam sunt Eu” (Ioan VIII, 58).

Auzind acestea că întocmai pre Sine cu Tată se arăta, atunci „ei au luat pietre ca să arunce în El” (Ioan VIII, 59).

Iar, Mîntuitorul, ducîndu-se de acolo, a aflat pe un orb împiedicîndu-se, că aşa se născuse, numai chipul şi semnele ochilor avînd.

Permanent, orbul acesta a socotit viaţa sa noapte. El nu s-a putut bucura de lumina zilei şi n-a putut simţi cît de plăcut este să trăieşti în desfătarea ei.

N-a putut întîlni privirea duioasă şi ocrotitoare a părinţilor lui şi nici pe cea compătimitoare a celor ce-i strecurau în mînă bănuţul: rod al milei.

Lipsit de vedere a trăit fără să admire splendoarea unui răsărit de soare, într-o zi plăcută de vară şi farmecul nopţilor cu cer înstelat, cu clar de lună, ce uşor îşi despleteşte şuviţele de lumină peste pămîntul adormit şi pulberea argintie peste firea somnoroasă.

Fiind fără ochi plini de lumină, el n-a văzut bogăţiile şi rodul îmbelşugat al pămîntului: lanurile aurii de grîu, legănate de bătaia vîntului răcoritor; munţii pleşuvi, scăldaţi în ploaia razelor de soare ; pădurile seculare cu izvoare cristaline; ce poartă tainic şoapta doinelor şi a legendelor; poienile odihnitoare, alintate de trilurile fermecătoare ale privighetorii şi de ciripitul zglobiu al me­lodioaselor păsări cîntătoare; cîmpiile, mănoase, alintate de rîuri ce îmbel­şugat îşi mişcă unda căruntă.

El nu le-a văzut, nu şi-a încîntat ochii de aceste privelişti, fiindcă nu-i avea, era orb, trăia în întuneric, în plîns zguduitor şi-n durere năpraznică.

Iar acum: trecînd Iisus pe acolo, a scuipat pe pămînt, a făcut tină şi a uns locurile ochilor lui, l-a trimis la apa Siloamului să se spele şi îndată a văzut lumina zilei, s-a umplut de lumină şi cu glas mare a strigat:

„Cred, Doamne, şi s-a închinat Lui” (Ioan IX, 38). „N-a greşit nici acesta, nici părinţii lui” (IX, 3), fiindcă : “sufletul care v-a greşit acela va pieri”, ci s-a întîmplat aşa ca să se arate lucrurile lui Dumnezeu, (Ioan IX, 3), puterea Mîntuitorului cea peste toate, care a prefăcut întunerecul orbului întru lumină.

Puterea lucrării Sale dumnezeieşti a copleşit firea, a frînt orînduirea; i-a dat celui fără de vedere din pîntecele maicii sale, vedere, l-a luminat pre orb (Ioan IX, 1).

Prin cuvînt a învăţat că este „Lumina lumii”, iar prin faptă a arătat că este „Făcătorul lumii” şi „Cel ce dă lumină oamenilor”.

Mîntuitorul a ascultat rugăciunile cele pentru mîntuire ale tuturor celor ce îl cinstesc pe EI şi păzesc poruncile lui. Aproape este Domnul de toţi cei ce Îl cheamă, voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunile lor va auzi.

A umblat prin lume şi pe mulţi a luminat şi a sfinţit. Pe mulţi a în­demnat să lucreze cît este ziuă, cît petrece El pre pămînt, „să umble cît au lumină, ca nu întunerecul să-i apuce pe ei” (Ioan XII, 35), însă faţă de toate acestea, fariseii cei stăpîniţi de zavistie şi înlănţuiţi de legăturile întunericului şi al pizmei, „care mănîncă roadă inimii şi binele nu-1 iubesc”, n-au vrut sa înţeleagă.

Îl urau pe Tămăduitor. Cu orice preţ voiau să ucidă pe Vindecător şi pe cel vindecat.

Cuprinşi de orbirea sufletească au întrebat pe orb:

„Tu ce zici de Dînsul ?”

El a mărturisit că este Prooroc, lucru de altfel cinstit la farisei. Nemulţu­miţi de răspuns, pentru că nu-L putuseră prinde în cuvînt pe Domnul, l-au în­demnat pe cel ce fusese orb, să mulţumească lui Dumnezeu şi nu lui Hristos, căci acesta este păcătos, strică sîmbăta şi are demon; că vindecarea nu-i dela El.Însă orbul, voind să arate în faptă că Hristos este Dumnezeu, a zis:

„Nu ştiu aceasta; un lucru ştiu, că am fost orb, iar acum printr-Însul văd” ! (Ioan IX, 25).

Ştiu că EI mi-a dăruit lumină, aşa că încercarea voastră de a mă abate este zadarnică.

Ruşinaţi şi de data aceasta s-au întărîtat mai rău şi cu vicleşug i-au zis lui:

„Cum ţi-a deschis ochii” ?

Însăşi intenţia înşelătoare a fariseilor este dată la iveală prin răspunsul înţelept al celui vindecat:

„Acum v-am spus şi nu aţi auzit? De ce voiţi să auziţi încă odată? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenicii Lui ? (Ioan IX, 27).

Mustrarea orbului celui neînvăţat, a făcut de ocară zavistnicia şi îngîmfarea neţărmurită a fariseilor, cărora li se părea că nimeni nu este atît de înţelept ca ei.

Cu aceasta din nou s-a vădit lumii stricăciunea minţii lor, învîrtoşarea şi orbirea lor, socoteala cea mincinoasă şi amăgitoare a acestor „pui de năpîrci”, care strecurau ţînţarul şi înghiţeau cămila, zeciuiau cele mărunte şi lăsau: dreptatea, mila şi credincioşia.

O, orbire fariseică ! zid nepătruns de lumină, slujire puternică a zidirii, mai mult decît a Ziditorului!

Mai bine este să intri în viaţă orb, decît să ai amîndoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei!

Tu fariseism, orbire sufletească, conrupt şi zavistnic, pizmătăreţ şi ucigaş, pătimaş şi întunecat, mincinos şi trădător, pustieşti sufletele, le lipseşti de lumină, le faci să rătăcească prin întuneric, să nu vadă clar şi să piară în negura păcatului !

De mîntuire nu le învredniceşti, dar osîndă veşnică le agoniseşti!

Orbul din naştere era văzut de toţi, şi mereu în acelaşi loc, fie pe timp de ploaie, fie pe vînt, ninsoare sau ger, soare sau căldură, zgribulit de frig şi supt de mizerie, cu broboane mari de sudoare pe faţa-i crispată de durere şi ars de flacăra suferinţei, aşteptînd îndurare.

El nu vedea pe nimeni, fiindcă ochii lui n-au fost niciodată luminaţi şi încîntaţi de lumina zilei şi de spectacolul măreţ al naturii, însă simţea pe toţi.

Tresaltă ori de cîte ori o inimă caldă şi iubitoare se apropia de el. Pentru un moment un zîmbet fugar îl însenina şi, apoi, se stingea şi din nou, se aşeza să aştepte.

Astăzi, mai deosebit ca oricînd, se luminează, se cutremură şi cată cu ochii stinşi din pîntecele maicii sale, spre Trecătorul ce se apropie înconjurat de ucenicii Săi, spre Mîntuitorul.

Asemenea potirului unei flori ofilite ce se îndreaptă spre raza de căl­dură şi de lumină a soarelui, inima lui se întoarce spre Cel ce se apropie de el, spre Cel ce este „lumina lumii”, spre Hristos, ca să primească lumină.

Şi a primit lumină. Ochii, prin prea curata atingere, prin amestecul de tină şi scuipat au fost zidiţi din nou şi vedere au dobîndit.

Cel ce nu vedea, apropindu-se de Hristos începe să vadă, iar fariseii, deşii văd, rămîn orbi şi călăuzesc pe alţi orbi.

S-au lăsat cuprinşi de întunecare, de orbirea sufletească care i-a deter­minat „să-şi petreacă viaţa după poftele trupului şi să facă voile cărnii şt ale simţurilor. Ei, astfel, din fire sunt fii ai mîniei” (Efes. II, 3). Ochii sufletului li s-a întinat, mintea le-a rămas neputincioasă şi zăbavnică, şi aşa, lucrurile nu le-au mai judecat decît prin rostul lor pămîntesc.

S-au lipsit de lumina Soarelui dreptăţii, au nesocotit-o pe ea, şi astfel, nu s-au mai putut smulge din viaţa de prihană, din întunerecul şi umbra-morţii, care nu le-a mai permis să vadă Lumina adevărată şi să aprindă în ei flacăra credinţei în Hristos: Lumina lumii.

Sărăciţi complet de puterea dumnezeiască, s-au lăsat stăpîniţi de aburul înşelător al vieţii: de păcat şi de toate urmările lui nelegiuite.

Pentru aceasta, Mîntuitorul, ca pre nimeni altul, i-a biciuit şi i-a înfierat cu cele mai aspre şi mai necruţătoare cuvinte : „pui de năpîrci”, „morminte văruite”, „orbi care conduc orbi”, etc.

Mîntuitorul tuturor le-a dat iertare, le-a deschis forţele tainice ale sufle­tului, le-a pus în mişcare şi le-a dat spre mîntuire; doar pe farisei nu i-a iertat, fiindcă : fariseismul lor omoară sufletul şi face crimă împotriva Duhului Sfînt: păcat respingător şi fără de iertare.

La nimic n-a rămas să nu se împotrivească, nimic nu a fost pe care să nu caute să-l smintească ; chiar şi faţă de adevărul pe care-l stabileşte orbul vindecat, s-au purtat la fel.

„Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii celui născut orb. De n-ar fi acesta dela Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face” (Ioan IX, 33).

Prin cuvinte de orgoliu prostesc, din nou s-au împotrivit :

„Întru păcate tu te-ai născut întreg; şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară” (Ioan IX, 34).

Mîntuitorul aflîndu-l s-a apropiat de el şi l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul Omului” ?

El a răspuns şi a zis: „Dar cine este, Doamne, ca să cred într-Însul ?”

Iisus grăit-a către el: „L-ai şi văzut! Că este Cel care vorbeşte cu tine”..

Iar el a zis: „Cred, Doamne, şi s-a închinat Lui” (Ioan IX, 35—38).

Cu glas mare a vestit facerea de bine şi ucenic al lui Hristos s-a făcut, în vreme ce fariseii L-au nesocotit şi cu pietre au vrut să-L omoare.

Credinţa orbului i-a adus lumină.

Mărturisirea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, i-a dăruit vederea, iar zavistia, pizma şi năravurile rele ale fariseilor au agonisit orbire, întunecare, nimicire.

Mîntuitorul prin lucrarea Sa a făcut să răsară zori de ziuă întru întunericul nevederii.

Prin revărsările Sale de lumină a spintecat negura întunerecului şi a lu­minat ochii minţii, cei înţelegători.

S-a apropiat de orb ca să-i dea lumină. Să ne apropiem de „Dătătorul de lumină — de Hristos, ca să primim” lumina care luminează tuturor.

Lumina Sa niciodată nu se stinge, ea pururea  arde.

Ca un far luminează peste marea înviforată a vieţii, şi noi privind cu ochii sufletului spre El ferim stîncile păcatului, ieşim din orbirea fariseică şi ne salvăm la limanul cel lin:la Hristos.

Fără lumina dumnezeiască a sufletului, fără puterea credinţei şi a închi­nării, singura capabilă să strunească şi să stăpînească pornirea pătimaşe a cărnii şi a simţurilor, a ochilor trupeşti şi a lăcomiei lor, suntem orbi de-a binelea, zăcem incapabili în întunerec.

De aceea: din straja dimineţii, pînă în noapte, cu timp şi fără timp, să veghem pentru a nu se stinge flacăra credinţii, care mistuie zgura păcatului, şi a pornirilor fără de lege.

Să stăruim a ne închina şi mărturisi cu tărie şi fără de teamă, că: „Hristos este Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, născut mai înainte de veci, Lumină din Lumină”, care pre mulţi a luminat şi a sfinţit.

Să propăşim în cele duhovniceşti, ca astfel să răsară în noi lumina cre­dinţei, a închinării şi a dragostei, pentru a face ca întunerecul, orbirea sufle­tească, fariseismul, ura, pizma şi zavistia să piară, şi cu cinste să stăpînească : pacea, cugetul curat, mila, credincioşia şi viaţa fără de gîlceavă.

Şi cu aceste gînduiri sincere şi cuvioase să ne apropiem de Hristos şi să-I strigăm :

Doamne Iisuse Hristoase, cu preacurata Ta atingere, fă ca ochii noştri sufleteşti să se lumineze şi fii ai zilei arată-ne pe noi.

Tu, cel ce eşti lumina, pacea şi viaţa, izbăveşte-ne de viforul ispitelor, eliberează-ne din robia întunericului, şi fii ai luminii arată-ne pre noi. Amin.

Preot Gane M. Teodor

(Publicata in rev. Glasul Bisericii, nr. 5-6/1955, pag. 261-265)