“Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”

Trăim într-o lume ale cărei mutaţii au un ritm extrem de rapid, surprinzătoare chiar şi pentru cei ce le-au generat. Dezvoltarea continuă a tehnologiei şi a ştiinţei este o evidenţă ce afirmă progresul umanităţii spre fericire şi bunăstare materială. Era modernă şi civilizaţia tehnologică au fost considerate drept sursa fericirii oamenilor. Descoperiri fără precedent, invenţii ce pareau nu cu multă vreme ca ţin de domeniul fantasticului au intrat acum în viaţa cotidiană a multor locuitori ai planetei. Însă omul contemporan trăieşte o profundă criză interioară.

Oamenii încearcă să se detaşeze de o întreagă serie de probleme: stres, bani, griji, prea multă sau prea putină muncă, farnilii şi prietenii destrărmate, şi aşa rnai departe. Unele persoane, însă, extind această idee şi încearcă să se detaşeze de tot de lumea reală. Ele nu se pot lupta cu viaţa reală şi consumă droguri pentru a experimenta şi a-şi crea o lume fantezistă.[1]

Narcomania este o problemă complexă, de aceea şi metoda rezolvării ei trebuie să fie complexă. A trata eficient un narcoman este posibil numai dacă se lucrează cu personalitatea lui, cu oamenii care îl înconjoară şi cu acea situaţie în care se găseşte. Acţiunea trebuie să aibă loc nu numai la nivelul organismului (cu ajutorul medicamentelor sau al fizioterapiei şi psihoterapiei), narcomanului îi trebuie acordat ajutor sufletesc, duhovnicesc, şi acest lucru este foarte important. Acesta este un ajutor orientat spre schimbarea valorilor personalităţii narcomanului, spre schimbarea modului său de viaţă, al modului său de gândire. [2]

Necesitatea religioasă există în fiecare om la fel ca oricare altă necesitate.[3]Dacă vom uita de sufletul narcomanului, nu vom fi în stare să-l ajutăm.

Fenomenul toxicomaniei ia amploare pe zi ce trece. Deşi dependenţii de droguri sunt consideraţi nişte delicvenţi, ei sunt în realitate oameni bolnavi, ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor. Încorsetaţi de suferinţă, dispreţuiţi şi marginalizaţi, se topesc încet, dar sigur. Se sting neînţeleşi de nimeni, sufletele lor zdrobite de durere, se zbat între minciună şi adevăr, între zi şi noapte. Pe ei nu-i poate ajuta nimeni. Nimeni în afară de Dumnezeu.

Consumul de droguri nu afectează doar “lumea” ci şi Biserica. În acest context, poziţia Bisericii creştine faţă de droguri este foarte importantă. De aceea şi implicarea Bisericii se impune ca o necesitate.

Nici o religie nu vede cu ochi buni consumul de droguri, iar în viaţa religioasă creştină nu sunt bine venite. De aceea, Biserica creştină păstrează un dialog permanent cu societatea unde apără priorităţile morale şi sociale ale credincioşilor ei.

Biserica creştină, ca instituţie ce doreşte binele şi armonia întregii lumi, dar şi ca o comunitate a credincioşilor care urmăreşte fericirea şi mântuirea tuturor, nu poate să nu se implice în lupta contra drogurilor. Asta şi pentru că nu trebuie uitat că această luptă este şi una spirituală.

După învăţătura creştină, trupul este “templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6,19), este creaţia lui Dumnezeu, locuinţa şi slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa de după moarte (Romani 8, 11). Pe de altă parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea. Viaţa având un astfel de preţ, creştinul are şi datoria şi dreptul de a o păstra şi apăra, atât pentru el cât şi pentru comunitate. [4]

Viaţa trupească este un bun însemnat, iar datoria creştinului este de a-şi păstra viaţa trupului şi a se îngriji de sănătatea lui. Căci, cu cât trupul este în mai bună stare, cu atât slujeşte mai bine sufletului. De aceea, creştinul are anumite datorii faţă de trupul său: să-i ofere hrană potrivită şi cu cumpătare, îmbrăcămintea necesară pentru înfăţişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii, curăţenia sau igiena trupului, vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli, odihnă etc.

Cele mai mari păcate împotriva vieţii şi sănătăţii trupului sunt: primejduirea şi distrugerea vieţii, automutilarea, lenea, îmbuibarea cu mâncare şi băutură, nestăpânirea patimilor care macină sănătatea trupului, nebăgarea în seamă a bolilor şi lipsa de măsuri pentru preîntampinarea lor sau pentru vindecare.[5] Iar aici poate fi inclusă foarte bine şi narcomania, deoarece prin consumul de droguri se arată o lipsă de respect şi de purtare de grijă faţă de trup, dar şi pentru faptul că trupul este supus de narcoman la abuz, tulburare, suferinţă şi în cele din urmă la moarte.

În mod direct, nicăieri în Sfânta Scriptură nu se face referire la păcatul consumului drogurilor. Pentru că în timpurile când autorii sfinţi au scris cărţile din Vechiul şi Noul Testament, nu exista acest păcat al consumului de droguri la evrei. La câteva popoare păgâne se consumau anumite substanţe cu efecte asemănătoare drogurilor, dar aceste efecte se cunoşteau doar de consumatori.

Deşi în Biblie nu se vorbeşte în mod direct despre droguri şi nu există porunci explicite privind interzicerea drogurilor, cu toate acestea există în Sfânta Scriptură, în cadrul celor 10 porunci ale Decalogului, porunca de a nu ucide (a şasea). Uciderea înseamnă crimă, prin consumarea de droguri consumatorul se ucide pe el însuşi sau se sinucide, treptat. Interdicţia de a ucide se referă atât la a nu ucide pe alţi oameni cât şi la a nu te ucide pe tine. Consumul de droguri este o formă de sinucidere şi prin urmare este un păcat foarte grav.

Traficul de droguri este şi mai grav pentru că traficantul vinde mijlocul cu care consumatorul se va sinucide, îl asistă pe consumator în procesul autodistrugerii. Consumul de droguri spre deosebire de alte modalităţi de sinucidere se face într-un timp mai lung şi consumatorul nu realizează de multe ori ce face. Aceasta poate fi numită o sinucidere involuntară.

În Deuteronom 30, 19, Dumnezeu a spus următoarele cuvinte: “ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul . De aceea alege viaţa ca să trăieşti.” Vedem din aceste cuvinte dorinţa lui Dumnezeu ca noi să alegem viaţa în locul morţii.

Deci, din punctul de vedere al Bisericii, drogurile ar trebui situate în categoria păcatelor foarte grele întrucât răspândirea şi consumul de astfel de droguri sunt un atentat la însăşi viaţa omului care este un dar divin.

Consumul de droguri este considerat o patimă sau un viciu de către Biserica creştină. Iar patima înseamnă persistarea în păcat, care în final duce atât la moartea sufleteasca cât şi la cea fizică. Participarea omului la actul păcatului presupune o participare dublă, trup şi suflet sau mai exact suflet şi trup, pentru că în acest act sufletul are primordialitate, şi ca iniţiativă şi ca participare. Un eseist şi remarcabil filozof român contemporan scria aceste rânduri într-o nu mai puţin remarcabilă lucrare: “Păcatul înţeles ca formă de destrupare vicioasă, ca o relaţie cu corpul pervertită prin iluzii zămislitoare întreţinute în afara ei, este forma omenească a păcatului: ea duce, in extremis, la pierderea vinovată a corpului“.[6] Drogul face să eşueze trupul omului, după ce acest naufragiu s-a făcut din iniţiativa sufletului, păcat săvârşit mai întâi în cămara sufletului.

Amploarea pe care a luat-o consumul de droguri în multe ţări din lume impune includerea nominală a acestei patimi în rândul păcatelor care atentează la viaţa omului, cu efecte atât de devastatoare pentru fiinţa umană, pentru familie în sens strict, dar şi marea familie care este societatea. Totodată se impune şi analizarea din punct de vedere teologic a acestui flagel în plină ascensiune printre tineri.

Drogându-te, te sinucizi atât trupeşte cât şi sufleteşte. Chiar dacă nu-ţi dai seama, această sinucidere este lentă, dar sigură, şi constituie un păcat de moarte ce nu mai poate fi îndreptat. Cu fiecare doză consumată, o părticică din sufletul tău moare şi tu nu auzi strigătul conştiinţei, glasul lui Dumnezeu din tine, care încearcă să te aducă pe calea cea dreaptă! Dumnezeu ne-a dăruit o viaţă pentru a ne bucura de ea şi nu pentru a o distruge.[7]

Biserica, în principal prin clericii ei, este abilitată să lupte împotriva drogurilor, în special pentru salvarea celor dependenţi de droguri, prin însăşi poziţia pe care ea trebuie să o aibă faţă de cel prins în capcana acestui rău. Pentru că Biserica are obligaţia de a întinde o mână celor bolnavi. Or, drogatul este un astfel de bolnav, şi fizic şi psihic.

Însa, preoţii ştiu şi faptul că un consumator de droguri este un bolnav special. Are propriile lui păreri şi obişnuinţe. De obicei copii care recurg la consumul de droguri sunt oarecum sensibili, imaturi, probabil că au probleme sufleteşti profunde şi nemanifestate, sunt deznădăjduiţi şi dezgustaţi de anumite lucruri din societate, nu suportă diferitele presiuni sociale, sufleteşti, familiale şi se refugiază, caută scăpare în „soluţia drogurilor”.

Drogatul aflat în cura de dezintoxicare trebuie să cunoască şi medicamentul numit rugăciune. Dublarea medicaţiei cu balsamul credinţei este o cale mai sigură de recuperare.

Biserica se ocupă cu ajutorarea tinerilor şi adolescenţilor dependenţi de droguri şi a familiilor acestora. Pe lângă consilierea psihologică pe baze creştine a dependenţilor în vederea reabilitării lor, este necesar să se realizeze şi cursuri de informare a elevilor în şcoli privind riscurile la care se supun consumând droguri sau alcool.

Sprijinul şi învăţătura preotului duhovnic sunt indispensabile pentru că tânărul care a scăpat de narcotice are nevoie de o perspectivă de viaţă, are nevoie să-şi restabilească legăturile sale sănătoase cu familia şi cu societatea. [8]

Deci, rolul Bisericii în lupta contra drogurilor este foarte important, educaţia religioasă ar trebui să abordeze şi acest subiect.

Pastoraţia tinerilor este un aspect vital al spiritualităţii şi trăirii creştin-ortodoxe. De aceea, Biserica trebuie să realizeze o pastoraţie mult mai accentuată a  tinerilor în spaţiul românesc, pastoraţie  ce  s-ar putea structura pe baza perspectivei majore de revitalizare şi reînnoire a conştiinţei apartenenţei tinerilor la o anumită comunitate creştină, prin programe şi acţiuni bine coordonate, relevante, antrenante şi consistente în timp.

De asemenea, pentru a lupta mai bine contra consumului de droguri, Bisericile creştine ar trebui să fie mai bine organizate în acest scop, în sensul necesităţii conceperii şi implementării unor programe naţionale de luptă împotriva drogurilor realizate de Bisericile creştine din România.

În concluzie, trebuie să accentuăm importanţa deosebită a faptului că în relaţiile noastre cu oamenii care au dependenţă narcotică trebuie să dăm dovadă de dragoste jertfelnică , lucrătoare şi înţeleaptă. Important este să ne folosim toate puterile pentru a implanta, fără mustrări plicticoase, în inima şi în mintea tinerilor care sunt înclinaţi spre droguri, adevăratele valori şi adevăratul sens al vieţii. Este necesar să ne străduim să-l înţelegem pe omul dependent de droguri şi să-l ajutăm să găsească calea spre salvare şi, dacă se poate, să parcurgem împreună cu el o parte din acest drum. Cu siguranţă că problema narcomaniei poate fi rezolvată cu success numai dacă nu ne vom închide în noi înşine, ci ne vom asuma partea de responsabilitate pentru soarta tineretului nostru şi vom şti să-l convingem prin propriul nostru exemplu, cuvânt şi faptă de nevoia de a trăi o viaţă liberă şi responsabilă.[9]

[2] Lanţurile drogurilor, traducere din limba rusă de Florentina Cristea, Editura Cartea Ortodoxă & Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 164-165.

[3] Ibidem, p. 158.

[4] Catehism ortodox, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005, p. 87.

[5] Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România Creştină, Bucureşti, 1999, p. 107-108.

[6] Andrei Pleşu, Despre îngeri,  Editura Humanitas, 2008, p. 288.

[7] Rev. Tinerii azi, nr. 2/ mai 2007.

[8] http://alergatorulcufaclie.wordpress.com/

[9] Lanţurile drogurilor, p. 187-188.

Pr. Gabriel